Djuvara şi alţi Boia, raşi în DISCURSUL INTEGRAL al academicianului Ioan Aurel Pop de la Congresul Istoricilor Români desfăşurat la UBB Cluj Napoca - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Djuvara şi alţi Boia, raşi în DISCURSUL INTEGRAL al academicianului Ioan Aurel Pop de la Congresul Istoricilor Români desfăşurat la UBB Cluj Napoca

Rectorul UBB Ioan Aurel Pop si acad Dan Berindei la Congesul National al Istoricilor Romani 2016 Cluj NapocaDiscursul rectorului Universităţii Babeș-Bolyai, academicianul Ioan Aurel Pop, intitulat „Meseria de istoric la începutul mileniului al treilea”, a fost rostit joi, în deschiderea primului Congres Național al Istoricilor Români, la care participă peste 500 de persoane — 450 de istorici din România, Republica Moldova, Ungaria, Serbia, Italia, Austria, Germania, Franța, Israel și Canada, precum și publicul interesat.

Congresul National a Istoricilor Romani Cluj Napoca - Foto Ioan Aurel PopPrima ediție a congresului, care este cea mai mare manifestare științifică din domeniul istoriei din România din ultimii 36 de ani, este organizată Universitatea Babeș-Bolyai, în colaborare cu Academia Română și Comitetul Național al Istoricilor din România, informează Agerpres. Evenimentul marchează și împlinirea a 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial pentru eliberarea Transilvaniei și se va încheia în 28 august. Iată întregul său discurs, necenzurat, respectiv citat parţial şi titrat drept „şocant” de către tabăra soroşistă a presei de limbă română:

Meseria de istoric la începutul mileniului al treilea

Ioan Aurel Pop

Istoria sau științele istorice – cum se denumesc de către specialiști domeniile complexe și variate ale cercetării trecutului omenesc – se află într-un moment de mare cumpănă, ca și întreaga societate contemporană. Viața oamenilor care au trăit în trecut este considerată de către înțelepți memoria colectivă a comunității pământești. Cu alte cuvinte, de-a lungul timpului, s-au adunat fapte, întâmplări, evenimente, procese etc., care se constituie în zestrea omenirii, în patrimoniul societății, într-un adevărat tezaur de viață. Noi suntem oameni și – ca să parafrazez un dicton latin – nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin. Dacă lăsăm să ne scape o parte din esența umană, ne expunem unor riscuri greu de evaluat. Datorită acestei convingeri, diferitele comunități umane, începând cu sumerienii și egiptenii cei vechi, au cultivat cunoașterea trecutului prin intermediul specialiștilor, elaborând reguli speciale pentru aceasta. A fost o vreme când istoria era poveste și poezie, spusă și cântată pe muzică de către aezi, care cultivau arta de a reînvia frumos și armonios lumile de odinioară. Ulterior, istoria a devenit „anchetă” sau „cercetare”, făcută prin diferite metode de investigație, cu scopul descoperirii adevărului din trecut. Firește, s-a aflat curând că lumile revolute nu mai puteau fi reînviate întocmai, orice am fi făcut noi, oamenii. Marele istoric român și filosof al istoriei Alexandru D. Xenopol împărțea domeniile cunoașterii în „științe de repetiție” și „științe de succesiune”. Din prima categorie făceau parte ceea ce noi numim științe exacte și experimentale, iar din a doua istoria, adică viața de demult. În vreme ce în primele domenii, realitățile se prezintă ca imuabile și eterne, în „științele de succesiune” pare că „totul curge” și nimic nu mai rămâne cum a fost. Marele istoric transilvănean al secolului trecut David Prodan vorbea despre „științe de revelație” și „științe de acumulare”, istoria fiind plasată în a doua categorie, ea presupunând muncă asiduă și intensă în arhive și biblioteci, pe șantiere arheologice, în muzee și conducând la rezultate nu imediat, ci după mulți ani.

Chiar și așa, cu gradul ridicat de relativism asumat, cercetarea trecutului a ajuns, cam de la Renaștere încoace și mai ales în ultimele două secole, un domeniu de cunoaștere dotat cu metode precise de investigare, cu reguli de operare cunoscute și verificate, atât cât poate fi preciziunea aplicată în disciplinele socio-umane. Se admite că adevărul absolut al lumilor trecute este imposibil de cunoscut de către noi, oamenii, cărora nu ne rămân decât urme disparate și subiective (cel mai adesea) ale întâmplărilor de odinioară. Prin urmare, istoricul nu poate reînvia lumea revolută pe care o studiază, dar se poate apropia de ea cât mai mult, o poate reconstitui cât mai aproape de ceea ce a fost, dacă respectă „regulile jocului”, verificate de secole și de generații întregi de specialiști.

Noi numim printr-o convenție viața oamenilor de odinioară trecut. De fapt, trecutul a fost, pentru cei care l-au trăit, viață intensă prezentă. Până la urmă, toată viața oamenilor devine trecut, orice am face noi și oricum am încerca să ocolim acest curs. Prezentul durează o clipă și apoi devine trecut, viitorul este mereu incert, dar ajunge și el prezent și apoi trecut, astfel încât, iremediabil și reversibil, dimensiunea cea mai lungă și mai certă la care avem acces (limitat, e drept) este trecutul. Ca urmare, dragostea pentru trecut înseamnă dragoste de viață, iar cunoașterea trecutului este cunoașterea vieții. Aceasta nu înseamnă deloc – cum observa demult o Doamnă a spiritului universal, Marguerite Yourcenar – că trecutul este o vârstă de aur. Nu, fiind viață, trecutul poate să fie frumos și sublim, urât și rușinos sau, pur și simplu, oarecare. A-l cunoaște este o necesitate, iar a-l ignora poate deveni o catastrofă.

Din păcate, trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienței de viață a comunităților, mai ales a celor naționale. Motivele sunt multe, de la graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc. până globalizarea prost înțeleasă și de la ideea că memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranță, trivialitate, violență, toate cultivate de forțe mult mai puternice decât ne putem noi închipui. Astăzi de tinde înlocuirea din sistemul de educație primară și secundară a disciplinelor școlare consacrate și care și-au dat măsura valorii lor în societate (istorie, geografie, botanică, zoologie, anatomie, limbi clasice etc.) prin conținuturi (necesare, fără îndoială) botezate „discipline școlare” („educație pentru drepturile copilului”, „educație antreprenorială”, „educație sexuală”, „educație rutieră”, „educație juridică” etc.). Toate aceste teme din a doua categorie sunt subiecte de cunoaștere de neînlocuit în lumea contemporană, dar ele nu sunt discipline care să trebuiască apreciate de sine stătător și finalizate prin medii școlare! Sau ar putea să fie, la rigoare, dar nu prin eliminarea celorlalte! Învățând istorie, elevul află despre lumi și compară, face cunoștință cu primele legi, constituții, culte religioase, află ce sunt stilurile arhitectonice, deosebește o simfonie de un concert, distinge valorile antice, medievale, moderne, află cum s-au purtat războaie în numele dragostei, al credinței și al bisericii, al libertății, egalității și democrației etc., poate prețui dialogul și informarea, poate evalua răsturnarea ordinii nedrepte dintr-o societate etc. Istoria, ca și alte discipline „învechite” promovau, pe lângă fapte, valori morale, artistice, umane, idei fundamentale generale, strategii de viață; noile „discipline” propuse răspândesc metode și tehnici limitate, cunoștințe de nișă, care se pot învăța de către un om cu inteligență medie în timpul liber sau în cadrul orelor de dirigenție sau prin prisma dexterităților școlare.

Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația „Google”, generația „Facebook”, generația „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică. Elita clasică a acestei lumi pare abulică, amețită, adormită, fără nerv și fără voință. Aici nu este vorba despre conflictul dintre generații, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre nostalgia tinereții, ci de realism. Am fost avertizați demult că „somnul rațiunii naște monștri”. Nu demult, am văzut ciocane distrugând statui mesopotamiene sau bombe nimicind Palmyra! Ar fi bine să veghem cu toții ca toate admirabilele descoperiri și invenții ale lumii contemporane să servească omului creativ și creator, omului cercetător și omului moral, nu omului-robot, distorsionat și manipulat.

Deprecierea istoriei ca disciplină s-a datorat în România unor cauze speciale, cum ar fi derapajele din timpul regimului comunist (când trecutul a fost parțial falsificat, glorificat, alb și imaculat etc.), exceselor naționaliste și protocroniste, denigrării românilor și trecutului lor după 1989 etc. După Al Doilea Război Mondial, noi, românii, am trecut printr-o etapă proletcultistă și internaționalistă (când „lumina venea de la Răsărit” și trecutul nostru nu reprezenta nimic), până prin 1960-1965; prin una mai echilibrată, de recuperare a unor valori naționale, până prin 1975; prin una naționalist-comunistă, până în 1989 și prin una de marasm și incertitudine, de dezorientare și paradox, în ultimul sfert de secol. Pe de o parte, suntem atenționați de unii că istoria noastră începe la Tărtăria, la Cucuteni și la Gumelnița, românii fiind cel mai vechi și mai glorios popor din Europa, că suntem daci curați, de la care romanii ar fi învățat latinește; pe de alta, ni se spune de către alții că nu am fost capabili de nimic de-a lungul vremii, că am fost o masă amorfă, că nu avem valori competitive, că toți istoricii noștri au cultivat nu realități, ci mituri naționaliste rușinoase, că nu suntem nici măcar români, că nu avem în trecut momente referință, că marile personalități ne sunt toate mici, că Eminescu a fost xenofob, iar Coșbuc minor, că Ziua Națională este o eroare etc. Nu este de mirare că, mișcându-ne în acest cadru, am ajuns cu istoria noastră de ocară, că disciplina este pusă sub semnul întrebării, iar slujitorii săi blamați.

Pentru remedierea răului, până se mai poate, trebuie, între altele, ca istoria să rămână o formă de cunoaștere apreciată, respectată și prețuită și, în primul rând, studiată. De aceea, istoria trebuie să aibă, ca disciplină școlară, la toate clasele și profilurile, cel puțin câte două ore pe săptămână. Cei care sunt datori să facă cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (parțial) și să-l explice publicului. Amatorii de istorie – ingineri, medici, artiști etc. – să fie liberi să se pronunțe despre trecut, să scrie despre trecut, dar să-și recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu, de povestire, de impresie al produselor lor. Nici eu, ca istoric, dacă scriu despre medicină sau despre chimie, nu mă pot da drept medic ori chimist! Credibilitatea unui domeniu o asigură exclusiv specialiștii, cei care au fost pregătiți anume să studieze acel domeniu. Și nici dintre specialiști, un contemporaneist nu e bine să se pronunțe științific despre antichitate sau epoca medievală, după cum un medic orelist nu poate lucra la ortopedie, nici un anestezist nu va fi lăsat să opereze.

Menirea acestui congres  (Congresul Istoricilor Romani, Cluj Napoca, Universitatea Babes Bolyai, 25-28 august 2016 – N. Red.) este, între altele, sà contribuie la reașezare pe baze sigure a prestigiului istoriei ca formă de cunoaștere a vieții omenirii și poporului român, de revigorare a cercetării științifice în domeniu, de reconsiderare a statutului istoricului în societate și de asigurare a statutului de disciplină școlară a istoriei, la toate clasele profilurile, în acord cu importanța cunoașterii istorice. Prin aceasta, nu dorim decât să reconferim ființelor și comunităților umane demnitatea, capacitatea de alegere și de judecată, discernământul și creativitatea, spre revigorarea idealurilor care au făcut posibilă lumea și care se bazează pe cunoaștere și pe cunoștințe, pe comparație și pe credință, pe dialog, pe dreptate și adevăr, toate acestea subsumate binelui individual și general. Un mare istoric francez, devenit martir – Marc Bloch – făcea în prima jumătate a secolului al XX-lea apologia pentru istorie și elogiul meseriei de istoric și a plătit cu viața pentru convingerile sale, pentru apărarea valorilor umanității. Nu mai dorim să plătim cu viața pentru a asigura perpetuarea valorilor umane, a marilor creații ale omenirii.

Științele istorice cultivă toate aceste valori, ceea ce înseamnă că ele cultivă viața omului și a comunităților umane, trăită în cunoștință de cauză, întru demnitate și onoare.

Ioan Aurel Pop via AmosNews

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Ioan Aurel Pop – FB

 

Print Friendly, PDF & Email

14 comments

  1. Anon

    Nu vad legatura intre titlu si continut!?
    Ar fi fost bun un paragrf in care sa argumentati asta. Altfel arata ca si cum ati copiat un discurs, l-ati rezumat, prezentand contextul, i-ati lipit un titlu ‘clickbait’, si ati numit activitatea asta jurnalism.
    Nu cred ca trecerea la generatia „Bucovina = apa minerala” va fi socanta. In ceea ce priveste etica de lucru, parem a fi deja acolo.

    P.S. Este prima oara cand comentez pe acest site. Nu stiu de ce ati recurs la acest tip de Captcha…

    • eXpress

      |Author

      Stimate Dle Anon-imus, noi, spre deosebire de tot felul de site-uri cu pretentie de jurnalism de kakalitate, am redat integral discursul Domnului Profesor. Noi consideram ca acesta este jurnalism online. Cand ai spatiu infinit de ce te crezi mai destept decat un academician si ii cenzurezi textul? Indivizi de acest tip au extras doar ce citate au vrut pentru o lectura de tip bovin. Noi am zis sa priceapa cititorul mai mult. Unii au priceput, altii nu. Nu aveti nici o vina, zau.

      In privinta titlului: Dl. academician Ioan Aurel Pop e un finut; n-a vrut sa-si murdareasca buricele degetelor scriind si numele celor doua personaje.

      Dar daca ne-am folosi si mintea inainte de a scrie comentarii am descoperi si alte personaje in descrierea de mai jos, respectiv, alaturi de Djuvara si Boia, restul „boi-erilor mintii”: Plesu, Patapievici, Liiceanu, Tismaneanu, ejusdem farinae… Recititi:

      „(…) pe de alta, ni se spune de către alții că nu am fost capabili de nimic de-a lungul vremii, că am fost o masă amorfă (Patapievici), că nu avem valori competitive (Liiceanu), că toți istoricii noștri au cultivat nu realități, ci mituri naționaliste rușinoase (Boia), că nu suntem nici măcar români (Djuvara), că nu avem în trecut momente referință (Tismaneanu), că marile personalități ne sunt toate mici (Plesu, Liiceanu), că Eminescu a fost xenofob, iar Coșbuc minor, că Ziua Națională este o eroare (Plesu) etc. Nu este de mirare că, mișcându-ne în acest cadru, am ajuns cu istoria noastră de ocară, că disciplina este pusă sub semnul întrebării, iar slujitorii săi blamați.

      Pentru remedierea răului, până se mai poate, trebuie, între altele, ca istoria să rămână o formă de cunoaștere apreciată, respectată și prețuită și, în primul rând, studiată. (…) Cei care sunt datori să facă cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (parțial) și să-l explice publicului. Amatorii de istorie – ingineri, medici, artiști etc. – să fie liberi să se pronunțe despre trecut, să scrie despre trecut, dar să-și recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu, de povestire, de impresie al produselor lor. Nici eu, ca istoric, dacă scriu despre medicină sau despre chimie, nu mă pot da drept medic ori chimist! Credibilitatea unui domeniu o asigură exclusiv specialiștii, cei care au fost pregătiți anume să studieze acel domeniu. Și nici dintre specialiști, un contemporaneist nu e bine să se pronunțe științific despre antichitate sau epoca medievală, după cum un medic orelist nu poate lucra la ortopedie, nici un anestezist nu va fi lăsat să opereze. (…)”

      Si acum cititi sinteza de mai sus pe larg, mai jos (in special despre inventatorii Djuvara si Boia):

      „Investigarea trecutului înseamnă cunoaşterea mai aprofundată a vieţii, fiindcă trecutul este viața însăși“, este de părere academicianul Ioan-Aurel Pop, istoric specializat pe Evul Mediu şi rectorul celei mai mari universităţi din ţară, Babes-Bolyai din Cluj. Motivele care l-au convins să nu stea deoparte cât priveşte proiectul GENESIS se datorează faptului că începuturile Țării Românești și Moldovei sunt încă puțin cunoscute; istoricul crede că orice pistă nouă de cercetare trebuie exploatată: „Sunt foarte mulți amatori care se pronunță în necunoștință de cauză despre Negru Vodă, Basarab I, despre etnia și rolul lor, despre confesiunea lor și a rudelor lor, semănând foarte multe confuzii“. În interviul acordat revistei „Historia”, Ioan-Aurel Pop susţine că teoria cumană a istoricului Neagu Djuvara ridică foarte mari semne de întrebare pentru orice specialist şi explică de ce această descoperire legată de Prinţul Negru al Ţării Româneşti nu se va regăsi încă în manuale…

      Domnule rector, v-au surprins rezultatele testului ADN în ceea ce-l privește pe cel îngropat în Mormântul 10 de la Curtea de Argeș?

      Pe mine personal rezultalele nu m-au surprins, deoarece „teoria” cumană reiterată de domnul Neagu Djuvara ridică foarte mari semne de întrebare pentru orice specialist. Or, domnul Djuvara nu este un specialist în domeniul Evului Mediu și nu cunoaşte toate implicaţiile evoluţiei secolelor XI-XIV din istoria noastră. Formarea Țării Românești, proces derulat pe parcursul mai multor secole, porneşte din mai multe nuclee de putere, dintre care trei sau patru sunt foarte importante.

      Unul este Țara Făgărașului, cu problema descălecatului de la nord de munţi, foarte greu de lămurit integral în această fază a cercetărilor, altul este Oltenia sau, mai exact, Țara Severinului, în legătură cu care trebuie amintit un alt nucleu politic, anume cel al Țării Hațegului, din sud-vestul Transilvaniei istorice. Un alt nucleu este Muntenia din zona Argeș-Câmpulung. În toate aceste locuri s-au format „dinastii” locale de voievozi, între care se cunosc mai bine cele din nucleele oltean (Litovoi I, Litovoi al II-lea și Bărbat) și muntean (Seneslau, Tihomir sau Thocomerius, Basarab).

      Despre voievozii din secolul al XIII-lea din Făgăraș și Hațeg știm foarte puțin, dar ei au existat cu siguranță. Onomastica și toponimia din Țara Hațegului sunt pline de nume precum Bărbat și Litovoi, iar Negru Vodă are în Făgăraș o rezonanță aparte.

      La un moment dat, în prima parte a secolului al XIII-lea, voievozii olteni erau cei mai importanți, fiind și în legături cu Ungaria și cu Occidentul în general. În alt moment, greu de precizat acum, centrul puterii s-a mutat la est de Olt, în Muntenia, unde s-a produs și trecerea grupului din Făgăraș (format, desigur, din români de credință bizantină, dar și din „papistaşi”, adică din credincioşi de rit latin), condus de Negru Vodă.

      Primele cronici ale Ţării Româneşti afirmă clar că Basarabii din estul Oltului (aflați acum pe nucleul lui Seneslau) i s-au închinat lui Negru Vodă coborât (descălecat) din Făgăraş. Exceptând bisericile din reşedinţele de la Curtea de Argeş şi Câmpulung, principalele ctitorii ale primilor domni ai Ţării Româneşti, Vladislav, Radu, Dan şi Mircea sunt situate, în mod interesant, fie pe linia Oltului, fie în dreapta ei, la Cotmeana, Cozia, Vodiţa ori la Tismana. Este greu de crezut că Thocomerius, tatăl lui Basarab, a fost Negru Vodă (ipoteza domnului Djuvara) şi că a venit din Făgăraş, nu de la vest de Olt, cel puţin la momentul formării „uniunii de pe Olt” (dintre Oltenia, adică partea estică a Banatului de Severin, şi Muntenia, ancorată între centrele de putere argeşene şi Câmpulung). Tatăl său şi apoi Basarab au fost la început „oamenii tătarilor”, care au preluat Severinul de la regatul ungar pe 1291-1292. Era astfel mai firesc ca Thocomerius (pe care l-a cunoscut şi Carol-Robert al Ungariei) şi Basarab să fi fost „de pază” la vest de Olt, spre Cerna (poate chiar împinşi de tătari dinspre Argeş).

      Dacă Thochomerius şi Basarab aveau sânge peceneg sau cuman (linia fiind subţire între aceste populaţii, răspândite încă din secolul XI în spaţiul Transilvaniei şi al Banatului şi în cel al viitoarelor state Ţara Românească şi Moldova), este greu de spus – datorită practicilor onomastice (la Curtea de Argeş odihneşte şi un Voislav, cu nume, evident, slav), dar nu este de exclus, datorită alianţelor matrimoniale şi a mişcărilor de populaţie de atunci.

      Numele, deși pot oferi indicii interesante în acest sens, nu garantează etnia nimănui, pe de o parte, pe de alta, dinastiile, familiile domnitoare erau și atunci foarte amestecate și se identificau etnic cu țara în care domneau, cu populația sa de bază.

      Credeți că ADN-ul patern va demonstra că Basarabii nu au avut origine cumană?

      Nimic nu este imposibil, dacă se ține seamă de căsătoriile politice care se practicau și atunci între conducătorii țărilor. Unul dintre regii ungari din secolul al XIII-lea, din dinastia arpadiană, a fost chiar poreclit „Cumanul”, fiindcă era născut din mamă cumană.

      O astfel de practică matrimonială a dus foarte probabil la „sângele germanic” al defunctului din Mormântul 10. Rămâne de văzut dacă legătura aceasta „de sânge” s-a făcut cu saşii din Câmpulung (unde la începutul secolului al XIV-lea era încă atestat comitele Laurenţiu) sau cu un clan nobiliar din regatul ungar (spre exemplu, cu „dinastia voievodală” Lackfi a Transilvaniei dintre anii 1340 şi 1370; familia Lackfi provenea din neamul Hermann de lângă Nürnberg).

      Rămânând în acest „plan genetic”, trebuie reţinut că, din punct de vedere politic (cel care conta în acea vreme de formare), negrul desemna nu culoarea pielii (o piele închisă fiind injust adesea asociată cumanilor veniţi, sosiţi aici, după ce trecuseră şi stătuseră o vreme prin ţinuturile ruşilor „mai deschişi la culoare”), ci nordul, conform terminologiei culorilor pentru punctele cardinale, preluate de la chinezi şi dezvoltate de către tătari.

      Este astfel posibil ca Negru Vodă (dincolo de binomul Alb-Negru, despre care s-a tot vorbit în legătură cu ideologia puterii de tip centru-periferie, la unele popoare turanice) să însemne „voievodul din nord” (adică voievodul din Ţara Făgăraşului), ceea ce este relevant şi pentru întinderea puterii şi impactul dominaţiei tătare asupra teritoriilor dintre Dunărea de Jos şi Carpaţii Meridionali, cu precădere în ultima parte a secolului al XIII-lea.

      Incapacitatea interpretării analizei ADN-ului generează falsuri grosolane: Prințul Negru al Țării Românești este pur și simplu o invenție

      Dacă se ține seamă de anvergura „Imperiului cumanilor”, înrudirea casei domnitoare a Țării Românești cu acești cumani este plauzibilă. Un singur lucru este însă clar pentru orice cunoscător al perioadei: eventuala înrudire cu acești cumani nu demonstrează că Basarabii erau cumani – de fapt, numele de Basarab are rezonanță pecenegă, nu cumană! – și, cu atât mai puțin că românii ar fi, sub aspect etnic, descendenți din cumani! Acestea sunt aserțiuni neistorice, opinii de tip eseu sau tendințe de a epata, de a atrage atenția cu orice preț.

      Cum vedeţi dvs inscripţia de pe inelul voievodului? Mă refer aici la „AL MA/AL WA/AL VA“. Cum un inel asemănător avea şi Prinţul Negru al Marii Britanii, ar trebui să înţelegem că voievodul român se bucura de mare cinste în rândul Apusului?

      Cred că inscripția de pe inel cuprinde numele prescurtat al deținătorului, de rang princiar (voievodal), adică Alexander Vaivoda sau Alexander Waivoda. Cruciat era, în Evul Mediu, acela care decisese să ridice arma pentru gloria Crucii, adică a credinței creștine. În Occident, statutul de cruciat s-a încetățenit încă din vremea lui Carol cel Mare (768-814), când cavalerii luptau contra arabilor (maurilor, sarazinilor) care ocupaseră Peninsula Iberică. Dar înțelesul clasic de cruciat se leagă de ceea ce se cheamă „cruciadele clasice”, adică vremea (secolele XI-XIII) când papalitatea și regii occidentali au condus expediții pentru eliberarea Locurilor Sfinte (Palestina, Iudeea) de sub islamici.

      Tot cruciați au fost și cei care, din secolul al XIV-lea începând, au luptat împotriva turcilor ocupanți ai Europei sud-estice.

      Aici este vorba despre un inel de cruciat de tradiție occidentală, care pune în lumină prelungirea vechii mentalități a cruciadelor.

      Voievodul Țării Românești care a purtat acest inel era familiarizat cu acest ideal cruciat occidental, cunoștea sensurile sale, potrivite ambianței apusene și credinței religioase adiacente ei. Ca și în cazurile mai multor principate și regate (inclusiv Regatul Ungariei), primii dinaşti ai Țării Românești și Moldovei au oscilat – în funcție de interesele politice – între Roma (Avignon) și Bizanț, adică între confesiunea catolică și cea ortodoxă, până când, la finele secolului al XIV-lea, biruința credinței răsăritene era clară.

      Din pricina ritului apusean să fi fost acest Alexandru Voievod îngropat într-un mormânt ascuns, un domn nedorit acelor vremuri?

      Cum spuneam, a fost o dispută între cele două centre religioase de legitimare a puterii politice – anume Roma (Avignon) și Constantinopol. Când a fost clară victoria Răsăritului, amintirea principilor care optaseră pentru Apus trebuia obturată, ascunsă, ștearsă. De aceea, la un moment dat, peste Mormântul 10, direct pe sarcofag, au fost puşi bolovani, cărămizi, mortar, pământ şi un fragment de boltă. Bolta aparţinuse aşa-numitei Bisericii Argeş I (datând din a doua partea secolului XIII). Săpăturile din 1920 au trecut „pe lângă” această biserică (deşi, pe plan, ea a fost apoi intuită încă din anii 1930). De aceea nu au remarcat, probabil, bucata de boltă.

      Ar fi trebuit însă oricum să remarce pardoseala de secol XIV a noii biserici (aşa-numita Argeş II), pe care o vedem şi astăzi. Pardoseala fusese aşezată peste amestecul de dărâmături pus peste sarcofag. Este evident, aşa cum era şi în „desenul stratigrafic” publicat la 1923, că nu se mai dorise, în anii 1350-1360 (datarea zidirii Bisericii Argeş II fiind încă disputată), ca mormântul să fie păstrat în noua biserică. În orice caz, în aceste condiţii, inventarul apusean al defunctului din Mormântul 10, dominat de legendele devoţionale de rit latin ale inelelor sale, împreună cu „sigilarea” mormântului nu mai pot fi separate de apartenenţa defunctului la ritul latin (sau – cum se spune acum – la catolicism). Defunctul, „un cap încoronat” (statut monarhic de putere semnificat prin diadema de pe capul său), vine, cum arătam mai sus, din vremea în care Ţara Românească avea de ales între Papalitate („în exil francez” la Avignon) şi Patriarhia bizantină. Faptul că, prin inelul amintit, defunctul din Mormântul 10 aparţinea aceleaşi „ligi europene” (cavalereşti şi cruciate) cu Prinţul Negru al Angliei, fiul regelui Eduard al III-lea, nu face decât să certifice poziția internațională de mare prestigiu avută încă de la începuturile ei de Ţara Românească a urmaşilor Basarab I şi Negru Vodă.

      Cum ar putea fi valorificată această descoperire în plan științific și istoric? Ar trebui să se schimbe manualele de istorie?

      Manualele de istorie se schimbă mai greu, iar ele cuprind, de regulă, chestiuni generale, acceptate de majoritatea istoricilor. Cronologia (succesiunea) și identitatea (înrudirile) primilor noștri voievozi și domni din secolul al XIV-lea, deopotrivă în Moldova și Țara Românească, sunt greu de precizat și nu cred că vreun istoric le cunoaște pe deplin. Pe de altă parte, chiar și după analizele ADN despre care vorbiți și după restudierea, în noile contexte, a izvoarelor scrise cunoscute, concluziile sunt încă departe de a fi definitive. Sunt însă câteva indicii interesante, care ar putea schimba mai multe detalii privind domniile și înrudirile de la sud de Carpați din secolele XIII-XIV.

      Ați avut posibilitatea să discutaţi cumva cu Neagu Djuvara despre acest proiect și despre rezultatul analizelor ADN?

      Nu am avut răgazul s-o fac, nu doar din pricina distanţei și a timpului meu redus, ci și a vârstei foarte înaintate a Domniei Sale. Din câte am văzut, în anii din urmă, domnul Djuvara nu receptează criticile, unele chiar prea vehemente, preferând să le ignore. Pe de altă parte, nu cred că noile tehnici moderne de investigație sunt pe placul și înțelesul Domniei Sale. Aceasta nu diminuează cu nimic farmecul evocărilor istorice pe care le face, nici valoarea reconstituirii istoriei unor familii boierești de odinioară, nici cărțile de popularizare istorică, prin care explică, cu atâta vervă și eleganță, trecutul nostru pentru tineri.

      Cercetarea istorică nu se bazează însă numai pe pasiune, ci, în primul rând, pe meserie, pe specialitate, pe o metodologie dobândită cu greu și care, singură, poate conduce la reconstituirea veridică a trecutului. Altminteri, totul devine poveste frumoasă, eseu atractiv, scenariu de film ori discurs politic, iar acestea toate nu au nicio tangență cu meseria de istoric…
      (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ioan-aurel-pop-printul-negru-curtea-arges-numele-nu-garanteaza-etnia)

      Ioan-Aurel Pop: „Istoria, adevarul si miturile”, Ed. Enciclopedica, 2014

      Prefata

      Lucrarea de faţă este, în esenţă, o recenzie supradimensionată, apărută la o dată anume (în 2002) şi, din această perspectivă, pare să fi fost destinată unui moment precis din trecut şi să nu prezinte interes ulterior. Ce rost are atunci o reeditare sau o nouă ediţie? Este întrebarea pe care ne-am pus-o şi noi atunci când directorul Editurii Enciclopedice, domnul Marcel Popa, redactorul vechii ediţii, a venit cu propunerea reeditării, propunere pentru care îi suntem, se înţelege, recunoscători. Am descoperit relativ uşor, împreună, câteva argumente care să justifice întreprinderea. Mai întâi, cartea istoricului Lucian Boia intitulată Istorie şi mit în conştiinţa românească – cea care a pricinuit lucrarea noastră – nu s-a oprit la o ediţie sau două, ci a continuat să fie republicată periodic, în româneşte şi în alte limbi, în ţară şi peste hotare. Prin urmare, şi cele spuse de noi despre acea carte sunt de actualitate şi pot stârni în continuare interesul cititorilor. Mai mult, anumite idei din lucrarea aceasta generală despre miturile istoriografice româneşti au fost dezvoltate de autor în cărţi noi – variaţiuni pe aceeaşi temă – cu accente diferite, dar gravitând toate către un sens.

      În al doilea rând, aşa cum bănuiam şi remarcam în 2002, opera în discuţie şi celelalte cărţi ale profesorului Lucian Boia au produs roade, au creat emuli, au dat “direcţii de cercetare”, mai ales în ambianţa Universităţii din Bucureşti, dar nu numai. O serie de tineri studioşi din domeniul istoriei, aflaţi la nivelul elaborării lucrărilor de licenţă – adică la începutul pregătirii lor, la vârsta de circa 20 ani – în loc să reconstituie cu mijloace specifice fragmente din trecut, caută cu sârg fel de fel de mituri româneşti, cu precădere “naţionaliste” şi dezvoltă “teorii” în jurul acestora, evidenţiind serii întregi de tare reale şi imaginare ale poporului român. Acest fapt nu conţine nimic rău în sine, fiindcă, parafrazând o zicere veche, nimic din ceea ce a fost în trecut nu se cuvine să-i fie străin istoricului. Numai că- după cum se știe din experienţa elementară a “meseriei de istoric”- nu se cade să ne începem cariera cu studiul elementelor de conştiinţă, de imaginar, cu metaistoria, cu istoria contrafactuală (la moda și ea astăzi), nici măcar cu mitologia istorică. Prin studiul aşa-ziselor mituri din scrisul istoric, tânărul cercetător analizează, compară şi critică, emite judecăţi de valoare despre operele şi ideile confraţilor mai de demult sau mai recenti, fără ca el însusi să aibă vreo creatie, să cerceteze vreun izvor să ilumineze o epocă, o personalitate, o întâmplare revolută. Or, până să putem ajunge la “fapte” de conştiinţă şi de imaginar, este absolut necesar să ne exersăm mintea cu fapte brute din trecut, refăcute după telmicile consacrate, învătate la facultate. Procedând invers este ca și cum un artist plastic în formare ar urmări să fie brusc deasupra lui Picasso, Dali sau Botero, fără să aibă habar să facă un portret sau un peisaj după natură, fără să ştie ce este aceea perspectivă sau să cunoască raportul dintre formă şi culoare. Până să poţi îndrăzni şi reuşi să discerni ce este bun sau rău în operele istoricilor, este de dorit să încerci tu însuti o cât de mică operă de cercetare istorică în sensul reconstituirii, la modul clasic (consacrat), a unui segment din trecut.

      In al treilea rând, continuăm să credem că mesajul general al lucrării în cauză, dar si al altora elaborate de domnul Lucian Boia este – mai ales prin repetare și accentuare prea apăsată, urmând regulile propagandei – esențialmente greșit. Critica naţionalismului şi comunismului, la nivelul scrisului istoric românesc, deplin necesară si justificată, nu trebuie să conducă la demolarea valorilor românesti din toate timpurile, la diseminarea marasmului şi a incertitudinii, la ura endemică faţă de orice produs autohton, de la opere la oameni, de la idei la edificii, de la moravuri la idealuri. Or, din păcate, lucrările profesorului Lucian Boia, asta fac! O simplă privire asupra reacţiilor unor tineri, pe Facebook, în revistele “avangardiste” (ca să fim eufemistici), în anumite cercuri de “cercetare avansată” este suficientă: aproape adolescenţi, fără lecturi temeinice, cei în cauză, amăgiţi de paginile exaltate, cursiv redactate, atractive, uşor de citit, aparent logic argumentate ale istoricului mentionat si ale elevilor Domniei Sale, cad uşor în extaz. Ei nu se mai îndreaptă niciodată spre operele cronicarilor, spre Cantemir, spre Micu, Şincai sau Maior, nici spre Bălcescu şi Kogălniceanu, nici spre Onciul sau Panaitescu, nici spre Giurescu sau Oţetea, nici spre Dragomir ori Prodan şi nici spre Iorga, mai ales spre Nicolae-Iorga“naţionalistul” Iorga! Influenţaţi astfel, tinerii resping tot trecutul în bloc, îşi condamnă toţi înaintaşii, lâncezesc în prezentul apăsător şi se dezinteresează de viitorul incert. Aceste atitudini sunt şi rezultatul propagandei făcute prin intermediul unor lucrări precum cea aflată în atentie.

      În al patrulea rând, replica noastră are încă un rost şi din solidaritate de breaslă. Domnul Boia şi cei care-i urmează au creat impresia – devenită, din păcate, convingere pentru unii – că istoria, mai exact cercetarea istorică, nu are niciun rost, fiindcă este falsă, şi mincinoasă, plină de mituri (termen folosit cu sens peiorativ). Cu alte cuvinte, toată munca istoricilor de la Herodot încoace, dar, mai ales, de la Grigore Ureche încoace, ar fi inutilă, eronată, insidioasă, fără legătură cu adevărul faptelor petrecute în trecut. Istoricii nu ar fi decât un fel de eseişti, care însăilează gânduri personale – cu mai mult ori mai puţin stil – prostind lumea cu idei preconcepute, servind numai interese proprii, de familie, de partid, confesionale, religioase şi mai ales naţionaliste. Fireşte, ideile acestea au prins şi pe fondul lipsei de cunoştinţe istorice şi istoriografice în rândul publicului larg. Cine mai consideră azi studiul trecutului fundamental pentru cultura generală, în condiţiile în care istoria nu se mai predă în şcoli aproape deloc? De câte ori nu auzim – la modul retoric sau serios – întrebarea: “Când veţi scrie odată, voi, istoricii, istoria adevărată?” Iată că răspunsul a venit, dur şi fără replică, prin domnul Boia: “Niciodată!” Ironia sorţii este că acest răspuns este, în esenţă, corect, numai că, îmbrăcat în forma cinică dată de cărţile Domniei Sale, devine mincinos! Istoria exact aşa cum a fost nu mai poate fi reconstituită aievea de nimeni – în afară de Dumnezeu! – dar oamenii tind şi au tins întotdeauna, prin specialişti, adică prin istoricii de meserie, să se apropie cât mai mult de prezentul din trecut. Cu alte cuvinte, prin metode specifice, care se aprofundează în facultate, oamenii învaţă cum să studieze memoria colectivă, cum să reînvie amintirile popoarelor, fără ostentaţie, cu respect pentru adevăr, pentru acel adevăr care ne este nouă, oamenilor, îngăduit. Domnul Lucian Boia vine cu o opinie care taie parcă în carne vie: trecutul este mort, nu poate fi cunoscut şi devine, prin pana istoricilor, plin de mituri, de idei preconcepute, de minciuni! Dar trecutul este viaţă, este viaţă vie pentru cei care 1-au trăit, iar oamenii au nevoie stringentă de amintiri din viaţă! Istoricii nu inventează aceste amintiri, ci le reconstituie. Fireşte, sunt şi între istorici fraudatori, dar unde nu sunt?! Există si chimisti care au sustinut că nisipul poate deveni aur, există şi fizicieni care au crezut în perpetuum mobile şi chiar au pretins că aceste iluzii au fost realităţi descoperite de ei. Oare să fie, de aceea, toţi chimiştii şi fizicienii demni de blam? Răspunsul acesta al nostru este şi un omagiu adus generaţiilor de istorici români obişnuiţi (câţi dintre creatori sunt genii?!), care s-au nevoit sincer cu studiul trecutului pentru a lumina mintea poporului nostru. A vărsa venin asupra muncii şi misiunii lor făcute cu bună credinţă- chiar dacă faptul este spectacular şi chiar dacă aduce succes de librărie – este nu numai dizgraţios, dar şi imoral şi fals.

      Un alt motiv al reeditării acestui răspuns este răspândirea neselectivă a ideilor domnului Boia în străinătate. Marea majoritate a istoricilor străini nu sunt la curent cu cercetările din cadrul istoriografiei româneşti şi preiau ceea ce scriu despre noi reprezentanţii altor istoriografii, cu mai mare tradiţie, cu mai mare priză, cu mai vechi reuşite de publicare în limbi de circulaţie internaţională sau, pur şi simplu, care se bucură de mai mare simpatie. De exemplu, în istoriografia gennană, istoricii maghiari – în linii mari – au fost, sunt şi vor fi consideraţi de mai mare credibilitate decât istoricii români. Faptul că lucrarea (lucrările) domnului Lucian Boia a (au) fost preluată (preluate) cu atât de mare entuziasm în mediile intelectuale ungare şi promovată (promovate) apoi prin diverse canale a creat noi posibilităţi de distorsionare a trecutului românesc. Traducerile în alte limbi şi distribuţia acestor traduceri prin metode moderne de marketing au creat în Occident impresia unui discurs istoriografic românesc total viciat de minciuni, a unei culturi româneşti impregnate de naţionalism desuet şi periculos, a unei identităţi româneşti false. În anii din urmă, am fost puşi în situaţia să constatăm pe cont propriu, de mai multe ori, rezultatele acestei păguboase propagande. Dăm numai un exemplu: am trimis recent în Germania un mic studiu despre dublul nume etnic al poporului nostru, acela de român-vlah, analog cu dublul nume al unui popor vecin, acela de maghiar-ungur sau cu numele duble ale altor popoare (elen-grec, deutsch-german, suomi-finlandez etc.); pornisem de la o chestiune concretă, anume cinci documente de dinainte de 1441 în care Iancu de Hunedoara este numit, în latineşte, Johannes Olah, ceea ce, evident, se traduce în româneşte prin Ioan Românul; colegul german mi-a atras atentia că identificarea termenului de “vlah” (aici, în varianta de “olah”) cu etnonimul “român” este discutabilă şi că, din cărţile domnului Boia, a înţeles că românii nu prea au nimic în comun cu Roma sau cu românii, că “vlah” poate fi şi “cioban”, şi “ortodox”, că termenulde “român” şi numele de “România” sunt recente etc. In altă cuprindere, lansarea pe piaţă a ideilor domnului Lucian Boia, prin mijlocirea unei edituri eficiente, cu o reţea de librării foarte extinsă şi prin mijloace de difuzare în masă foarte răspândite a creat un mare handicap istoricilor de profesie, care scriu prioritar, de regulă, pentru cercuri restrânse de specialişti.

      Acest handicap se referă şi la cartea noastră de răspuns din 2002, publicată de Editura Enciclopedică. Am constatat că lucrarea aceasta si cărţile altor istorici de profesie, cercetători consacraţi ai trecutului, ajung greu la anumiţi destinatari interesaţi. S-a creat, astfel, un imens dezechilibru între un anumit set de opinii, care tind să reducă istoriografia românească la statutul de poveste plină de mituri şi alt set de opinii, care acordă credibilitate metodelor de cercetare utilizate cu scopul reconstituirii veridice a trecutului. Nu este totuna – ca intelectual fără studii istorice de specialitate – să citeşti numai cartea domnului Boia (cum s-a întâmplat, în general, până acum) şi să rămâi 1mpresionat de ea sau să poţi citi şi o replică a sa critică (oricare ar fi ea), spre a putea compara opiniile şi a trage propriile concluzii. Credem, deboia aceea, că se cuvine să se dea mai multor cititori şansa “să asculte şi cealaltă parte” (Audiatur et altera pars ), după pilda dictonului latin. De asemenea, istoricul Lucian Boia nu a explicat încă, în chip direct, de ce a scris despre istoricii români şi despre evoluţia gândirii istorice româneşti într-un mod cu totul diferit înainte de 1989. Atunci, într-o serie de studii şi într-un volum masiv- un curs tipărit şi destinat studenţilor de la cele trei mari universităţi din ţară (citat mai jos) – Domnia Sa a urmărit dezvoltarea istoriografiei noastre pe curente de gândire şi personalităţi, evidenţiind marile direcţii de cercetare autohtonă care concordau cu mersul gândirii universale, se sincronizau cu aceasta. De ce personalităţile româneşti, prezentate în chip pozitiv până la 1989, devin acum brusc condamnabile, nesemnificative, impregnate de mitologii şi tare ancestrale şi, mai ales, naţionaliste? Nu există, în scrierea menţionată sau în altele, vreo cât de mică motivaţie a acestei schimbări radicale de atitudine.

      Dorim să atragem, de asemenea, atenţia asupra metodei primejdioase de a extrage dintr-un imens material doar acele exemple care servesc tezei elaborate în prealabil. Acest mod de a proceda nu are nimic de a face cu cercetarea din domeniul istoriei. Prin astfel de procedee, se poate “demonstra” orice. Reproşăm autorilor acestui gen de lucrări – şi, implicit, autorului aflat în atenţie – că nu precizează, începând chiar cu foaia de titlu, natura întreprinderilor lor intelectuale. Era simplu ca istoricul Lucian Boia să-şi avertizeze cititorii, eventual în cuvântul înainte, că nu elaborase o cercetare de specialitate, cu toate metodele consacrate, ci un eseu cu propriile opinii, gânduri, păreri, sugestii despre trecut, despre confraţi, despre identitatea naţională, despre originile etnice, despre defectele românilor etc. Era mult mai simplu şi mai onest! Aşa, se creează pentru oamenii de rând şi chiar pentru intelectualii din afara câmpului istoriei o imensă confuzie, aceea că, de la înălţimea catedrei de istoria românilor de la cea dintâi universitate a României, Profesmul şi Cercetătorul prin excelenţă vine cu tratate şi monografii serioase, care răstoarnă toată munca predecesorilor. Iar predecesorii se cheamă Iorga, Onciul, Panaitescu , Giurescu, Brătianu, Oţetea! Acest procedeu este nu numai incorect, dar şi lipsit de onestitate. De altfel, mai mulţi colegi, istorici de meserie, ne-au reproşat scrierea cărţii (a “recenziei” de faţă), în sensul că nu trebuia să dăm atenţie unei cărţi care nu are legătură directă cu istoria şi că, prin lucrarea aceasta, am fi legitimat istoriceşte un gen, de tip istorica-literar, din afara câmpului disciplinei noastre.

      În acelaşi spirit, cartea profesorului Boia, ca şi altele, păcătuieşte prin alt fel de omisiune, anume comparatismul. Autorul – deşi ştie fără îndoială – “uită” să plaseze “conştiinţa românească” în cadrul conștiinţei universale şi s-o privească în comparaţie cu un număr de ”conștiințe” ale popoarelor şi naţiunilor vecine, europene, mai mari ori mai mici. Putem asigura cititorul că, urmărind acelaşi gen de probleme, selectate după aceleaşi criterii aleatorii, vom ajunge la același gen de concluzii, precum cele ale domnului Boia (care-i tratează pe români), şi în cazul “conştiinţei” ungare, poloneze, ruseşti, germane, sârbeşti etc. Variaţiuni infinite pe tema originilor, accente naționaliste privind originea nobilă, mituri fondatoare eroice, exacerbarea calităţilor de apărători ai civilizaţiei, ură şi dispreţ faţă de alte neamuri, faţă de străini în general etc. sunt tot atâtea laitmotive care – urmând o idee preconcepută – pot fi detaşate fără mari dificultăţi din istoria tuturor popoarelor europene. Dacă profesorul Boia – supărat pe exagerările naţionaliste din vremea Boia2comunismului si din alte epoci ale vieţii românilor – ar fi vrut să le exhibeze în forme fruste în faţa publicului, trebuia să le compare neapărat cu altele. Nu a făcut-o deoarece comparaţia nu ar mai fi relevat, fireşte, singularitatea noastră, nici nimicnicia noastră, nici spiritul demonic si distructiv, care, chipurile, ne-ar caracteriza numai pe noi, românii. Tot în corelaţie cu această privire comparativă, absentă în lucrarea menţionată, nu am constatat în nicio istoriografie vecină vreo critică atât de tranşantă precum cea a domnului Boia, menită să condamne întunecata constiintă românească”. Fireste, nationalismul nostru istoriografic de după 1975 (adică din ultimul deceniu şi jumătate de comunism) a fost foarte pronunţat, întreg naţionalismul nostru de la 1800 încoace are accente grave, dar îi putem asigura pe cititori că naţionalismele din istoriografiile ungară, rusă (şi sovietică), bulgară, sîrbească, greacă etc. – derulate pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al-XX-lea – sunt cel puţin la fel de apăsate ca şi naţionalismul românesc. Orice “analiză”, elaborată după metoda domnului Lucian Boia, ar fi condus, fără niciun dubiu, la concluzii la fel de dure, referitoare la “conştiinţele” ungară, rusă, bulgară, sârbească sau greacă. Numai că, în cazurile invocate, nu a făcut nimeni vreo “analiză” cu un asemenea ton şi cu atât de severe concluzii. În această situaţie, mai ales după traducerea cărţii (cărţilor) domnului Boia în alte limbi, fireşte că românii apar drept unici în “minciuna” lor, în “miturile” lor, în “naţionalismul” lor…

      În fine, notasem cu ocazia celei dintâi ediţii din 2002 că, în vreme ce istoricii de profesie – cu puţine sau nesemnificative excepţii – au primit cu mari rezerve lucrarea (lucrările) despre miturile din istoriografia românească (şi civilizaţia noastră în general) ale domnului Boia[1], intelectualii de alte profesii i-au îmbrăţişat în întregime ideile şi chiar tonul. În anii din urmă constatăm că nici neistoricii şi nici publicaţiile de cultură (fără tentă prioritar istorică) nu mai exprimă atât de mult entuziasm faţă de punctele de vedere elaborate de autorul aflat în atenţie şi răspândite cu atâta succes de editura care-l sustine statomic. Chiar unii dintre lăudătorii initiali ai cărţii aflate în discuţie şi-au diminuat mult entuziasmul după apariţia următoarelor lucrări ale aceluiaşi prolific autor, ba au dobândit chiar serioase accente critice. Astfel, în numărul din februarie 2007 al periodicului “Dilemateca”, Cătălin Avramescu- după ce constată cât de suspect de asemănătoare este cartea domnului Boia Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi (Editura Humanitas, 2006, în două ediţii, franceză şi română) cu articolul “Longevity” din Dictionary of the History of Ideas, articol alcătuit Gerald J. Gruman- constată următoarele:

      “Luată în sine, cartea lui Lucian Boia se parcurge ca o colecţie de conspecte. Eu nu am detectat în ea nicio ipoteză notabilă, o interpretare excepţională sau vreo descoperire arhivistică. Din punct de vedere strict informativ, însă, lucrarea nu e deloc rea. Chiar o recomand. Asta daca nu aveţi cartea lui Gruman”.

      Cam în acelaşi sens, Constantin Horea, remarca în revista Pro Saeculum”, nr. 4, din 1 iunie 2009, într-o recenzie a cărții Napoleon III cel neiubit (Editura Humanitas, 2008, ediţia în limba română, precedată de una franceză):

      “Lucian Boia dă un exemplu numai bun de urmat de către tinerii istorici (câţi or mai fi și ei) referitor la cum să (re)scrii istoria, adică nepărtinitor, fără patimă şi liberat de orice pre-judecăţi. Însă, cercetarea “curată” şi profesionistă, autorului, la fel ca în cazul altor cărţi ale domniei sale, nu aduce nimic (esenţial) nou, nedescoperit, necercetat sau nedezbătut. Este știut faptul, dar foarte puţin afirmat, că Lucian Boia, pe cât de strălucit este ca gânditor/analist şi orator, pe atât de bun se arat în calitate de compilator de informaţii. Distinsul profesor de la Universitatea Bucureşti are acel geniu de a căuta exact acolo unde trebuie, de a găsi și mmixa laolaltă ingredientele unei cărți reușite. Mai mult, domnia sa are darul “spunerii” şi expunerii, un stil, prin care reușește să cucerească şi cititorul nu prea pasionat de subiecte de istorie”.

      În fine, și mai recent (la 15 martie 2013, în suplimentul de cultura al ziarului on line Adevărul.ro), academicianul şi ambasadorul Nicolae Manolescu scria:

      “I-aş reproşa, din capul acului, cărţii lui Lucian Boia De ce este România altfel? (Humanitas, 2012), care a stârnit discuții pasionate, parti pris-ul vădit încă de la titlu: în fond, România, ca orice tară este asa cum este”, nu neapărat “o ţară care se încăpătâneazâ fie altfel”.

      Despre felul “provocator” al domnului Boia de a scrie despre trecut, pomenitul critic şi istoric literar spune:

      ”Asa erau si cărtile mai vechi despre miturile naţionale, aşa este și cea recentă (2011) consacrată elitelor intelectuale româneşti dintre 1930 si 1950. Două sunt însusirile acestui fel de a privi lucrurile. Una este demitizarea. Într-o istorie (şi politică) şi într-o cultură deopotrivă mitizante, plecând urechea la sirenele naţionalismului, studiile lui Boia sunt nişte binevenite duşuri reci. Ele explică în mod convingător, deşi oarecum superficial, nu de ce România e altfel, ci de ce este aşa cum este. A doua însuşire este negativismul. Selectând de regulă doar un singur set de trăsături, Boia colorează în negru şi adesea fără nuanţe portretul istoric, social, politic sau moral al României. De aici provine ispita excpţiei, a lui altfel. Când am comentat cartea despre elitele intelectuale, am semnalat faptul că Boia şi-a ales “personajele”, aşa zicând, pe sprânceană, adică exclusiv dintre acelea care îi slujeau ideea oportunismului politic caracteristic intelectualului interbelic şi de imediat după al doilea război. Cele care i-o contraziceau erau lăsate boia3deoparte. Tot aşa procedează şi cu trăsăturile din care îşi alcătuieşte tabloul istoric din De ce este România altfel? Are, e adevărat, prudenţa de a sugera o alternativă, de a nu răspunde cu da sau nu, ci cu şi da, şi nu, doar că alternativa conduce de obicei la concluzia echivocului naţional ca o caracteristică a noastră esenţială. Negativă, fireşte!” Concluzia criticului – coleg, de altminteri, cu profesorul Boia la Universitatea din Bucureşti – este tranşantă: “Păcat de, nu puţinele, observaţii corecte şi necesare dintr-o carte bine orientată când demitizează, dar tendenţioasă printr-o izbitoare lipsă de empatie cu subiectul ei”.

      Iată, prin urmare, că imensa cantitate de producţie publicistică a domnului Boia – de cel puţin o carte pe an! – stârneşte nedumeriri, rezerve şi critici şi în rândul altor oameni de cultură, preocupaţi de mesajele pe care le trimit intelectualii de marcă publicului larg. O raţiune principală, de fond, care ne-a îndemnat să acceptăm propunerea de reeditare a acestei lucrări are, însă, o mai mare gravitate. Este vorba despre ideea de bază care reiese dintr-un interviu recent al domnului Boia şi care este pusă chiar în titlul respectivului interviu: “Minciuna este mitul fondator al României moderne“ (publicaţia online Adevărul.ro, din 17 ianuarie 2013). De aici (din titlu), din tonul general, ca şi din textul interviului, se vede că perspectiva negativistă a autorului s-a extins între timp de la istoriografia românească (de la scrierile despre trecut şi de la autorii lor) la trecutul însuşi. Cu alte cuvinte- crede profesorul Lucian Boia – nu numai istoricii şi lucrările lor operează cu minciuni când se referă la trecut, dar trecutul nostru însusi este o minciună! Convingerea aceasta era, de altfel, evidentă si în lucrările mai recente, mai ales în pomenita De ce este România altfel? Lăsăm la o parte implicaţiile filosofice ale acestei poziţii şi ne aplecăm o clipă asupra mesajului său istoric. Dacă minciuna stă la baza fondării României moderne, înseamnă că țara aceasta nu are niciun rost! Cu alte cuvinte, domnul Boia vrea să-i facă pe români să înţeleagă că proiectul şi realitatea numite România sunt o iluzie, clădită pe fals şi că, în dreaptă consecintă, această iluzie trebuie să dispară. Cum să înţelegem altfel mesajul dat de distinsul ideolog? De aici, din acest memento venit de la București, prin vocea unui distins profesor al primei universităţi moderne din capitala ţării, şi până la grava afirmaţie, spusă cu năduf de un alt ideolog (venit, de data aceasta, dinspre mass-media) din Cluj-Napoca, din capitala Transilvaniei, acum câţiva ani – “M-am saturat de România!” – nu este decât un pas. Diferenţa dintre cele două discursuri nu este de gen, ci de grad, nu este de fond, ci de formă. Este clar că cei doi – şi, din păcate, nu numai ei – au acumulat cantităţi imense de rău interior, care se revarsă asupra comunităţii şi o influențează.

      Nu am vrea să fim înţeleşi greşit, deşi acest lucru este aproape imposibil. Şi domnul profesor Lucian Boia poate pretinde că este inteles greşit, de noi şi de alţii. Aşa se întâmplă, din păcate prea adesea, în procesul de comunicare. Totuşi, spre a fi cât mai clari, reiterăm aici cuvintele atribuite lui Voltaire, în Secolul Luminilor, când înmugurea spiritul democratic modern, cuvinte rostite în faţa unui oponent al său de idei: “Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune”. Trebuie să fim mulţumiţi că, după decenii de dictatură, exprimarea ideilor- atât cât este omeneşte posibil – este liberă în România. De aceea, nu numai că respectăm punctul de vedere al cărţii (cărţilor) domnului Boia, dar suntem de partea celor care apără cu străşnicie dreptul Domnei Sale de a se pronunţa ca atare. A respecta nu este însă totuna cu a aproba. Respectăm dreptul domnului Boia de a crede si scrie că istoriografia românească este o însăilare de mituri naţionliste, că istoricii şi oamenii de cultură români în general au fost şi sunt laşi, că tot trecutul nostru este ticălos etc., dar credem cu tărie că, în Cetate, trebuie să fie libere să se auzite şi alte voci credibile, cu mijloace similare celor de care dispune autorul citat. Suntem deplin de acord că, după accentele naţionaliste care au traversat societatea românească în deceniile comuniste şi nu numai, era nevoie stringentă de “duşurile reci” – numite astfel de academicianul Nicolae Manolescu – trase asupra “conştiinţei româneşti” contemporane de domnul Boia şi de elevii Domniei Sale. Dar de ce era nevoie de negativism? De ce să ajungem la tablourile cele mai negre despre noi înşine, de care se oripilează şi mulţi dintre străinii care ne cunosc bine? De ce să ne autoflagelăm în aşa măsură încât să îndemnăm la autodistrugere, în lipsa oricărei raze de speranţă? Prin urmare, acceptăm demitizarea echilibrată, cu condiţia ca după aceasta să urmeze nu negativismul, ci construcţia, proiectul de îndreptare, speranţa de revenire la normalitate.

      In această lume sunt peste 200 de ”naţiuni”, cum se spune la ONU, de fapt peste 200 de state. Intre acestea, România este unul dintre ele, mic şi neînsemnat – zicem noi – dar, în fapt, de mărime medie, cel puţin dacă este privit la scara Europei. Azi, ţara noastră este parte a clubului select numit Uniunea Europeană, fom1at din 28 de state. Se cam clatină acum acest “club select” – mai ales după criza începută în 2008 – dar aceasta este o altă chestiune. Ca suprafaţă şi populaţie, suntem pe locul şapte, după Germania, Marea Britanie , Franţa, Italia, Spania şi Polonia, dar, după indicii de calitate, suntem pe unul dintre ultimele locuri, în câteva cazuri poate chiar pe ultimul. Fireşte că nu este bine, dar este, totuşi, ceva! Faţă de Casandrele care ne prevesteau, după gulagul comunist, o soartă eternă în “zona gri”, datorită aplecării noastre ancestrale spre inactivitate, spre lirism sau spre Eminescu, realizarea din 2007 – deşi nu se datorează neapărat performanţelor noastre ieşite din comun- este notabilă. Cu trei ani înainte intraserăm în NATO, cu mult entuziasm, convinşi că numai astfel puteam scăpa de teroarea ameninţării răsăritene. Şi nu am greşit prea mult, din câte se vede! In lume, inclusiv în raport cu indicatorii de conţinut, suntem între primele 40-50 de state din cele 200. Nu este foarte bine, dar nici catastrofal. Din experienţa noastră de peste trei decenii de cercetări de arhivă şi de lecturi asidue de specialitate, îi putem asigura pe cititori că românii şi România sunt ca toată lumea asta, privită în general, nici mai buni şi nici mai răi. Natural, este bine să fim criticaţi şi să ne criticăm, ca să ne cunoaştem mai bine şi să luăm măsuri de îndreptare, să prosperăm, să lăsăm tinerilor şi urmaşilor mesaje privind căile bune de urmat. Dar dacă întoarcem mesajul naţionalist și şi triumfalist în unul complet negaţionist, folosind tehnici insidioase, mai puţin sesizabile de publicul larg, spre ce ne îndreptăm? Avem impresia că domnul Lucian Boia preschimbă cu 180 de grade naționalismul glorios, de care unii dintre noi am avut parte tot într-un de naţionalism, dar pe dos, un naţionalism al urii, al întunericului, al lipsei de speranţă.

      boia-liiceanuSpunându-ne – cu eleganţă, este drept- că România însăşi (şi nu doar trecutul ei, nu doar istoricii ei etc.) este o minciună, oare nu ne îndeamnă să părăsim acest “proiect falit” numit România, să ne luăm lumea în cap, să mergem toţi în ţări demne şi prospere, superioare, tenace, bune, primitoare? Este şi aceasta o soluţie, pe care o adoptă mulţi români şi pe care nu o mai condamnă nimeni. Bine că, în fine, avem libertatea (controlată) de a alege! Dar, până şi în plin comunism, când demnitatea noastră individuală şi colectiva era călcată în picioare, Radio Europa Liberă, militând pentru intregirea familiilor românilor autoexilaţi în Occident, îşi începea pledoariile cu memorabila frază: “Noi credem că locul românilor este in România!”. Oare să nu mai fie locul românilor – răi şi ticăloşi, aşa cum apar ei – în România? Sunt ţări europene -precum Irlanda înainte de Primul Război Mondial sau Norvegia, în anii de după Al Doilea Război Mondial- în care orice speranţă părea pierdută, în care oamenii o duceau mai greu decât românii din aceeaşi vreme, în care migraţia se dovedea singura salvare şi, totuşi, nimeni nu le-a spus acelor oameni că ţările lor erau clădite pe minciună, că erau falite şi că trebuiau indubitabil abandonate. Prin urmare, chiar dacă realitatea trecută şi prezentă ar fi exact aşa de neagră cum scrie domnul Boia, de ce să omorâm viitorul? Cum să ajungem să pustiim o ţară prin vorbe de spirit? Nu cunoaştem în această lume popoare care să se fi supărat iremediabil pe propria ţară. Sunt, natural, oameni nemulţumiţi, revoltaţi, dezamăgiţi, amărâţi, trecuţi prin rele şi rămaşi fără speranţă, oameni care nu văd în jur decât minciuna politicienilor, corupţia lor, îmbogăţirea unor semidocţi prin jefuirea oamenilor de rând (care formează ţara, statul), dar cei mai mulţi caută soluţii. Puţini spun că, pentru starea în care se este de vină ţara însăşi, zestrea naţională păcătoasă sau starea decădere a întregului popor român. Nemulţumiţii se supără, de pe un vecin, pe un şef, pe un demnitar, pe preşedintele ţării, pe primul ministru, pe o situaţie, pe un partid, pe o instituţie (de la guvern la parlament şi de la fisc până la şcoala în care învaţă copilul copiii), dar nu pe România. Insă, cu eforturi conjugate de genul făcute an de an de domnul Boia, vom putea determina tot mai mulţi români să se supere pe ţara lor şi să considere drept edenice toate celelalte ţări. Vorbeam despre un naţionalism negativist, fiindcă o astfel de actiune va conduce neîndoielnic la iubirea altor tări si la demonizarea propriei patrii. O atare atitudine este menită să distrugă complet România, nu s-o îndrepte. Nu am văzut în cărţile domnului Boia nicio speranţă de îndreptare, niciun proiect alternativ pentru această ţară, nicio strădanie de diseminare a încrederii într-o schimbare spre bine, pe baza unui program, a unui set de valori, a unei morale noi. Or, dacă le spunem mereu românilor că nu sunt buni de nimic, vor crede tot mai mult asta şi se vor comporta precum oamenii de nimic!

      Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care considerăm mesajele profesorului Boia nerealiste, neconforme cu trecutul nostru şi nici cu interesele de viitor ale acestui popor. Chiar dacă sunt atractiv prezentate, cu talent de orator – sau, poate, tocmai de aceea – aceste idei induc o stare de blazare colectivă, bazată pe extragerea din realitatea trecută şi prezentă numai a acelor argumente care servesc scopului prestabilit. Aceasta nu înseamnă că lucrările domnului Boia nu ar fi necesare într-un peisaj democratic, că nu îi impresionează pe români, că nu le stârnesc admiraţia şi că nu le ridică semne de întrebare. Tocmai de aceea, credem că se cuvin auzite în Cetate şi alte voci. Numai astfel, românii vor putea compara şi discerne şi nu se vor lăsa manipulaţi. Diversitatea de opinii subminează somnul raţiunii, care, lăsat în voia lui, naşte monştri (Goya). Credem, de asemenea, că ţara aceasta şi poporul acesta trebuie criticate în chip necruţător, dar nu prin negarea tuturor realităţilor naţionale, ci prin dimensionarea lor faţă de realele valori, prin păstrarea unui sens al echilibrului. Proiectul României moderne a fost pus in practică, treptat, abia de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, in urmă cu circa 150 de ani. Ce reprezintă un secol şi jumătate la scara istoriei? O clipă! Haideţi să nu judecăm aşa de aspru “clipa” numită România şi să-i dăm o şansă de viitor, prin oamenii ei. E singurul loc din lume pe care-l avem ca grup uman şi trebuie să-l îndreptăm, să-l corectăm, să-l preţuim şi nu să-l repudiem, demonizăm sau respingem. Suntem profesori şi istorici ca şi distinsul intelectual Lucian Boia şi credem sincer în misiunea de dascăl şi de cercetător. Domnul Boia ne spune că cercetarea trecutului este fără rost şi că studiul şi învăţătura în general nu valorează nimic aici, din moment ce România însăşi este clădită pe minciună. Or, menirea cercetătorului în ale trecutului şi a profesorului este cu totul alta, anume să-i deprindă pe tineri cu tehnicile cele mai potrivite pentru reconstituirea veridică a trecutului şi să le transmită- după experienţa atâtor generaţii -încrederea în viitor, în locul de baştină şi de vieţuire, în forţa generatoare a grupului etnic numit poporul român, în valorile morale universale etc. Dacă credinţa negativistă a Domniei Sale este legitimă, atunci trebuie să fie la fel de legitimă şi a noastră, realistă, născută din obsesia unui neam de plugari, păstori şi preoţi de pe Câmpia Transilvaniei nordice, umiliţi secole la rând de regimuri străine, obsesie legată de încrederea în ştiinţa de carte, în valorile morale verificate, în munca tăcută, în fine, în ţara aceasta întreagă, care (cum scria cândva Lucian Blaga) “şi-a-mpins hotarele toate până la cer”.

      Românii au făcut mari erori şi atunci când au reconstituit trecutul, şi atunci când şi-au construit viaţa trecută şi prezentă, dar aceste erori nu trebuie să-i determine să se autoflageleze, să se demonizeze singuri şi să-şi ia lumea în cap. Este cu mult mai cuminte ca erorile, odată constatate, recunoscute şi analizate, să-i conducă spre boia6îndreptarea lucrurilor, spre proiecte constructive, adecvate exigenţelor lumii contemporane. Ca dascăli şi istorici, spre aceasta trebuie să tindem! Restul pot să fie exerciţii de stil, eseuri, panseuri, discursuri politice, studii filosofico-psihologice sau scenarii teribiliste- menite să ne aducă, pe moment, faimă şi bani – dar nu pot constitui lecţii durabile de viaţă, nici mesaje pentru viitor, adresate tinerilor în formare de către profesorii lor. Or, domnul Boia a fost, din câte ştim, încă de la începutul carierei, dascăl (asistent, lector, conferenţiar şi profesor) la Universitatea din Bucureşti şi a transmis lecţii despre viaţa trecută şi prezentă studenţilor. Dacă ar fi fost un filosof liber cugetător şi liber profesionist, fără obligaţii la catedră, mesajele negative de tipul Pe culmile disperării sau Schimbarea la faţă a României i-ar fi putut aduce faima unui nou Cioran. Cu o condiţie însă, credem, anume aceea de a proiecta spre viitor, în locul unui sumbru pesimism, ideea posibilei renaşteri, aşa cum face încrâncenatul filosof pornit din Mărginimea Sibiului şi rămas pentru vecie la Paris. Dăscălia şi misiunea de istoric incumbă o anumită deontologie, o rigoare profesională precisă, o metodologie consacrată a investigaţiei care, toate, trebuie să aibă în vedere mereu formarea tinerilor, a oamenilor în general, meniţi astăzi să înveţe de-a lungul întregii vieţi. Nu este vorba aici despre naţionalismul sau despre patriotismul istoricului – despre care s-a vorbit prea mult şi prea pătimaş – ci pur şi simplu despre mesajul său uman, despre dragostea lui de viaţă şi de oameni. Spunem aceasta pornind de la constatarea simplă că orice profesor şi, mai ales, orice istoric, face până la urmă, într-o formă sau alta, educaţie.

      Oricât de mult s-ar referi la trecut, cărţile domnului Lucian Boia­ cu puţine excepţii – nu sunt opere istorice, ci eseuri despre lumi revolute, despre mituri, despre idei şi vise, despre români şi neromâni, despre personalităţi, despre oameni şi grupuri de oameni etc. Ele sunt fascinante, ispititoare, pline de vervă, cursive, ademenitoare, dar nu comunică adevăruri reieşite din cercetarea sistematică a trecutului, ci impresii, opinii, gânduri, păreri. Poate că se bucură de popularitate tocmai din acest motiv, al apropierii lor de domeniul ficţiunii, al naraţiunii artistice, al modului sui generis de operare cu imaginarul colectiv. Altminteri, trecutul se bucură şi de alte tratări – acelea de specialitate – efectuate cu ajutorul metodelor de cercetare consacrate în istorie şi care pornesc de la analiza izvoarelor. Acest gen de analize se face apelând la disciplinele (ştiinţele, metodele) auxiliare ale istoriei care sunt arheologia clasică, medievală şi modernă, paleografia, diplomatica, epigrafia, arhivistica, sigilografia, numismatica, heraldica, medalistica şi altele, combinate cu filologia clasică şi modernă, indispensabile pentru cunoaşterea limbilor izvoarelor istorice. Cu ajutorul lor şi al deontologiei profesionale, istoricul se apropie cel mai mult de reconstituirea trecutului, “aşa cum fost” (Leopold von Ranke), fără să reuşească vreodată performanţa de a reface întocmai tabloul vieţii de odinioară. Istoricii de meserie­ – scriind despre trecut- scriu despre viaţa oamenilor care au fost şi-i învață pe oamenii actuali nu să acuze ori să condamne (pentru aceasta, există foruri de judecată, tribunale, experţi), ci să înţeleagă, să înveţe şi să iubească omenirea, valorile umane, creaţia umană. Fireşte, punând accentul pe trecutul unor locuri anume, istoricii îi deprind pe tineri şi cu iubirea locului de naştere, a patriei (în sensul regiunii în care au trăit şi au murit părinţii, moşii, strămoşii), a ţării. Ce poate fi rău în asta? Numai iubindu-ţi patria poţi iubi şi patriile altora, respectând unii de pretutindeni şi umanitatea în general. După 1989, mulţi au confundat comunismul cu iubirea de patrie, au identificat naționalismul (în înţelesul său vechi, de dragoste pentru propria națiune) cu xenofobia (ura faţă de străini) şi i-au învăţat pe tineri că este ruşinos a crede în patrie, în patriotism, în valorile transmise de strămoși.

      Ii rugăm pe cititori să privească înjur şi să compare. Să vadă cum raportează la ţara lor ruşii, sârbii, ungurii, bulgarii, grecii. De asemenea, îi îndemnăm să sondeze orizonturi mai îndepărtate, precum Statele Unite ale Americii, Franţa, Olanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Irlanda, dar şi ţări ale Asiei, Americii Latine şi chiar Africii. Peste tot, oamenii, în marea lor majoritate, îşi iubesc patriile nu neapărat pentru că sunt mari, sau bogate, sau prospere, ci pentru că sunt ale lor. România – bună-rea – este a noastră şi de noi depinde dacă va fi mai primitoare şi mai atractivă. Negativismul nu ne conduce însă spre asemenea idealuri – fireşti pentru toate popoarele – ci spre renunţare, delăsare, letargie, gelozie şi chiar ură. Dacă negăm ţara, ne negăm pe noi înşine, fiindcă noi constituim ţara. Dacă România este o minciună, noi înşine suntem astfel! Oare e posibil aşa ceva, să ne confundăm cu neantul, cu răul, cu întunecimea? Nu credem că putem purcede pe o asemenea cale! Nu ne lasă datina, nici morţii îngropaţi în locuri neştiute, nici arborii seculari ai lui Horea şi Iancu din Apuseni, nici Cozia şi nici Voroneţul! Nu ne lasă bunicii si străbunicii care au crezut sincer în proiectul numit România şi l-au pus în practică, cu sângele şi cu sudoarea lor! Înainte de a nimicnici şi ponegri România – care oferă multe motive pentru a fi criticată! -, această Românie care există de un secol-un secol jumătate, oare nu ar fi mai înţelept, ca istorici, să ne gândim la mileniul de dezbinare şi de singurătate, în care ţăranii ardeleni treceau prin vămile cucului, pe ascuns, ca să ajungă spre Ialomiţa şi Buzău ori spre Dorne şi Rarău? După acea mare frângere şi risipire care ţinut aproape zece secole, românii, cu ajutorul unei elite înţelepte responsabile, au făurit ţara mare şi rotundă, exact cum alţii­ italienii, germanii, polonezii etc. – şi-au făcut ţările lor. Tot din bucăţi. Fireşte, suntem liberi să fim dezamăgiţi de rezultat, mai ales că nu ne- am ostenit noi, generaţia noastră, cu această anevoioasă a ţării. Am preluat-o de-a gata! Şi atunci- vă întreb ­- nu suntem prea grăbiţi cu negarea absolută a României? Vă propunem- ca să ieşim din dilemă- să aşteptăm măcar câteva secole spre a putea (eventual) nega edificiul nostru actual şi a contrui altceva. Negarea de-acum se sprijină pe o perspectivă şchioapă irelevantă. Nu se poate contrapune un veac de unitate unui mileniu de singurătate şi dezbinare! Altminteri, ţara ne ţine pe toţi, fiindcă toţi suntem ţara. Ea cere şi tributuri (de muncă onestă mai întâi), dar şi critici (necruţătoare), spre a putea exista. Cu două condiţii: tributurile să nu ne secătuiască tot şi criticile să nu ne ucidă speranţa colectivă. Iar speranţa majorităţii românilor trebuie să fie România, o Românie mai bună!

      Note:

      1 Recent, domnul Paul Nistor– istoric reprezentativ din tânăra generaţie de la Iaşi – nota, despre o nouă carte a domnului Lucian Boia, următoarele:

      “Formula aleasă de Boia e în mod sigur una care cutremură indiferenţa la lectură. Dar, ca şi în cazul emisiunilor tv de tipul “senzaţional”, ea se pretează la o deconstrucţie facilă. Care este, în mare, reţeta de succes a lui Boia? Îmbinarea unei bune analize cu ipoteze şocante, cu frazele tari, deliberat exagerate. Aducerea în prim plan a detaliilor deja ştiute de specialişti dar neştiute de publicul larg, formularea unor concluzii catastrofice pe marginea unor caracteristici de-a dreptul banale care se regăsesc la cel puţin alte 6-7 naţiuni europene. Şi construirea unei utopii atrăgătoare: alte decizii istorice ar fi adus un alt prezent”.

      Sau:

      “Din amărăciune probabil, alături de o radiografie raţională şi profundă apar şi multe exagerări, concluzii nerealiste şi chiar verdicte prezentate intenţionat drept ipoteze şocante”.

      Sau:

      “Pe lângă exagerările de mai sus, unele remarci sunt însă de-a dreptul răutăcioase si par să dea satisfacţie nu adevărului istoric ci unor direcţii pur ideologice”. Sau: “In final, care este formula de succes a domnului Boia? Este cea a istoriei prezentate ca un blestem. Un destin implacabil a lovit acest spaţiu, o predestinare grea, neîntâlnită în restul lumii, se resimte doar aici. Aceasta exclude total speranţele şi idealurile de viitor şi lasă loc doar resemnării colective”. (în Contributors.ro, din 28 februarie 20 13).

      Cluj-Napoca, 21 aprilie 2014

  2. „Credibilitatea unui domeniu o asigură exclusiv specialiștii, cei care au fost pregătiți anume să studieze acel domeniu.” Nu e suficient. Mai trebuie ca acești specialiști să se pună de acord, formând un grup majoritar. Când un mare specialist este o voce izolată, susținând o ipoteză fantezistă și nedovedită, el rămâne o voce izolata și atât.

  3. eXpress

    |Author

    Academicianul Ioan Aurel Pop despre falsificatorul Humanitas Lucian Boia: „Istoricul nu are voie sa minta deliberat“.

    La Librăria Humanitas Cişmigiu, Gabriel Liiceanu a lansat noul volum al lui Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“. La fel ca si celalalte carti ale fostului propagandist comunist Lucian Boia, si aceasta este o mostra de falsificare a istoriei nationale a Romaniei. Antiromanismul gruparii Humanitas a starnit un protest inedit (foto mai sus si video mai jos). Reproducem aici doua puneri la punct ale falsificatorului Humanitas, Lucian Boia, realizate stiintific de academicianul Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii Babeş-Bolyai.

    Ioan Aurel Pop despre falsificatorul Boia in Revista Tribuna:
    https://www.scribd.com/document/220354908/Academicianul-Ioan-Aurel-Pop-despre-falsificatorul-Lucian-Boia-in-Revista-Tribuna

    Profesorul Ioan Scurtu despre acelasi falsificator:

    “Dupǎ 1989 s-a înregistrat un nou val de atacuri la adresa istoriei românilor. Ideile promovate de Mihail Roller au fost reluate într-o formǎ ceva mai rafinatǎ. Neorolleriştii aveau studii universitare, fǎceau parte din „societatea civilǎ”, primeau stipendii şi burse de la Fundaţia Sörös, ocupau catedre universitate.

    Rolul de principal exponent al neorollerismului a fost rezervat lui Lucian Boia, care în decembrie 1989 ocupa funcţia de lector la Facultatea de Istorie a Universitǎţii din Bucureşti, dar care a fost promovat rapid şi direct la postul de profesor universitar. Pe cât de conştiincios şi-a fǎcut datoria în calitate de secretar cu propaganda în Biroul Organizaţiei de Bazǎ a Partidului Comunist Român de la Facultatea de Istorie, pe atât de zelos s-a dovedit a fi în „rescrierea” istoriei românilor, astfel încât nimic sǎ nu mai poatǎ fi recuperat, deoarece tot ce s-a publicat pânǎ atunci nu era decât “o succesiune de mituri”.”

    Sursa: Ziaristi Online
    http://www.ziaristionline.ro/2014/04/26/academicianul-ioan-aurel-pop-despre-falsificatorul-humanitas-lucian-boia-istoricul-nu-are-voie-sa-minta-deliberat-cititi-aici-istoria-adevarul-si-miturile/

    Profesorul Ioan Scurtu despre “elucubraţioniştii” lui Liiceanu – Lucian Boia şi Neagu Djuvara – şi despre asaltul maghiar din Transilvania. INTERVIU

    Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secol de la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17 milioane de oameni?

    ioan scurtuSigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte unele state, între care şi România, Primul Război Mondial a însemnat un fnal fericit, ca să mă exprim aşa, în sensul că, prin prăbuşirea celor două mari imperii – rus şi austro-ungar – s-au putut realiza unitatea naţională şi statul naţional unitar român – prin unirea Basarabiei, a Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă. De altfel, prin Tratatul de la Versailles s-a retrasat harta Europei, au apărut mai multe state naţionale, fapt care a permis popoarelor respective – mă gândesc la fnlandezi, polonezi, cehi, slovaci, unguri, austrieci, croaţi, sloveni, muntenegreni şi, evident, români – de a trăi în state proprii, care erau un ideal până la acest război. Aşa încât, Primul Război Mondial are părţile lui negative, părţile lui pozitive şi, ca orice eveniment, trebuie judecat în ansamblu, cu particularităţile lui, cu specifcul lui.

    – România a intrat în război după doi ani de neutralitate şi a plătit un tribut incomparabil mai mare decât alte naţiuni, dacă ne raportăm la numărul populaţiei. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, lecţia pe care noi, românii, n-am învăţat-o din această confagraţie mondială?

    Da, jertfa românilor a fost foarte mare. Asta şi din cauză că, pe de o parte, războiul s-a desfăşurat pe teritoriul naţional – în 1916 au fost angrenate Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sudul Moldovei, iar în 1917, Moldova – şi, pe de altă parte, pentru că Armata română nu a fost pregătită, mai ales nu a fost dotată corespunzător. În cei doi ani de neutralitate ar f trebuit să se procure armamentul necesar, însă, din păcate, guvernanţii, pentru a nu trezi suspiciuni într-o tabără sau alta, au preferat să nu acorde atenţia cuvenită înarmării. O a treia cauză ţine de concepţia românească, potrivit căreia jertfa este supremă. În romanele lui Cezar Petrescu şi Camil Petrescu, apărute după război, se întâlneşte această replică: nemţii au arme, au puşti, au tunuri, dar noi avem baioneta! Şi pieptul de aramă! Adică, ideea sacrifciului! Dacă ne raportăm la concepţia americanilor sau a evreilor, care au în prim-plan viaţa militarilor lor şi chiar sacrifciul tehnicii pentru a salva militarul, sigur că acest fapt arată că la noi a fost – şi poate că mai este – o concepţie păguboasă. Vedeţi, în legătură cu participarea Armatei române în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan se evocă întotdeauna numărul de morţi. Sigur, este fresc. Dar, normal ar fi să se spună şi care a fost contribuţia reală a armatei în teatrele respective.

    Apoi, se ştie, românii se înflăcărează repede şi uită uşor. Dumneavoastră, care vă ocupaţi de cultul eroilor, cunoaşteţi că imediat după război s-au înfinţat tot felul de asociaţii, de publicaţii, s-a dat o legislaţie de sprijinire a eroilor, a invalizilor, a văduvelor şi a orfanilor de război, dar cu timpul lucrurile s-au uitat, ceea ce a dus la nemulţumiri. În aprilie 1930, în Bucureşti, a avut loc o manifestaţie a invalizilor şi văduvelor de război la sala “Dacia”. De aici, manifestanţii au decis să meargă spre Palatul Regal, dar, au fost opriţi în dreptul Cercului Militar şi împrăştiaţi cu furtunurile cu apă. Ziarul “Adevărul” descrie această secvenţă şi spune că, în urma intervenţiei forţelor de ordine, caldarâmul era plin de cârje, de proteze şi alte asemenea elemente auxiliare folosite de invalizii de război. Acestea erau “armele” cu care foştii luptători voiau să-l impresioneze pe Rege! Asta arată că preocuparea pentru eroi era şi atunci, ca şi acum, destul de palidă.

    Am fost de mai multe ori în Rusia, în calitate de director general al Arhivelor Naţionale, şi una din problemele pe care le-am discutat a fost aceea a identifcării locurilor unde au murit ostaşii români, inclusiv prizonierii de război, şi a amenajării unor cimitire. Trebuie să vă spun că ruşii s-au arătat foarte cooperanţi şi chiar ne-au dat exemplu pe nemţi, pe italieni, pe unguri, care s-au ocupat îndeaproape de crearea de cimitire şi locuri de cinstire a militarilor lor. Bunăoară, la Stalingrad există monumente sugestive ale nemţilor, ale ungurilor, ale italienilor, dar nu există – cel puţin până în prezent – un monument semnifcativ pentru atâţia morţi români. Practic, acolo, la Stalingrad, s-a distrus cea mai mare parte a Armatei Române, fapt care l-a determinat pe Antonescu să spună că Germania a pierdut războiul, să avem grijă să nu-l pierdem şi noi pe-al nostru. A fost declarat doliu naţional, s-au ţinut slujbe în biserici pentru cei căzuţi. A fost o dramă naţională de mari proporţii. Şi iată că, deşi autorităţile ruse sunt deschise la ideea cinstirii eroilor români, autorităţile române n-au făcut aproape nimic până acum sau fac extrem de puţin şi în prezent.

    Cum apreciaţi anii care au urmat războiului? Credeţi că este o perioadă la care generaţiile de astăzi ar trebui să se raporteze mai des – şi politic, şi cultural, şi economic, şi moral?

    În genere, există o tendinţă de supralicitare pentru moment – am spus că românii se înfierbântă repede şi sunt foarte generoşi în laude -, după care uită şi devin extrem de critici. De exemplu, în 1928, câţiva intelectuali au publicat un document intitulat “Manifestul Crinul Alb”, în care susţineau că toţi cei care au peste 50 de ani sunt nişte epave care trebuie înlăturate rapid de pe scena publică pentru a se face loc tineretului. Dar, dacă stăm să ne gândim, peste vârsta de 50 de ani erau înşişi făuritorii Marii Uniri, cei atât de lăudaţi în 1918-1919. De aici, dispute puternice. Mircea Eliade spunea,în 1927, că după realizarea Unirii, românii nu mai au de luptat pentru un anume ideal şi că ei pot să se manifeste în orice domeniu de creaţie culturală şi ştiinţifică. El însuşi a dat un exemplu, ocupându-se de istoria religiilor, de filosofia indiană ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, Marea Unire din 1918 a descătuşat energiile spirituale ale românilor şi, după Primul Război Mondial – ca şi în perioada de după Războiul de Independenţă – avem de-a face cu o înflorire culturală – marii clasici ai literaturii, atunci, au fost Eminescu, Creangă, Caragiale – acum, Arghezi, Sadoveanu, Rebreanu, Goga ş.a. Şi din punct de vedere economic este perioada în care, practic, s-au pus bazele unei adevărate industrii naţionale. Asta ca urmare a politicii liberale bazată pe doctrina “Prin noi înşine!”, care nu însemna excluderea capitalului şi a capitaliştilor străini, ci însemna, cum zicea Vintilă Brătianu, că aceştia trebuie să ştie că sunt la noi, acasă, şi că trebuie să respecte legile româneşti. Or, acum, procesul este exact invers, adică o neglijare totală a capitalului românesc, a românilor, şi totul trebuie să fie cedat străinilor. Şi istoria începe să demonstreze chiar în aceste zile ce a însemnat acea aşa-zisă privatizare prin vinderea bogăţiilor naturale către străini. Iată, petrolul. Noi, care eram ţara producătoare de petrol foarte importantă în Europa, am devenit preocupaţi să găsim prin alte metode descoperirea de gaze de şist cu participare americană şi rusă – străină, în general -, când în mod normal ar trebui să se pună problema revenirii petrolului românesc la Statul român, la România. Zilele acestea se discută despre energie, despre acea companie italiană, ENEL, care, practic, şi-a bătut joc de poporul român, a preluat baza materială, dar n-a făcut investiţiile la care s-a angajat. În schimb, a pus preţuri foarte mari, în complicitate cu unii români, care aveau obligaţia să supravegheze modul în care se aplică contractele şi se stabilesc preţurile. Ca să nu mai vorbesc de contractul cu compania Bechtel – care, culmea, şi acum este secret (!), deşi banii, de ordinul miliardelor!, au fost plătiţi de cetăţenii români, adică din bugetul Statului. Aşa încât, încă o dată spun, în perioada interbelică a existat o politică prin care s-au creat mari întreprinderi de talie europeană, cum ar fi Malaxa. Locomotivele Malaxa erau între cele mai performante din Europa, erau cumpărate inclusiv de elveţieni. Sau IAR Braşov, fabrica de avioane cu performanţe absolut excepţionale. De regulă, avioanele produse acolo, de concepţie românească, cu muncitori români, cu ingineri români, atingeau standarde internaţionale, se clasau pe locul 3-4 în lume. Or, acum, noi trăim numai şi numai din import. A existat o preocupare de a reînvia industria naţională aeronautică, dar ea a fost lichidată, pentru că, vezi bine, noi trebuia să cumpărăm de la alţii. Întotdeauna, alţii sunt mai performanţi!?

    Am fost zilele acestea la Braşov, am venit bară la bară, aşa cum se circulă de ani buni pe DN1. Românii nu pot să facă autostrăzi în propria lor ţară!? Trebuie neapărat să fie concesionate unor firme străine, care, se dovedeşte de atâta vreme, nu sunt animate de dorinţa de a face autostrăzi în România, ci de a obţine tot felul de câştiguri, adesea pe căi ilicite, prin mituirea unor români. Spre deosebire de perioada interbelică, atunci când capacităţile, energiile, forţele intelectuale româneşti erau valorificate, acum, din contră, se caută ca acestea să fie cât mai mult descurajate şi, dacă se poate, chiar distruse!

    Domnule profesor, ce rol mai joacă astăzi istoria în educarea tinerelor generaţii? Mai este istoria acel “magister vitae” de care vorbeau înaintaşii? Cum priviţi încercările unora de denigrare a trecutului românilor, de aşa-zisă demitizare a istoriei?

    – După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă – ei se laudă între ei, se socotesc mari învăţaţi, mari savanţi – care, după opinia mea, sunt mituiţi ca să aibă o asemenea atitudine, să susţină, spre exemplu, că istoria românilor este o succesiune de mituri, că ea nu are nimic pozitiv şi demn de valorificat, că istoricii, chiar dacă este vorba de Xenopol, de Iorga, de Giurescu, de Oţetea, au mitizat istoria, au creat personalităţi şi episoade pozitive, când, în realitate, românii au fost un popor în bătaia vântului, la periferia istoriei ş.a.m.d. Acest curent a reuşit să-şi impună punctul de vedere şi în privinţa manualelor şcolare, astfel încât s-a ajuns, în prezent, ca istoria să aibă doar o oră pe săptămână în liceu. De câţiva ani, istoria românilor este desfiinţată ca obiect de studiu în liceu. Lumea reproşează tineretului că nu cunoaşte istoria, dar dacă aceşti tineri din şcoală nu sunt învăţaţi, evident că nu se poate pretinde să cunoască trecutul acestui neam.

    Punctul meu de vedere este că aceşti intelectuali sunt plătiţi! Pentru că altfel nu se poate explica faptul că o carte de duzină, care nu se bazează pe niciun fel de documente, cum este cartea lui Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa românească – a fost tradusă în diverse limbi străine, lăudată, circulată şi scoasă în nu ştiu câte ediţii, în timp ce replica pe care academicianul Ion Aurel Pop – Istoria, adevărurile şi miturile -care este o replică substanţială, mai masivă, din punct de vedere al numărului de pagini, chiar decât cartea lui Boia – nu s-a bucurat de aceeaşi popularizare, deşi Ion Aurel Pop analizează, pagină cu pagină, aberaţiile promovate de Boia în cartea lui.

    Dar, încă o dată spun, acei câţiva intelectuali care se declară exponenţi ai societăţii civile caută, prin mass-media, să-şi impună punctul de vedere, iar românii, care sunt puţin doritori să se documenteze, iau de bune spusele lor.

    Alături de Lucian Boia se află Neagu Djuvara care, deşi nu este istoric, se prezintă ca istoric, permiţându-şi tot felul de elucubraţii, care mai de care mai fantasmagorice, pe care Editura Humanitas – fosta Editură Politică – le promovează cu dezinvoltură. Pentru cine nu ştie, Editura Politică era la vremea respectivă cea mai bine dotată din punct de vedere tehnic, avea rezerve valutare – pentru că tipărea operele lui Ceauşescu în limbi de circulaţie internaţională. Ea a fost dăruită de ministrul Culturii, Pleşu, amicului său Liiceanu. Fără niciun ban!? S-a şi publicat textul prin care se încredinţează editura domnului Liiceanu. Cei doi fiind, nu-i aşa, dizidenţi, cum se susţine în Jurnalul de la Păltiniş… Dar, despre asta poate vom mai avea prilejul să discutăm.

    Recent, am fost la o emisiune în legătură cu o carte despre Veturia Goga, supranumită “privighetoarea lui Hitler”. Nişte aberaţii!!! Or, această carte a fost prezentată şi la televiziune, şi la radio, şi în numeroase ziare ca fiind o mare descoperire: iată, soţia primului ministru Octavian Goga, poetul naţional, era spioană, când cu Hitler, când cu sovieticii, când cu Carol al II-lea, când cu Gheorghiu-Dej. Ce mai, o depravată!, o persoană de cea mai joasă speţă… Minciuni ordinare, promovate de societatea civilă!…

    – În 2018 se va împlini un secol de la Marea Unire. Asociaţia Naţională Cultul Eroilor “Regina Maria”, împreună cu alte organizaţii, a luat iniţiativa de a se ridica un monument la Alba Iulia dedicat acestui eveniment unic în istoria noastră. Ce părere aveţi despre această acţiune?

    – Ideea în sine este foarte corectă. Sigur că este bine să fie la Alba Iulia, să fie la Bucureşti un monument al Marii Uniri. Dar, nu ştiu dacă asociaţiile respective vor avea resursele financiare necesare. Eu am fost zilele trecute în judeţele Harghita şi Covasna, care sunt pline de statui, de busturi, de însemne ale prezenţei maghiarilor. În Covasna s-a ridicat bustul unui maghiar care a murit în 2002, deci foarte recent. Toţi sunt eroi! În timp ce prezenţa românească este foarte palidă, iar mormintele eroilor români sunt lăsate în paragină sau chiar distruse. Pe hârtie se pot face planuri. Dar sunt convins că ele vor fi boicotate. Să nu uităm că în fruntea Ministerului Culturii, de o bună bucată de vreme, sunt promovaţi etnici maghiari – care nu iubesc România, să fie clar! -care îşi promovează propriile lor monumente şi valori culturale. De exemplu, la Oradea, unde am fost recent, a dispărut Muzeul Ţării Crişurilor, un muzeu excepţional. A fost lichidat. Clădirea a fost cedată Bisericii Romano-Catolice. Piesele şi obiectele care atestă prezenţa românească în această zonă, care arată cultura şi civilizaţia românească, stau în lăzi de vreo 10-12 ani. Nu sunt bani! Dar s-au găsit bani pentru refacerea Cetăţii Oradea – Biharea -socotită cetate ungurească. După cum vedeţi, multe castele, palate ungureşti au fost renovate şi redate circuitului turistic. Cele româneşti, nu prea. De aceea, spun că nu sunt optimist în legătură cu planul de care vorbiţi. Eu aş fi bucuros dacă aţi reuşi să ridicaţi un asemenea monument, care să fie un monument-simbol, nu unul meschin, care, ştiu eu, să fie şi el “unul printre altele…”. Să fie «cel mai!…”. Am fost la Arad şi am constatat că acel “Parc al Reconcilierii”, în ce priveşte partea maghiară, cu statuia Ungariei Mari, este mereu îngrijit, cu coroane de flori, vin turişti – cât am stat eu acolo, vreo jumătate de oră, au venit trei maşini cu turişti din Ungaria, cu ghizi care explicau cu pasiune ce reprezintă acel monument -în timp ce partea românească este mai curând un kitsch decât ceva reprezentativ. Este un Arc de Triumf, dar primele persoane care trec pe sub acest arc de triumf sunt unguri, cu pană de cocoş la pălărie!? Deci, nici măcar monumentul românesc nu-i exprimă pe români. Este acolo un fel de basorelief cu Bălcescu, Kossuth şi Avram Iancu, dar acesta nu este un simbol semnifcativ pentru români, un simbol patriotic şi naţional.

    De aceea, Monumentul Marii Uniri trebuie să fie un monument absolut reprezentativ, şi prin dimensiune, şi prin simbolurile pe care le lansează. Asta presupune organizarea unui concurs la care să participe artişti valoroşi. Pot să fie şi din străinătate. Pentru că multe din monumentele noastre de for public, inclusiv opere comemorative de război, au fost realizate de străini. E bine să fie un concurs internaţional, pentru că viziunea internaţională este, de multe ori, foarte importantă şi mai puţin combătută de aşa-zişii civişti, care, sunt convins, ar face tot ce le stă în putinţă pentru a bloca realizarea acestui monument.

    – Care sunt, după părerea dumneavoastră, personalităţile din istoria românilor care nu sunt cunoscute sau nu sunt apreciate la adevărata lor dimensiune?

    – Acum, dacă luăm manualele şcolare, vom vedea că România aproape că nu mai are personalităţi. Aşa încât, nu-i vorba de una-două-trei personalităţi, e vorba despre valorile naţionale în ansamblul lor. De aceea, eu mă feresc să spun că, ştiu eu, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza nu sunt suficient reprezentaţi. Sigur, din motive politice, se face propagandă în legătură cu personalitatea lui Carol I. E corect până la un punct, totuşi, nici aici nu trebuie să se sară peste cal. Pentru că în timpul lui Carol I s-au petrecut şi evenimente dramatice – ca de exemplu, răscoala din 1907, cea mai mare răscoală ţărănească din Europa secolului XX -, dar, sigur, astea sunt ocultate. De pildă, răscoala este pusă pe seama agenţilor austrieci, care ar fi incitat pe ţărani. Or, există cartea lui Rosetti, din 1907, intitulată “Pentru ce s-au răsculat ţăranii”, unde sunt prezentate date statistice, cu situaţia concretă a ţăranilor, aşa că a pune pe seama unor “agenturi străine” o asemenea mişcare este cu totul deplasat.

    Acum se tot elogiază personalitatea regelui Mihai. Sigur, este bine, are şi o anumită vârstă, dar se trece cu totul sub tăcere un alt rege – Carol al II-lea -, în timpul căruia România a cunoscut cele mai importante progrese. Vedeţi? Ce e pozitiv în istoria românilor este şters cu buretele! Am fost la Călăraşi, unde există un parc şi un rond al Regalităţii, cu busturile regilor României. Este Carol I, este Ferdinand I, este Regina Maria, este Mihai I, dar Carol al II-lea lipseşte!? Ca şi cum el n-ar fi făcut parte din istorie! Sigur, Carol al II-lea a avut păcatele lui – care n-au fost puţine – dar, în timpul lui, România a cunoscut o dezvoltare puternică – şi economic, şi cultural. 1938 a fost anul de vârf al dezvoltării economice a României. Măcar de s-ar putea realiza astăzi performanţele economice din timpul lui Carol al II-lea. Aşa că încercarea aceasta de elogiere a Regalităţii are un caracter extrem de subiectiv. Ca să elimini pe unul dintre membrii de bază ai Familiei Regale mi se pare cu totul deplasat.

    Nici în cazul lui Ion Antonescu nu se judecă “sine ira et studio”. Ion Antonescu a fost un mare patriot. Dacă ar fi fost învingător – aşa cum a spus el la proces – ar fi avut statui în fiecare oraş al României. Dar a fost învins şi a sfârşit în faţa plutonului de execuţie. Întotdeauna învingătorii au dreptate! Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să ştergem cu buretele faptul că a fost mâna dreaptă a generalului Prezan în Primul Război Mondial, a fost şeful Biroului Operaţii, a fost decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul” de Regele Ferdinand, a fost ataşat militar la Londra şi Paris, a fost şeful Şcolii Superioare de Război, a publicat câteva cărţi de tactică şi instrucţie militară foarte utile la vremea respectivă. Ion Antonescu nu trebuie judecat numai prin faptul că a fost înfrânt în război. Sigur că chestiunea aceasta cu atitudinea faţă de evrei este o chestiune care nu poate să fie acceptată, chiar dacă el a căutat să găsească o justifcare. Era, însă, perioada în care Hitler promova lichidarea evreilor. Trebuie evidenţiat faptul că în 1941 au avut loc deportări ale evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, dar în 1942, în octombrie, când conducerea germană a hotărât organizarea, lângă Berlin, a unei consfătuiri cu directorii generali ai Căilor Ferate din statele aflate în raza de influenţă a Germaniei, unde a fost convocat şi directorul general al Căilor Ferate Române, acesta l-a informat pe Antonescu. Antonescu i-a interzis să participe şi, mai mult decât atât, în semn de replică, a decis ca deportările să înceteze – suntem în octombrie 1942 -şi evreii să fie aduşi în ţară. La conferinţa respectivă s-a stabilit un program foarte detaliat, care se referea şi la România, privind lichidarea prezenţei evreilor în statele aflate sub influenţa germană şi trimiterea lor spre exterminare. În cazul României, de exemplu, se prevedea câţi evrei sunt în cutare oraş, cum să fe preluaţi cu trenurile. Adică era un plan de lichidare totală a evreilor, aşa cum s-a produs, de altfel, în Ungaria. Ei, Antonescu s-a opus trimiterii evreilor în lagăre şi exterminării lor, adoptând ideea emigrării. Şi a facilitat emigrarea, permiţând plecarea lor cu câteva nave româneşti. Oricum, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în România trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa. Ceea ce arată că nu trebuie judecat unilateral, doar ceea ce s-a întâmplat în ‘41-’42 şi, desigur, atitudinea antievreiască cu excluderea lor din învăţământ, avocatură, justiţie ş.a.m.d., ceea ce n-a fost corect din punct de vedere al atitudinii faţă de cetăţenii acestei ţări. Dar, pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere şi această realitate. Nu trebuie judecat într-o manieră simplistă şi numai un segment din activitatea sa.

    – O ultimă întrebare, domnule profesor: aveţi vreun personaj din trecutul mare pe care l-aţi îndrăgit în mod special, care vă este aproape de suflet?

    – Eu nu am pe cineva anume. Eu m-am străduit să fiu corect, obiectiv. Am scris despre cei patru regi, am pentru fiecare în parte câte un volum – şi eu spun că sunt corecte! -, am publicat micromonografii despre I. I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, am publicat o carte intitulată Portrete politice, în care am evocat mai multe personalităţi din istoria românilor, aşa încât eu am o apreciere despre toate personalităţile care au avut un rol în istoria românilor. Sigur, am o preferinţă cu totul specială pentru Nicolae Iorga, dar cred că nu este o preferinţă subiectivă, pentru că, realmente, Iorga a fost unul din marii istorici ai lumii, a fost ales vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor, fiind recunoscut şi pe plan internaţional. Şi este una dintre marile podoabe ale neamului românesc!

    – Vă mulţumesc, domnule profesor!

    Interviu realizat de colonel (r) Dumitru ROMAN pentru Revista România Eroică

    Sursa: Ioan Scurtu via Ziaristi Online
    http://www.ziaristionline.ro/2015/01/04/profesorul-ioan-scurtu-despre-elucubrationistii-lui-liiiceanu-lucian-boia-si-neagu-djuvara-si-despre-asaltul-maghiar-din-transilvania-interviu/

    Cititi si:
    Momentul în care Neagu Djuvara devine ridicol

    După apariţia cărţii lui Matei Cazacu nu mai există nici o scuză pentru oricine ştie să citească să mai creadă în teoria originii cumane a dinastiei Basarabilor. Neagu Djuvara este demascat ca un impostor oarecare şi nimic mai mult. M-am bucurat când a apărut cartea „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti”, dar după ce am citit-o am râs cu lacrimi.
    http://www.george-damian.ro/momentul-care-neagu-djuvara-devine-ridicol-4936.html

  4. BOLDUR MARIUS

    Istoria trebuie sa fie NUMAI SI NUMAI o stiinta a adevarului, de natura istorica, nicidecum instrumentul propagandei politice al unui anumit partid politic.

  5. Pingback: Problema cu rectorul de la UBB | dorinlazăr.ro

  6. Pingback: Ioan Aurel Pop atacat josnic de un ungur, un catolic şi un sectant. Ca-n bancurile cu proşti - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  7. Anonim

    Neorollerismul a fost sustinut zilele acestea chiar de ambasadorul american la Chisinau. Acesta a declarat ca Moldova nu este Romania, ca unirea nu este o solutie, ca moldovenii trebuie sa se considere natiune aparte.

    Daca intr-adevar acesta este punctul de vedere oficial al Statelor Unite, este grav. Pe linga recursul la istorie, care arata ca Yalta-Malta nu e doar o rima, se ridica intrebarea la ce bun alianta cu SUA?

  8. cam asta

    Credibilitatea domeniului despre care vorbim este asigurata DOAR de rationamente bine- intemeiate pe un cumul de PROBE, lucru de care istoricul Aurel Pop uita atunci când e vorba de stravechimea neamului nostru, de consecintele stapanirii romane partiale, când vine vorba de bazna romanizarii etc. O spun fara nici un fel de bucurie ca nu are nici anvergura si nici curajul de a turna momente vitale in forme de otel, ma refer la istoria noastra antica. Nu sunt convins ca-i pot intelege orgoliul de a nu-si recunoaste limitele, faptul ca in anumite perioade nu e specialist…despre elemente de strategie militara, ethos, etnicitate, istoria civilizatiilor, pentru a corobora…. Este bine ca luptă cu lichelele arhicunoscute, DAR! Pai, sa vina cineva, din afara, sa le spuna ca cele mai multe mari batalii ale Portii au fost pierdute cu cate una din Valahii? Sa vina cineva din afara sa le spuna ca un Negru Voda isi avea statul din Ardeal pana in Croatia, dupa cum e in documentele preluate de regretatul Cristea Sandu Timoc? Sa vina cineva sa le vorbeasca de liniile de continuitate, bine articulate, existente inca de la vechile culturi, vezi Cucuteni, Hamangia, Gumelnita etc? Sa vina cineva sa le atraga atentia asupra lipsei unei abordari cu alte reverberatii, in termeni de NEAM, intregitor si din alte perspective, mai ales din acelea de care avem nevoie astazi mai mult ca oricand?

    Avem nevoie de razboinici totali. Fiindca nu ne-am ridicat ca sa nu intram in Legenda.

  9. Pingback: „Războiul informațional” și centenarul Marii Uniri – Textul integral al prelegerii de la Academia Română a istoricului academician Ioan Aurel Pop – « CER SI PAMANT ROMANESC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.