Prin veacuri, cuvintele rostite de Hristos sunt vii în inimile credincioşilor, rodind în gânduri smerite, cuvinte cucernice şi fapte ziditoare. Precizează Mântuitorul că „oricine vrea să vină după Mine”; adică fără vreo deosebire sau restricţie de un fel sau altul şi numai în temeiul propriei voinţe. Hristos nu obligă pe absolut nimeni, nu face promisiuni amăgitoare; nu trage de mânecă. Ca şi atunci, şi acum spune cu răspicată simplitate că acela care vrea să-L urmeze, „să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-L urmeze”. Nu există „aleşi”, şi toţi sunt „chemaţi”, alegerea urmând a fi făcută după vrednicia, perseverenţa şi răspunderea fiecăruia. Dar, alegerea odată făcută,  se cere a fi urmată, adică să fii mereu pe urma lui Hristos, Care e Calea, Adevărul şi Viaţa.

„Te vreau pe tine pentru Hristos”

Pentru aceasta, Fiu al lui Dumnezeu fiind şi astfel rămânând, s-a făcut Fiu al Omului cum însuşi se numeşte   nu odată. Aduce cu Sine vestea minunată a înveşnicirii vieţii pe care o lucrează El Însuşi prin Iubire, temei al smereniei care, prin iertare, dezrobeşte omul, deschide orizontul luminii nepieritoare. Era pe lângă Ghenizaret, sau Lacul sau Marea Tiberiadei, un lac cu apă dulce, şi vorbea mulţimilor dornice de învăţăturile Sale dintr-o luntre. Văzând două luntre l-a rugat pe Simon s-o depărteze de uscat.  Zis-a Hristos:  „Du-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele şi pescuiţi.”  Pescar cu multă experienţă, Petru ştia prea bine că nu era vremea pescuitului şi, mai mult, el însuşi s-a străduit să prindă peşti întreaga noapte şi stăruinţa îi fusese vană. A şi spus-o deschis: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic.” Dar, mai mare decât necazul şi osteneala, i-a fost ascultarea de cuvântul Învăţătorului: „dar după vorba Ta voi arunca mrejele.” Cum să înţelegem acest răspuns? Ca unul dintre ucenicii Sf. Ioan Botezătorul, Petru era, foarte probabil, de faţă la botezul Mântuitorului, când glasul Tatălui a vestit zidirii întreg: „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care bine am voit.” Mai era şi mărturisirea fratelui său mai mic, apostolul Andrei, primul care l-a văzut şi recunoscut pe Hristos şi cu bucurie îi dăduse vestea: Evrica Mesia; l-am aflat pe Mesia cel adevărat.  Cum pe vremea aceea autoritatea fratelui mai mare era de o seamă cu aceea a părinţilor, Andrei s-a dus, firesc,  la Petru. În Evanghelii, referirile la Andrei sunt foarte puţine, însă dintr-o  excelentă lucrare dedicată Sf. Ap. Andrei, Remus Rus întâiului chemat am reţinut  cuvintele lui din scrieri apocrife: „Căci o credinţă neîntinată nu este întărită de mulţimea mare de cuvinte, ci de integritatea raţiunii şi a curăţiei inimii.” Este întâia condiţie a lepădării de sine şi pregătire pentru a lua crucea proprie, căci fiecare îşi are o cruce, aşa cum are o singură viaţă. Sf. apostol Andrei a venit şi prin locurile noastre şi a creştinat pe străbunii, care arau în aşteptarea unui mântuitor.  Şi o altă mărturisire ca o chemare irezistibilă: „Suntem ai Binelui prin care lăsăm la o parte ceea este rău; ai celui drept prin care respingem tot ce e nedrept…ai Mântuitorului    prin care l-am cunoscut pe distrugător; ai Luminii prin care am înlăturat întunericul…ai Celui ce dăinuie, prin care vedem ceea ce nu dăinuie…” Cuvintele sunt simptomatice mentalităţii prielnice „plinirii” vremii, când se aştepta un Mesia. Ne amintim că, în închisoare fiind, Sf. Ioan Botezătorul a trimis ucenici să-L întrebe pe Hristos dacă El este cel aşteptat sau să aştepte mai departe. Iisus i-a spus minunile vindecărilor şi „bunavestire” a propovăduirii Sale.  Ar mai fi un aspect deosebit de care e necesar şi folositor să ţinem seama azi când vorbim de secularizare. Cum au reuşit primii apostoli să aducă la credinţa creştină atâţia oameni? Răspunsul este cum nu se poate mai simplu şi poate de aceea  ignorat de contemporani. Remus Rus subliniază: „Articularea învăţăturii evanghelice se bazează pe două elemente strâns legate între ele: cuvântul şi minunea, kerigma sau cuvântul propovăduit de apostol, întărit şi consolidat prin săvârşirea minunii.” Mai e ceva desconsiderat total azi când mulţi se închină unui idol necruţător: Banul. Pentru toate faptele minunate, apostolul Andrei, ca şi ceilalţi, nu doar că nu a cerut bani, dar refuza categoric. Se povesteşte că, nu odată, după vindecări miraculoase, refuzând banii şi întrebat ce vrea ca recunoştinţă, spunea: „Pe tine pentru Hristos!”

„Suntem al Celui ce dăinuie prin care vedem ceea ce nu dăinuie”

Nu fără o anume îndreptăţire, s-ar putea pune întrebarea de ce s-a adresat Hristos pescarilor. Mai întâi, fireşte, pentru că ei erau oamenii locului. Erau însă şi alţii. Întrebarea creşte în importanţă, când Iisus spune lui Petru că îl va face pescar de oameni. Mai important este faptul că pescarii au calităţi morale anume: conştiinţa acută a fragilităţii condiţiei umane în faţa naturii care-l hrăneşte dar îl şi poate ucide. Apoi, răbdarea, prin excelenţă o calitate spirituală şi parcă îl auzim pe Părintele Cleopa sfătuind: „Răbdare, răbdare, răbdare…” Degrab vine după ea smerenia şi vedem că, mai întâi, Petru îi spune lui Hristos, Doamne, nu Învăţătorule. Era un om simplu, cum am spune în graba superficială a prezentului, dar cunoştea Psalmii din care amintim Psalmul 17: „Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu.” Urmează speranţa fără de care şi răbdarea şi-ar pierde sensul.  Ascultarea este, în acest context multi-determinant, o consecinţă necesară şi folositoare. De ascultare vorbim şi astăzi, dar vremurile învaţă că trebuie să fim cu mare luare aminte ce şi pe cine ascultăm. De la Petru reţinem că, mai întâi şi mai presus de toţi şi toate, să-L ascultăm pe Domnul, Cel despre care tot Petru a dat mărturie: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”. Hristos l-a numit fericit, cum nu a numit nici un alt apostol: „Fericit eşti Simone, Fiule a lui Iona, că nu trupul şi sângele ţi-au arătat ţie aceasta, ci Tatăl Meu cel din ceruri.” Făcut-a ascultare şi au prins „mulţime mare de peşte că se rupea mrejele” de-a fost nevoie să cheme pe fraţii săi în ajutor.

„Mână mai în adânc” este un îndemn şi pentru noi mai ales când credem că toate ni se cuvin, că faptele pe care le facem, mai ales cele pe care le credem bun, sunt făcute de noi şi aşteptăm răsplată pe măsură. Cercetând mai în adânc vom descoperi cu necesară recunoştinţă că în toate a fost „mâna Domnului” singurul Bun şi făcător de bine; recunoştinţa însăşi e un dar de nepreţuit prin ea apropiindu-ne de El. Dar minunat este şi a mulţumii Maicii Domnului şi o putem face ascultând îndemnul: „Faceţi tot ce spune El”.

Astăzi s-a pierdut sensul adevăratei „minunii” în inflaţia informaţiilor prezentate în termenii superlativului relativ şi chiar absolut. Se întâmplă, nu odată, ca având o reuşită să-L uităm pe Dumnezeu şi ajutorul său şi să credem că se datorează nouă şi să ne căţărăm repede pe schelele şubrede ale trufiei. Spre îndreptare să ne amintim cuvintele Sf. Ap. Pavel: „şi ce ai fără să fi primit? Iar dacă ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu ai fi primit.” Petru s-a cutremurat însă, zicând: „Ieşi de la mine Doamne, că sunt om păcătos”. Nu se considera vrednic de o asemenea întâmplare minunată. Mai târziu, când Hristos a întrebat pe ucenici dacă vor să plece, Petru a zis: „Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu”. Viaţa, nevoinţele şi moartea mucenicească a întâiului chemat între apostoli este  pilduitoare pentru calea pe care, urmând-o, ne putem face vrednici de Hristos; unul dintre „urcuşurile” pe care, după cuvântul Psalmistului, Domnul l-ea pus în inimă.

Doamne la cine  ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”

Rostit-a Hristos cuvintele mântuitoare: „Nu te teme”, adăugând „de acum înainte vei fi pescar de oameni”. Erau acolo şi Petru şi Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu  şi cu toţii au lăsat luntrile şi au urmat lui Hristos; au lăsat ce era al „sinelui”, adică toată „grija cea lumească” cu toate ale ei şi I-au urmat. „Nu te teme”, deci, cuvinte întâlnite ca un laitmotiv în Evanghelii, cuvinte investite cu puterea cea mântuitoare a Iubirii. Ce păcat că acest cuvânt a fost sleit de puterea sa prin folosirea nesinceră de fariseii vremurilor noi, care au secularizat până şi spiritul religios după observaţia de necontestat a lui Llosa. E timpul în care se cuvine a-l asculta pe Sf. Grigorie de Nazianz care îndemna să nu facem marea greşeală  de a da prezentul diavolului şi viitorul lui Dumnezeu”. Altfel, va stăpâni mereu „duhul trândăvirii, al grijii de multe, al grăirii în deşert şi al iubirii de stăpânire”. Întâlnirea cu Hristos, i-a schimbat viaţa şi, pescar fiind, Petru a început „a pescui oameni”, a-i atrage şi aduce la Lumina cea adevărată ce luminează „totul omul ce vine în lume”. Mai apoi, când Hristos a întrebat „Cine spun oamenii că sunt?”, Petru a răspuns: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu”, mărturisire pe care s-a zidit Biserica creştină.

Drumul vredniciei întru Hristos este unul al încercărilor şi de aceea Hristos îi spune că „s-a rugat” pentru el. Aşa a fost şi după  ce Mântuitorul, potolind furtuna, la rugămintea lui, l-a chemat şi a mers Petru pe apă ca pe drum uscat până când, cuprins de îndoială l-a chemat „Doamne, scapă-mă”. Domnul l-a mustrat pentru puţina credinţă, dar i-a întins mâna. Să-L chemăm pe Domnul chiar dacă ne mustră, o face spre binele nostru. Au mai fost şi cele trei lepădări de Hristos din noaptea răstignirii, urmate de lacrimile amare ale neputinţei şi îndoielii. Milostiv şi nesfârşit iertător, Domnul l-a ajutat să convertească întreita lepădare cu întreitul legământ al iubirii. „Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc”. Sigur că ştia, dar era nevoie de recunoaştere deschisă ca un nou legământ făcut public şi asta pentru a-l investi cu altă misiune – aceea de păstor: „paşte oile Mele”. Omul nu-şi poate iubi semenul dacă nu iubeşte mai întâi şi plenar pe Hristos, urmându-i neabătut îndemnul: Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi.  Păstor iubitor a fost Sf. Ap. Petru sfătuind pe cei care îşi vor asuma această misiune s-o facă „nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu după câştig ruşinos, ci cu tragere de inimă, nu ca şi cum aţi fi stăpâni…ci voi făcându-vă pilde ale turmei”. Doamne, cât de mare nevoie este de asemenea păstori ca să putem afla împreună calea de ieşire din această criză spirituală şi morală. Pentru toţi, înţeleptul apostol spune ca odinioară şi pentru veacurile toate  să avem sârguinţă şi „credinţei voastre adăugaţi-ii virtutea; virtuţii cunoştinţa; cunoştinţei înfrânarea; înfrânării, răbdarea;răbdării, evlavia; evlaviei prietenia frăţească; prieteniei frăţeşti, iubirea.” E ca o scară pe care urcând cu ajutorul lui Dumnezeu şi sub acoperământul Maicii Domnului să  avem tăria ca, la limită, „mai bine să suferiţi pentru facere de bine, dacă aşa e voia lui Dumnezeu, decât pentru facere de rău”.  S-o facem din iubire, fiindcă ea „acoperă multe păcate”, cu smerenie neînvăluită „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”. De aceea, cu inimă primitoare să ne rugăm Maicii Domnului: „La vederea căderii mele, vrăjmaşul se făleşte,/ dar tu ridică-mă şi-l doboară cu sabia rugăciunilor tale/ către Dumnezeu ca să mă elibereze, nevolnicul de mine/ şi să mă arăţi părtaş zilei celei neînsorite.”

Apostolul întâi chemat s-a smerit până la moarte, când răstignit cu capul în jos era bucuros pentru mărturisirea lui Hristos; bucuros că e cu capul în jos nesocotindu-e vrednic să fie răstignit asemenea Mântuitorului. E smerenia care, după proprie cuvinte, „e temelia întregii desăvârşiri evanghelice şi a vieţii spirituale”. Din ea apar zorii veşniciei, având ca „înaintemergător pocăinţa”  Mai bine să-l ascultăm pe cel întâi chemat:Să ne punem încrederea în Dumnezeu şi să fim încrezători în puterea Lui, să dovedim râvnă în săvârşirea lucrării binelui de slujire a semenilor, ca astfel…să împlinim tot binele ce-l  putem face”. S-o facem şi noi cu credinţa că, plinind poruncile Domnului, să „nu strivim corola de lumini a lumii”, după vorba lui Blaga, ca să putem fi cu adevărat creştini şi nu doar să ne numim astfel spre (auto)amăgire şi  laudă de sine.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online