„Doamne, ajută-mă!” Gând de Duminică – a femeii canaaneence - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Doamne, ajută-mă!” Gând de Duminică – a femeii canaaneence – de Elena Solunca Moise

Elena Solunca Moise

Neobosiţi în strădania vană să-L „prindă în cuvânt” pe Iisus, fariseii pândeau orice prilej spre a-şi demonstra „superioritatea” în cunoaşterea Scripturii. O făceau însă în literă şi nu în spirit, desconsiderând cu premeditare că litera omoară şi spiritul este acela ce dă viaţă. De aici poticnirea în cuvintele proprii care le dădea pe faţă viclenia şi trufia. Le-a spus-o direct Mântuitorul: Făţarnicilor, bine a profeţit despre voi Isaia când a zis:« Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Şi zadarnic mă cinsteşte învăţând porunci şi învăţături omeneşti.» Căci din inima omului ies „gândurile rele, uciderile, adultere, desfrânări, hoţii, mărturii mincinoase, defăimări”, lucruri care „îl spurcă pe om” şi nu ceea ce  intră în această cămară de taină a omului. Şi a fost când Iisus se îndrepta  spre părţile Tirului şi Sidonului, cetăţi considerate păgâne, deci indemne pentru un reprezentant al neamului ales. Atunci, din mulţime a ieşit o femeie care cu disperare în glas se ruga: „Miluieşte-mă Doamne, Fiule al lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.” I s-a adresat cu respect  „Fiule a lui David”, semn de recunoaştere a divinităţii Sale, cum au făcut-o,  la rându-le, orbul şi mutul – primul, nevăzându-L, al doilea incapabil să-şi rostească rugăciunea. Pentru început,  Hristos la  nu a răspuns de parcă nu s-ar fi recunoscut în cuvintele femeii pentru ca apoi,  la insistenţele ucenicilor, să rostească spre auzul tuturor celor de faţă: „Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute  ale casei lui Israel.” A spus-o cu adresă directă la farisei spre a le domului furia. Femeia nu s-a descurajat însă, purtată cum era de dorinţa de a-şi vedea copilul eliberat şi de credinţa că doar Hristos o poate face. Şi-a asumat deschis dispreţul cu care era privită de „neamul ales” şi a făcut-o cu o demnitate pilduitoare. Demnitatea ei autentică ne aminteşte că dacă „mulţi sunt chamţi, dar puţini aleşi”, aceşti puţini sunt cei care ascultă cuvintele Mântuitorului şi le dă viaţă din viaţa lor, lumină din lumina inimilor lor ca mărturisire deschisă a slujirii lui Dumnezeu. Sf. Epifanie Latinul vede în fiica bântuită de demon  o prefigurare a Bisericii  Neamurilor. Cum am văzut, femeia a perseverat, rugându-se cu disperare aproape: „Doamne, ajută-mă!” Pentru poporul ales, celelalte neamuri erau asemuite cu nişte câini, animale şi nu oameni, lipsite de credinţă  în Dumnezeu, pentru că omul se defineşte pe sine prin credinţă. Or, femeia, arăta, în felul ei, că ştie misiunea lui Hristos, că suferinţa o copleşea iar credinţa îi era nestrămutată. Cu un alt prilej, Hristos a spus răspicat: „Nu oricine zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu”. În voia Tatălui aflăm şi datoria de a ne ruga unii pentru alţii. Femeia a mers parcă mai departe: a primit să fie numită indirect „câine”, aşezată în rând cu animalele meritând cu prisosinţă dispreţul. A făcut-o pentru a arăta anume că credinţa îi era cu mult mai puternică decât a celor care se lăudau cu ea; a făcut-o aproape înfruntându-L: „Da Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Cunoştea  prea bine care-i este statutul şi-l respecta, însă, în durerea disperată, tânjea măcar la ceea ce cădea de la masă şi îndeobşte se aruncă. Nu cerea altceva decât să-i fie dăruit acel puţin lipsit de orice importanţă, încredinţată că, venind de a la Hristos, va fi spre vindecare. Şi apoi, ce poate fi mai greu de suportat decât faptul că propriul copil este cuprins de diavol, decăzut din rândul oamenilor? E şi un fel de „memento” pentru cei dintre noi care, la supărare, trimit la necurat pe oricine. Hristos, cunoscând prea bine totul, pune dreaptă rânduială în înţelesul profund şi adevărat al credinţei ca virtute, putere,  şi nu doar devălmăşia vorbelor multe care vor ca, prin învăluire, să-i  facă trecută neobservată absenţa. Vedem prea bine cum iudeii s-au arătat, mai întâi pe ei înşişi, că nu mai sunt fiii ai credinţei cum pretindeau, ci câini, după spusa  proorocului Osia: „Şi în loc să vă spună vouă: Voi sunteţi poporul Meu, vi se ca spune: „Voi sunteţi fii Dumnezeului celui Viu.” Deci nu un popor, fie el şi ales, ci de-a dreptul de a fi moştenitori ai vieţii celei veşnice. Iudeii, prin tot ce făceau s-au vădit „împietriţi la inimă”, şi din din fiii  au devenit  câini, cum scria Psalmistul: „Mulţime de câini m-a înconjurat/ Adunarea celor vicleni m-a împresurat.”

„O, femeie, mare este credinţa ta!”

Ne întâmpină aici o înţelepciune profundă: femeia a spus cu smerenie că  nu voia din „pâinea” pentru cei aleşi, nici măcar nu tânjea, îşi dorea câteva din firimiturile căzute şi care, îndeobşte, se aruncau. Smerenia ei a fost spre mântuire, căci Hristos a spus atunci: „O, femeie, mare e credinţa ta, fie ţie după cum voieşti.” Prin credinţă s-a făcut asemenea „celor aleşi”, „moştenitoare a Avraaam” în vreme cei desemnaţi odinioară ca „fii” s-au dovedit pe ei înşişi  asemeni câinilor. Fii după sânge s-au dezmoştenit prin puţina credinţă şi multa viclenie, s-au făcut pe ei înşişi  asemenea  „câinilor”, s-au dezumanizat. Fii lui Avraam sunt nu prin sânge, ci prin credinţă. Hristos i-a zis tatălui al cărui copil era şi el demonizat: „Nu te teme. Crede numai. Toate sunt cu putinţă celui ce crede.”

Fericitul Augustin, extinzând, se întreba cum am devenit noi, cei care nu suntem ai „neamului ales” să fim înfiaţi de Dumnezeu şi răspundea: „Domnul ştia motivul pentru care venise, ca să aibă o Biserică din toate neamurile şi, totuşi, El spune că a fost trimis doar pentru oile pierdute ale casei lui Israel? Înţelegem că trebuia să se arate în trup ca să arate minunile Sale ca Fiu al lui Dumnezeu care s-a făcut Fiu al Omului”. Ştia prea bine că va fi ucis, o spusese şi ucenicilor. Se plinise vremea când filiaţia nu mai era una după trup, una a  „sângelui”,  ci a duhului care, prin credinţă, alcătuieşte un alt fel de comunitate şi a dezvăluit-o spunând că „trupul este neputincios, dar duhul este osârduitor”. Hristos, arătându-se mirat de credinţa ei, nu doar că  vindecat-o cum a făcut altădată, ci a spus: „fie ţie cum după cum voieşti”. Cuvintele au fost rostite pentru a pecetlui relaţia dintre credinţă şi voire, anume acea voire care luminează dumnezeirea din om şi se face a lui prin  „vederea celor nevăzute”. Această „vedere” deschide  alt orizont de cunoaştere ca o putere ce-i dă omului posibilitatea să-şi lucreze asemănarea cu Dumnezeu, „Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Darul pe care Hristos îl face acestei femei este cu mult mai mare, câtă vreme  nu i-a rostit simplu că fiica bântuită de demon va fi salvată, ci „fie ţie după cum voieşti.” Un Sfânt Părinte atrage atenţia că deşi, prin credinţă, se făcuse vrednică de multe lucruri, Hristos i-a dăruit anume ceea ce a voit – însănătoşirea copilei, revenirea ei la condiţia de om, de fiinţă liberă, neîncătușată de diavol care îl vrea, de la început şi pentru totdeauna, îngenuncheat şi supus lui.

„Fie ţie după cum voieşti”

Smerenia faţă de Dumnezeu, o iubire neobosit recunoscătoare față de „Cel ce toate cu înţelepciune le-a făcut” şi iubirea responsabilă faţă de propria copilă au călăuzit paşii femeii spre Hristos, singurul care o putea tămădui. Pe farisei, trufia  i-a împiedicat să recunoască în Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, în pofida atâtor minuni pe care nimeni până la El şi nici după aceea nu a mai făcut. Vedem cum sunt faţă în faţă trufia şi smerenia – trufia pricina căderii şi a tuturor relelor, smerenia, singura care vindecă omul de cea mai cumplită boală, aceea care şi pe Lucifer l-a pierdut. Fericitul  Augustin comentează că fariseii nu voiau să-L recunoască pe Hristos pentru că nu voiau să recunoască smerenia Lui: „Dumnezeu s-a făcut om. Ce măreţ medicament! Dacă acest medicament nu vindecă mândria, „nu ştiu care altul ar putea să o facă”. A pus de o parte dumnezeirea Sa,  adică, într-o anumită măsură a ascuns-o, anume ca să ne arate ceea ce a luat asupra Sa. A devenit om, deşi este şi rămâne Dumnezeu, şi totuşi omul nu recunoaşte că este om, că este muritor; nu recunoaşte că este slab, păcătos, bolnav şi că, bolnav fiind, ar trebui să caute un doctor! Ceea ce este mai grav, este că se vede pe sine a fi sănătos.” Trufia merge  atât de departe încât, cum spunea David: „păcătosul se laudă cu poftele lui şi cel ce face strâmbătate pe sine se binecuvântează.”

Sunt situaţii în care trufia dă la iveală precaritatea credinţei, făţărnicia ei, fapt mereu mai evident în criza pe care o purtăm fără să o asumăm, o constatăm vădindu-ne totala neputinţă,  o deplângem fără să ne pocăim. Paradoxul lumii contemporane este adâncirea crizei pe măsura recunoaşterii ei; este o criză a credinţei erodată morbid de bigotism şi o mândrie fără seamăn. E un timp în care mulţi se închină lui Dumnezeu şi o fac ca odinioară fariseii, dar nu toţi îi şi slujesc. Este marea dramă a lumii contemporane.  Ar putea  fi şi altfel?Cum? Luând aminte la Sfintele Scrieri unde Hristos spune sutaşului cum că „la nimeni în Israel nu a văzut atâta credinţă”. Cât anume adică? Răspunsul este dezarmant de simplu: „Dacă aveţi în voi credinţă cât un bob de muştar, veţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” Prin credinţă, cuvântul capătă  putere făptuitoare asemenea lui Dumnezeu – plinire a Binelui şi nu urzitoare de viclenii, seminţe ale morţii. Comparaţia este cum nu se poate mai relevantă căci bobul de muştar pe cât este de mic, pe atât este roditor.

Hristos spune femeii să fie după voirea ei, anume aceea prin care se face asemenea lui Dumnezeu de care se teme şi se cutremură toată făptura şi de la care ne vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. La o asemenea credinţă nu se ajunge doar prin descendenţă biologică, fiind necesară mărturisirea ei prin virtuţile care cresc din ea asemenea unor mlădiţe. Sf. Ap. Iacob o spune răspicat: „credinţa fără fapte este moartă.” O simţea cu întreaga făptură tatăl copilului demonizat care, disperat, L-a rugat pe Hristos: „Cred Doamne, Ajută necredinţei mele”. Hristos a alungat demonul şi, mai mult, i-a poruncit să nu se mai întoarcă. El s-a supus, pentru că, încredinţează Sf. Ap. Iacob, „şi demonii cred şi se cutremură”. În veac purtând spre dincolo de el rămâne înţelepciunea lui Hristos care este „paşnică,îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică”. Femeia canananeană a văzut cu ochii sufletului ei această înţelepciune şi de aceea copila i-a fost eliberată de făptuitorul răului şi războiului ce pe nedrept o stăpânea. Ea însăşi a fost eliberată de suferinţa ce o avea în inimă pentru copila ei. Hristos a făcut şi un act de  dreptate, căci nu e drept ca sufletul omului să fie al diavolului, al „despărţitorului” de Dumnezeu. Rodul dreptăţii, scrie tot Sf. Ap. Iacob „se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea.” Ca Domn al păcii, al păcii din interioritatea şi exterioritatea noastră, al păcii cu noi înşine, Hristos, prin jertfa Sa ne-a dăruit pacea Lui, a deplinătăţii omului ca fiinţă întru îndumnezeire.  Aşa a propovăduit Evanghelia împărăţiei şi a vindecat „toată boala şi neputinţa din popor.” Credinţa în Hristos-Iubire este şi azi, ca mereu, mântuitoare ca împreună fiire şi lucrare a păcii şi aşa fiind putem împărtăşi din  fericirea de a fi şi numi „fiii ai lui Dumnezeu”. Virtute, credinţa, a cărei putere vine din adevăr şi sinceritate, mai poate şovăi, rătăci dar să nu ne temem şi să strigăm asemenea femeii din Canaan: „Doamne ajută-mă!” sau ca tatăl copilului demonizat: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” Ca să nu cădem din credinţă, atâta câtă o avem, să ţinem în inimă cuvintele Apostolului că ea se arată „lucrătoare prin iubire”. Iubirea a purtat paşii femeii din Canaan spre Hristos.  Atunci vom vedea cu limpezime, după un cuvânt al lui Kant, ce  anume este „îngăduit” să sperăm. De nu, vom auzi doar glasul Eclesiastului cum că totul este doar deşertăciune. Femeia din Canaan ne arată cum anume credinţa este izvor al libertăţii de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,  din a cărei deplinătate răsare iubirea care „nu cade niciodată”. Prin timp îl auzim pe Fericitul Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”, iubirii fiindu-i dat a salva omul din abisul nefiinţei.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.