Cineva se întreba zilele trecute cum adică s-au pregătit unii să infiltreze Biserica Ortodoxă. Unul din răspunsuri a apărut în formă tipărită chiar zilele acestea: prin neo-liberalism cosmetizat.
Sînt vreo 20 de ani de cînd am auzit de visul lui Teodor Baconschi de a integra modernitatea în Creştinism, aşa cum i se părea lui că Sfinţii Părinţi au integrat cultura antică în învăţătura Bisericii.
Cu siguranţă, afirmaţia că Sfinţii Părinţi au integrat cultura antică în Creştinism e falsă, deoarece, dincolo de faptul că, exasperaţi de atîtea discuţii şi rătăciri, autori ca Ioann Filoponos şi Sf. Ioann Damaschin au scris comentarii lămuritoare şi exhaustive la cîteva opere ale lui Aristotel, întregul peisaj intelectual mondial care se ocupă astăzi de Sfîntul Maxim Mărturisitorul nu reuşeşte să dibuiască sursele ideilor sale. Iar Sfîntul Maxim Mărturisitorul este unul din reperele de netrecut în ceea ce priveşte abordarea creştină a tuturor problemelor de viaţă şi gîndire ale vieţii umane. Cam atît despre integrare.
Întorcîndu-ne la “eroii” şi “operele” analizate într-o carte scoasă de curînd de un anume Alexandru Racu (despre care nu ştiu prea multe lucruri), e bine să nu se uite că ei şi ele sînt produsul gîndirii lui Andrei Pleşu, primul ministru al culturii după căderea regimului Ceauşescu, cel care de curînd are o singură grijă: cum să-şi infiltreze ideile şi oamenii cît mai la vîrful Bisericii Ortodoxe (pe unii îi vedeţi, de o vreme, la TV Trinitas, pe alţii sau aceiaşi îi puteţi vedea promovaţi de Mitropolia din Iaşi şi editura Doxologia, etc).
Unul dintre ei, care zilele acestea vorbeşte despre martirajul Bisericii Ortodoxe Române, tocmai ne îndeamnă, mai pe faţă, mai pe ascuns, să luăm în considerare şi holocaustul evreiesc. Da, ştiu, e complicat.
Revenind la maestru, între marile opere ale lui Andrei Pleşu, cartea sa despre parabolele Mîntuitorului Iisus Hristos este sumă de erezii, dincolo de cîmpii bătuţi cu măiestrie din autorii pe care i-a conspectat (pentru liniştirea tuturor, între autori nu este nici un Sfînt Părinte). Mă refer la ea, deoarece a beneficiat de lansări oficiale, organizate de mai mulţi dintre arhiereii Bisericii Ortodoxe Române. Dînd timpul înapoi, e ca şi cum arhiereii vremurilor respective le-ar fi publicat lucrările lui Marcion sau Iulian Apostatul.
Dar cine sînt eu să contest un asemenea “titan” şi şcoala sa de plagiatură gnostico-neoliberală?
O altă grupare, de inspiraţie aparent papistaşo-protestantă, încearcă, de ani buni, să vorbească în numele Bisericii lui Hristos venind cu idei marxiste în ambalaj de Vatican. O fi şi Al. Racu dintre aceştia? Aşa pare. Bineînţeles, există o dispută aprinsă între cele două grupări, dar cei din urmă au o expunere mai mică, deoarece nu realizează că neoliberalismul livrează neomarxism cu ceva sclipici pe ambalaj, motiv pentru care nu pot să nu-mi aduc aminte de o zicere a lui Anton Pann:
– Dacă nema putirinţă, ce mai titireşti gîlceava?
Ca să zicem lucrurile pînă la capăt, legătura dintre cele două grupări şi Creştinism este tot atît de profundă pe cît este cea a lui Al. Dughin cu Credinţa Ortodoxă.
Am, totuşi, o mulţumire, că dacă Dumnezeu va mai ţine această lume, din cauza secetei de gîndire din lucrările analizate în cartea lui Al. Racu, în vreo două generaţii nici măcar intelectualii acelei vremi nu vor mai şti cine au fost personajele despre care vorbesc aici, cum nici azi nu mai ştie nimeni ce au scris C. Dobrogeanu Gherea sau Eugen Lovinescu.
Sursa: Ziaristi Online
Nota Z.O.: “Neo-păgânul” Alexandr Dughin, desfiinţat complet de Biserica Ortodoxă Rusă
