Iubirea vrăjmaşilor - Expresia desăvârşită a iubirii. Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Iubirea vrăjmaşilor – Expresia desăvârşită a iubirii. Gând de duminică de Elena Solunca Moise

Hieronymus Bosch – Mântuitorul Hristos ducându-Şi Crucea

Spunea Eclesiastul cum pentru toate este „o clipă prielnică” şi vreme pentru „orice îndeletnicire sub cer”, este „vreme să iubeşti şi vreme să urăşti; este vreme de pace şi vreme de război…” Spune  „vreme”, cu accent pe valoare, nu pe cantitate, lăsând neatinsă libertatea omului de a fi pricina întâmplărilor prin care trece, vremea fiind undeva deasupra lor.  Acum se pare că este o vreme a războiului tuturor împotriva tuturor, agravat şi de mass-media flămândă de „evenimente” până acolo încât le „confecţionează” cu o abilitate care nu onorează. Tocmai mass-media care şi-ar putea propune ca ideal fericirea „făcătorilor de pace care fiii ai lui Dumnezeu se vor chema”. Pacea este o lucrare a iubirii până la jertfă şi să ne amintim că Hristos a spus: „Pacea mea o las vouă”; nu pacea lumii, mai trecătoare ca ea, ci pacea jertfei care răscumpără păcatul, reinstituind echilibrul şi armonia care ordonează diversitatea în unitate. Este o pace care urmează jertfei de sine, sublimă întru totul făcând să mijească  zorii veşniciei. Da, ar putea  spune cineva, dar împărăţia cerurilor nu este din lumea aceasta; prea bine, dar asta din vina noastră şi poate fi însă din lumea viitorului care începe în fiecare clipă fără a-i întrevedea măcar vedea sfârşitul. Ea mai este în sufletul celor care înţeleg că a fi creştin este a fi în lume, fără a fi din lume, opunându-se păcatului nu doar în vorbe fără şir ci în fapte întemeietoare. Altfel, amintim că Sf. Grigorie de Nazianz scria că orice cuvânt poate fi contrazis de un altul, dar nu există cuvânt care să contrazică fapta.

Treapta cea mai înaltă a urcuşului spre desăvârşire

După „pescuirea minunată”, duminica de astăzi este dedicată iubirii vrăjmaşilor, ca supremă formă a iubirii semenilor, cea mai înaltă treaptă pe  urcuşul desăvârşirii pe care îl putem străbate numai cu ajutorul Celui  ce s-a jertfit pe Sine pentru noi şi căruia, închinându-ne, s-ar cuveni şi să slujim. Ea derivă din „porunca nouă” dată de Hristos: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi.” Adică şi pe acei care L-au condamnat şi răstignit, care „ştiind”… nu ştiau: nu ştiau că Fiul lui Dumnezeu a primit să fie omorât deplin conştient şi că va învia a treia zi, cum o  spusese. Mai mult, în Rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi pentru cei care-L vor urma cere „Ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa să fie şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis şi că ia-i iubit pe ei , precum M-ai iubit pe Mine.” Numai  împreună vieţuind cu Hristos, care s-a dat pe sine preţ de răscumpărare a veşniciei pe care s-o redea celor căzuţi „sub vremi” putem trece dincolo de ele. Adam a căzut şi dintr-un exces al iubirii de sine mai mare decât iubirea datorată lui Dumnezeu care îl aşezase în rai, preferând pe „a avea” lui „a fi”,  dând veşnicia pe clipă.

Eminescu, amintind că şi  Socrate  a acceptat să bea cucuta, principiile stoicilor (să ni-l amintim doar pe Seneca) şi chiar Lao-ti nu au ridicat pe om aşa cum a făcut-o „blândul Nazarinean”: „Şi un stoic, ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.”  Căci, scrie Poetul, Dumnezeu nu este în cer şi nici pe pământ ci „în inima noastră” până acolo încât „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu.”

În Predica de pe Munte, Hristos nu spune să ne dispreţuim, nici măcar să fim indiferenţi faţă de noi înşine, ci dimpotrivă, şi o face ca nimeni înaintea Lui. Ne amintim că Legea veche, a talionului (de la latinescul „talio” care înseamnă la fel, similar, asemenea) instituia ca normă „dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”, marcând la vremea ei un pas înainte faţă de cutumele care îngăduiau răzbunări cu mult mai drastice. Hristos răstoarnă total Legea, nu o desfiinţează, ci o plineşte şi o face într-o logică a mântuirii pe care s-ar cuveni să ne-a însuşim. Pentru început,  accentul este pus tot pe om: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” Principiul iubirii pentru iubire, a binelui pentru bine este propriu celor căzuţi, care au uitat de Dumnezeu şi nu are răsplata pe măsura omului făcut după chipul şi asemănarea lui Ziditorului şi Făcătorului a toate. Se aseamănă mai mult  cu un jurământ făcut între membrii unei asociaţii.  Ca să lucrezi asemănarea cu Dumnezeu este nevoie de mult mai multă iubire exprimată în iertare. Pildă desăvârşită este Fiul Său făcut Fiu al Omului ca să deprindem a fi, la rându-ne, asemenea Lui. Întreabă Hristos retoric, dacă făcând astfel „ce mulţumire putem avea?” Înţelegem că „mulţumirea” nu vine, nu are cum să vină, din simpla echitate, care, în cazul cel mai bun dă o liniştire de moment. Însuşi cuvântul mulţumire, care, după aprecierea specialiştilor, desemnează „mult unire”, trimite la împreună făptuirea binelui prin care urmăm îndemnului: „Fiţi buni cum Tatăl vostru cel ceresc bun este”.

Pentru un etos al îndumnezeirii

A fi „bun” este echivalent cu a fi „desăvârşit”, fiindcă nici binele şi nici desăvârşirea nu au capăt, fiecare sfârşit trimiţând spre un alt început. Când i s-a spus „Învăţătorule bun”, Hristos a spus că Bun este doar Dumnezeu, lăsând să se vadă că este Fiu al Celui de sus. Mai înainte, David îndemna: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul, fericit bărbatul care nădăjduieşte în El…Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, că nu au lipsă cei ce se tem de El. Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele.” În sine, „binele”  mult căutat nu se află în registrul concretului imediat, pe care îl presupune  doar  ca punct de plecare. Mai scrie David: „Căutat-am pe Domnul şi m-a auzit şi din toate necazurile mele m-a izbăvit.” În Epistola Sa, Apostolul Iacob îl dă pildă pe Iov: „Nu vă plângeţi fraţilor, unul împotriva celuilalt, ca să nu fiţi judecaţi…Luaţi pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat; aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Dumnezeu; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător.” Desigur, de aici până la iubirea vrăjmaşilor e este un drum anevoios, dar trebuie parcurs dacă vrem să ne urmăm Biruitorului acestei lumi în care, la tot pasul, se ivesc necazuri. Răsplata o dă Domnul şi vine la vremea potrivită  pentru că El pe toate le face desăvârşit. Ne întoarcem la „lada de zestre” poporului nostru „creştin prin vocaţie” şi aflăm sfaturi de o înţelepciune nepieritoare. Iată, bunăoară, pe cel necăjit pentru o pierdere sau nedreptate îl mângâie: „lasă-l în plata Domnului” sau îndeamnă la răbdare pentru că „Dumnezeu nu bate cu ciomagul”.

Ca unii care ne numim creştini, adică am ales a urma lui Hristos, s-o facem până la capăt ca să nu ne asemănăm celor care, vorba Ap. Pavel „Îl cinstesc cu gura şi se leapădă cu fapta”. Altfel spus, să nu ne asemănăm păgânilor, celor care „nu au Dumnezeu” şi se lasă purtaţi de  întâmplările cele rătăcitoare spre ţărmurile amăgirilor de tot felul. Întrebarea „cum să iubeşti pe cei care ţi-au făcut rău?” rămâne grea cât o piatră de încercare. Şi totuşi, să încercăm! Ne învaţă Sf. Ioan Gură de Aur care se roagă pentru vrăjmaşi spunând că nu ei sunt de vină, „ci eu care nu fac voia Ta”, sfinţind numele Domnului precum în cer, chiar dacă ne ducem zilele în această vale a plângerii. Aşa făcând, am putea spune cu David: „Domnul mă paşte, la loc de păşune m-a sălăşluit; la apa odinei m-a hrănit./ Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui/ Chiar de voi umbla şi în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele.”

Hristos îndeamnă la mai mult decât ce este omeneşte instituind ceea ce am putea numi un etos al îndumnezeirii centrat pe iubire deplină care să ne apropie de Cel care „toate cu desăvârşire le-a făcut”. Şi nu a făcut-o ca un moralist cum sunt atâţia şi astăzi teoretizând fariseic şi reuşind doar să se compromită şi perpetuând  ipocrizia ; El a unit vorba cu fapta, rugând pe Tatăl ceresc să-i ierte pentru neştiinţa lor. Sfinţii părinţi învaţă că neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt cele trei cauze păcatelor. Mai întâi, temeiul este de nezdruncinat: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenilor, aşa faceţi şi voi”, adică ceea ce este bun pentru că nu este om care să-şi dorească răul, nu se poate duşmăni pe sine până într-acolo încât să-şi facă deliberat rău. Să smulgem rădăcina răului adânc ajunsă în sufletul nostru ca să cutezăm a merge mai departe şi vom observa cum numărul prietenilor va creşte şi cel al duşmanilor se va împuţina. Mai rămân cei care „ne urăsc pe nedrept” şi pentru ei să ne rugăm mai cu insistenţă şi Domnul ne va apăra de ei, luându-ne sub ocrotirea Lui şi făcând de ruşine faptele lor duşmănoase. Neatinsă rămâne bucuria conştiinţei curate în care întrezărim chipul lui Dumnezeu după care am fost făcuţi. Dacă toţi care ne numim creştini am respecta acest principiu criza spirituală şi-ar afla o soluţie. Altfel, tot vorbind despre secularizare şi criză, nu slăvind pe Dumnezeu ci „înălţându-ne  pe noi” ne facem „aramă sunătoare şi chimval răsunător”. Aşa fac „păgânii”, cei care nu au cunoştinţa şi conştiinţa lui Dumnezeu; o mai fac, mai grav, şi  „păcătoşii” pentru că ei au ştiinţă de învăţătura Domnului. Şi apoi, dacă iubeşti doar pe cei ce te iubesc te iubesc te asemeni unui „neguțător” cinstit. A înţeles foarte bine vameşul care a spus lui Hristos spunând fără emfază că „jumătate din averea mea o împart săracilor”, iar de a nedreptăţit, va da împătrit înapoi.

Adevărata rugăciune se naşte din jertfă şi se plineşte în dăruirea de sine

Nu fără o anume justificare s-ar putea întreba oricare dintre noi dacă asta nu întrece posibilităţile afective şi voliţionale ale omului. Într-un fel, da, însă aici este sublimul căci provocarea ne face biruitori ai răului, mai întâi al celui din noi – tendinţa de a răsplăti răului cu rău. Mai mult chiar, având mereu pe Dumnezeu şi pe Maica Sfântă dimpreună răul făcut de duşmani se converteşte în bine – apropierea de Dumnezeu spre o împreună lucrare cu El. Pe cruce, Hristos a simţit povara urii nedrepte şi s-a rugat: Doamne, Dumnezeul Meu,  de ce M-ai părăsit”. În iconomia mântuirii a fost  nevoie ca Hristos Omul să trăiască până la capăt drama omului anume spre a arăta cum poate fi depăşită. Nu, Dumnezeu nu-L părăsise, dar trebuia ruptă  definitiv legătura păcatelor noastre care Îl ţintuiau pe cruce. Iertarea pe care o cere lui Dumnezeu pentru vrăjmaşi i-a adus liniştea desăvârşită şi pacea veşnică: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” şi ca supremă iluminare: „Doamne în mâinile Tale îmi dau sufletul”. În mâinile „Ziditorului şi Făcătorului” care nu a făcut omul ca fiinţă spre moarte, ci spre înviere şi viaţă veşnică. După Hristos, aşa a făcut, mai întâi, Sf. Ştefan, întâiul arhidiacon şi mucenic, care sub ploaia de pietre aruncate de vrăjmaşi, s-a rugat: „Doamne, nu socoti lor păcatul acesta”. Au făcut aidoma nenumăraţii martirii din temniţele comuniste şi avem datoria să-l numim pe Mircea Vulcănescu care i-a rugat pe cei din preajmă: Să nu ne răzbunaţi. Avem însă datoria de a-i cinsti numele, împreună cu a altora şi a o face arătându-ne în gând, cuvânt şi faptă creştini. Justin Pârvu, un alt martir,  scria că „închisorile ne-au învăţat adevărata rugăciune care se naşte din  suferinţă, jertfă şi dăruire de sine”. O lecţie uitată de mulţi dintre noi, granic susţinători ai „corectitudinii politice”. Iubirea vrăjmaşilor poate doare la gândul că răul pe care îl fac aici va fi răsplătit cu focul cel veşnic şi atunci eşti copleşit de o autentică milă şi întinzi mâna a pace. Lev Tolstoi mergea mai departe zicând că „creştinismul nu poate fi conceput fără iubirea celor care ne urăsc”. Sunt cuvinte care sună în deşertul derizoriului care a făcut şi din ură o „ştire de ultimă oră”, uitată în următoarea clipă.

Aşa se face că vorbim despre ravagiile urii şi necesitatea iubirii aproapelui chiar de este vrăjmaş şi o facem trecând cu indiferenţă pe lângă suferinţa semenilor şi lăsând vântului roadele invidiei.  Ne întoarcem în trecut şi aflăm la Sf. Ioan Gură de Aur un adevărat „program” al iubirii vrăjmaşilor conceput în 27 de puncte. Se merge până acolo încât şi în diavol putem vedea prilej de îndreptare. Din cea de a treia ispitire a lui Hristos învăţăm că „Domului, Dumnezeului tău să i Te închini şi numai Lui singur să-I slujeşti.” Este o şansă suplimentară de a înţelege spre lucrare că  Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Răsplata unui asemenea fel de a trăi este, spune Hristos, că vom putea fi numiţi „fiii ai Celui Preaînalt”. Evanghelistul Ioan, sfătuieşte părinteşte: „Copilaşi, să nu iubim doar cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.” Dintre  termenii care, în limba greacă,  desemnează iubirea – eros, storge, philos,  şi agape – doar cel din urmă este aproape de semnificaţia creştină şi ca „jertfă pentru altul”. O spune în felul său Manase care scria că „Lui Dumnezeu îi pare rău de răutăţile oamenilor” şi asta pentru că Iubire fiind naşte binele care este împreună vieţuire şi lucrare cu omul. De aceea „agape” îndeamnă la iubire jertfelnică. La Cina cea de taină, Hristos, frângând pâinea a spus: „Acesta este trupul Meu care pentru voi şi pentru mulţi se frânge spre iertarea  păcatelor” iar despre vin: „Acesta este sângele Meu al legii celei noi  care pentru voi şi mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” În aceşti „mulţi” au fost şi sunt şi dintre cei care nu-L iubesc şi pentru care ne învaţă, prin timp, să nu-i urâm şi să ni-i facem prieteni. E grea această poruncă, dacă luăm seama la iubirea de sine comună mai tuturor oamenilor, dar poate fi o „picătură de nimic” faţă de răsplata de a te numi „fiu al celui preaînalt”.

Urmând treptele Sf. Ioan Gură de Aur, se  începe cu a nu face răul, se continuă cu absenţa ranchiunei, lăsând-o în „plata Domnului” şi Sf. Isac Sirul scria spre luare aminte”lasă-te prigonit, dar nu prigoni, lasă-te răstignit, dar nu răstignind” şi, urmând treptele urcuşului, ajungem la nepătimire şi Sf. Ioan din Gaza nuanţează: dacă suntem drepţi, încercarea care ne vine este spre înaintare, iar dacă suntem nedrepţi pentru păcatele şi îndreptarea noastră”. Vine la rând absenţa urii şi a oricărui fel resentiment însoţită de iubire, câtă vreme iubirea presupune, după Sf. Ioan Scărarul, „lepădarea oricărui cuget potrivnic, căci iubirea nu socoteşte răul (s.n.). nu poate lipsi iertarea care să meargă până acolo încât să nu mai ai nici un gând faţă de cele petrecute. De aici încep propriu-zis treptele iubirii, primele fiind doar o meticuloasă pregătire cu atât mai necesară cu cât ura este deja virală. Începem cu ruga pentru vrăjmaşi şi s-o facem după sfatul Părintelui Pîrîianu: „roagă-te cum poţi până când te rogi cum trebuie”. Pe cea mai înaltă treaptă întâlnim iubirea pentru toţi oamenii  şi scrie Sf. Isac Sirul că cine ajunge să iubească pe toate făpturile cu compătimire şi discernământ a ajuns la desăvârşire.” Sfinţii Părinţi arată că pe o asemenea treaptă ajungem cu ajutorul Duhului Sfânt, putând ajunge până într-acolo încât să-i iubim pe vrăjmaşi ca pe proprii copii. Pentru asta să şi rugăm pe Dumnezeu să ne dea iubire pentru vrăjmaşi şi aşa să ajungem la pacea sufletului, aflând în noi înşine împărăţia lui Dumnezeu, cu speranţa că şi ei vor ajunge la adevăr spre a ne împărtăşi împreună din Lumina pururi biruitoare.

Întâiul pas ar fi sinceritatea rugăciunii pornită din credinţa că „ceea ce nu e posibil la om, la Dumnezeu este cu putinţă” şi El ne vrea„făcători de pace”, adică fii ai Săi, fraţi ai lui Hristos care ne spune: „În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”  Ne simţim copleşiţi şi la un pas de cădere? Să nu disperăm ci să îndrăznim a ne duce la Hristos care spune chiar aşa: „Îndrăzneşte…Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!”. Pentru noi cei care ne numim creştini, dar nu am ajuns încă a fi, pare imposibil şi, recunoscând aceasta, Lev Tolstoi scrie că „trebuie să iubim şi putem iubi nu omul, ci pe Dumnezeu cel înăbuşit şi strivit în om şi să-l ajutăm să se elibereze. Şi asta este cu putinţă şi ne va aduce bucurie”.  Să iubim pe Dumnezeu al cărui chip îl putem afla în sufletul fiecăruia dintre semeni dacă, la rându-ne, îl căutăm cu credinţă în Dumnezeu, cu iubire faţă de fratele nostru ca speranţa să fi înaintemergătoarea  „izbăvirii de cel viclean”. Sfetnic înţelept şi armă de tărie este rugăciunea curăţată prin post şi sporită prin fapte bune ca să ajungem a face pe pământ voia Tatălui cum îngerii o fac în ceruri. Va simţi atunci  omul cum în sufletu-i răsare şi se înalţă lumina mântuirii în a cărei slavă neîncetată va aduce Celui ce „toate le-mplineşte” din prinosul iubirii Sale. Împreună cu îngerii va mărturisi: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Pingback: Iubirea vrăjmaşilor – Expresia desăvârşită a iubirii. Gând de duminică | Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.