Senini, privind spre Viață. Prima condiţie a postului - nerăutatea inimii chiar și în războiul nevăzut. Vindecarea copilului lunatic și praznicul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul - Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Senini, privind spre Viață. Prima condiţie a postului – nerăutatea inimii chiar și în războiul nevăzut. Vindecarea copilului lunatic și praznicul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul – Gând de duminică de Elena Solunca Moise

de Elena Solunca Moise

Hristos cobora de pe Tabor, muntele Schimbări la faţă, când, lui Petru, Iacob şi Ioan s-a înfăţişat ca Fiu al lui Dumnezeu, cum a mărturisit-o Însuşi Tatăl ceresc: „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care bine am voit. Pe El să-L ascultaţi”. Ceea ce urmează arată, fără putere de tăgadă, de ce anume Tatăl ceresc a poruncit să-L ascultăm pe Fiul Său. I-a ieşit în întâmpinare un om „oarecare”, nefiind nici dregător, nici unul dintre bogaţii vremii, pentru că, neîndoielnic, în faţa necazurilor suntem egali, nişte „oarecare”. Să nu ne amăgim, necazul nu caută faţa omului, pentru el suntem nişte „oarecare” şi doar în faţa Fiului lui Dumnezeu presimţim fiinţa noastră ca fiind făcută după chipul şi asemănarea Părintelui ceresc. În prezenţa lui Dumnezeu ne putem recunoaşte cunună a creaţiei prin iubirea-I pe care o simţim învăluindu-ne ca îmbrăţişarea în care ne cuprinde Hristos cel Răstignit. Acest om adusese pe copilul său care avea demon şi-l chinuia mai ales pe timp de lună; sărmanul părinte îl adusese el pentru că singur nu putea, discernământul îi era ca paralizat. Evanghelistul Marcu scrie că, atunci când îl apuca diavolul îl trântea jos şi făcea spume la gură. Medic fiind, Evanghelistul Luca adaugă că mai întâi striga tare, ţipa, chiar urla, se lovea cu capul de pietre, făcea spume la gură, chipul i se schimonosea făcându-l înfricoşător. Este tabloul simptomatic al epilepsiei, denumită şi „boală neagră” de etiologie încă necunoscută şi având doar un tratament paliativ. Deşi nu este foarte răspândită, boala este înspăimântătoare prin manifestare şi consecinţele ei, mai ales că nu este vindecabilă. Asta a şi determinat înfiinţarea unei Ligi internaţionale a epilepsiei care are ca scop cercetarea amănunţită a cauzelor şi aflarea unor medicamente care să o poată trata definitiv. Cu mult folos duhovnicesc Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenţia că focul semnifică mânia iar apa este pofta. „Focul este mânia şi toate păcatele pe care le generează –ura, zavistia, pizma, bârfa, dorinţa de răzbunare, ţinerea de minte a răului, toate ne vin de la satana. Lăcomia, beţia, desfătarea, desfrâul, dezmierdarea, lenea, trândăvia, slăbirea voinţei de a lucra binele şi altele asemenea apar când vrăjmaşul ne aruncă în apa poftelor.”

Bărbatul nu cutezase să-l aducă pe băiat direct la Hristos, ci a încercat mai întâi la ucenicii Săi, dar rezultatul nu a fost cel dorit. Ei, desigur, primiseră darurile Sfântului Duh, chiar puterea să izgonească şi diavolii, să „tămăduiască toată boala şi neputinţa din popor”, dar nu erau date odată pentru totdeauna toate, ci numai pe cele considerate a fi necesare şi pentru acel timp şi pe măsura credinţei.

Duhul Sfânt va fi primit mai târziu, la cincizecime. Cum ştim Domnul îşi plineşte voia prin sfinţii Săi deci nu oricând, oricum şi oriunde. Acum a văzut împuţinarea credinţei, nu absenţa ei şi le-a dăruit lor şi nouă învăţătură cum să nu ne lăsăm pradă îndoielii. Îndoiala trebuie evitată şi când pare explicabilă cum era acum când au văzut copilul cum a căzut şi a spumegat. Hristos care vede inimile oamenilor şi îndoiala de aceea le-a răspuns spre bună luare aminte. Înainte, însă, fapt rar pentru blândeţea Sa mângâietoare şi dătătoare de speranţă, s-a mâniat, dar nu i-a mustrat doar pe ei, ci întreg neamul: „O neam rău şi necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?” Răutatea şi necredinţa sunt nedespărţite, merg mână în mână şi, văzându-le Fiul lui Dumnezeu, „singurul care este bun”, cheamă să fim la fel cum „Tatăl vostru cel ceresc bun este”. Oare răutatea nu este umbra îndoielilor din noi care ne abat de la calea dreaptă pe care o putem urma urmând doar pocăinţa. A vorbit despre neam pentru a nu-l incrimina direct numai pe tatăl mult îndurerat şi pentru că nu era o excepţie, necredinţa făcând casă cu deznădejdea dar, pentru nu puţini, cu viclenia. Mustrând pe un singur om, s-a adresat tuturor celor cu puţină credinţă ce deschide sufletul spre multe păcate, făcând ca omul să orbecăiască în ceaţa poftelor. Ne spune şi nouă, căci ştim prea bine că „nu e om fără de păcat” în afara lui Hristos-Omul şi Fiul lui Dumnezeu. A mai spus Hristos şi cuvintele au izvorât fapte peste firea omului: „Cel ce crede în mine, în minunile pe care le fac Eu, şi mai mari decât mine va face”. Proorocia a fost împlinită şi vieţile Sfinţilor a arată cu prisosinţă iar ruga îndreptată spre ei este o chemare a lui la Hristos care îşi arată dumnezeirea şi în sfinţii care i-au urmat.

I-a mustrat pe toţi, cum l-a mustrat şi pe Apostolul Petru, căruia apoi i-a întins mâna salvatoare. A spus îndată să aducă pe copilul bântuit de demon, pentru că reproşul era spre îndreptare nu spre a-şi întoarce Faţa Sa de la ruga îndurerată tatălui. După mustrarea de obşte a spus să-i fie adus copilul şi, văzându-l, nu s-a adresat lui ci acelui „nevăzut” din el care-l făcea de nerecunoscut. Demonul, intrând în om îl desfigurează, ca şi cum i-ar umbri chipul divin din adâncuri, îl face de nerecunoscut şi de aceea mai ales nu copilul se cuvenea a fi mustrat. Copilul el era doar o victimă care trebuia izbăvit şi de aceea nici nu e important din vina cui ajunsese astfel. Ca să ne dăm seama de „mulţimea” şi puterea diavolilor, Hristos avea să adauge că acest neam împeliţat nu poate fi izgonit decât numai rugăciune şi post. Deloc întâmplător. După cele patruzeci de zile de post şi trei în care a flămânzit, Hristos Însuşi a fost încercat de demoni care, văzându-i cât de nestrămutată îi era hotărârea, i-au aruncat „o ultimă carte: toate împărăţiile lumii pe care Hristos le-a refuzat şi, mustrând demonul a zis: „Piei Blestematule! „Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia să-i slujeşti”. Potrivnicul a dispărut deîndată şi, după ce a învins tot răul şi necazul, cu jertfa Sa pe Cruce, a zis că i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Hristos a rămas şi rămâne cu noi, făcând neabătut voia Tatălui ceresc „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Or, acest copil era în orice clipă la un pas de moarte şi e de înţeles disperare tatălui. Spunând „până când voi fi cu voi”, Mântuitorul învaţă şi că răutatea nu se înfăţişează pe sine ca atare, croindu-şi cale în suflet prin viclenie. Altfel, nimeni, văzând chipul hidos al răului nu l-ar urma iar vrăjmaşul ştie prea bine pentru că fusese înger de lumină. Culmea vicleniei a arătat-o Iuda când l-a sărutat pe Hristos şi a preschimbat simbolul păcii în trădare, ca prim pas necesar spre ucidere. Hristos ştia şi, fără doar şi poate, avea puterea de a-l opri dar nu a făcut-o. Încercase, dar văzându-i cerbicia nu s-a impus imperativ cum ar fi putut, Şi-a împlinit misiunea salvatoare de mântuire a omului prin iertarea izvorâtă din iubire. Doar Iuda nu a fost eliberat de moarte, făcându-se pe sine „fiu al pierzării” căreia i s-a dat singur.

Întrebarea „până când vă voi suferi pe voi? ar putea să pară retorică, dacă nu ar avea răspunsul în tot ce a urmat. Anume că a răbdat până la „sfârşit” , primind moartea cea mai cumplită şi mai înjositoare – El, Fiul lui Dumnezeu a primit să fie răstignit cu tâlharii. Mai mult, a răbdat ca poporul să aleagă a-l elibera pe tâlhar şi, întrebat de Pilat ce să facă cu Hristos, „neamul”a strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”. A primit deci răstignirea şi s-a rugat: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.”

„Aduceţi-l la Mine”

Pentru acest neam „necredincios şi îndărătnic”, adică pentru noi toţi, a suferit toate, încât, aşa cum s-a spus, pentru Fiul lui Dumnezeu mai grea a fost vieţuirea cu oamenii care nu înţelegeau cum să se închine lui Dumnezeu şi să-i slujească. Mai presus de toate; Hristos arată că suverană este şi în lumina ei a zis: „Aduceţi-l la Mine”. Pe de o parte îi apără pe ucenici făcând ceea ce ei nu au reuşit şi, pe de altă parte, povăţuieşte, spunând din ce cauză şi răspunde prin fapte. A spus să-l aducă pe copil „La Mine” ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat care are puterea să-l izgonească pe diavol din sufletul nevinovat al copilului în care îşi făcuse sălaş. Aşa se petrec lucrurile când, din cine ştie ce motive, ne deschidem spre acela care vrea să ne despartă de Dumnezeu şi cum numai prin Cuvântul Său, Hristos vindecă şi această cumplită boală a celui ce avea demon. Mai înainte însă întreabă: „De cât timp este aşa?”. Răspunsul poate contraria: „din pruncie”. Cum din pruncie când la această vârstă nu are cum vorbi sau face anume ceva. Necazul îşi putea avea începutul în părinţi sau, mai de departe, în neam. Vrăjmaşului nu-i trebuie rugă, el se arată pe dată ce este chemat sau doar i se pronunţă numele şi nu se dă plecat cu una cu două. Ne-am vindeca de multe boli, altele nici nu le-am dobândi dacă am veghea la ceea ce gândim şi spunem iar bătrânii nu ostenesc a ne aminti că „vorba dulce mult aduce”. Mai mult, ei nici nu-i pronunţau numele şi au născocit altele care sugerează ce face urâtorul de oameni; spre pildă, „aghiuţă” cel care se dă sfânt (aghios) fără a fi , sau „ucigă-l toaca” vestitoarea slujbei în Biserica Domnului. Cât de răuvoitor este arată şi faptul că îl invocăm, cel mai adesea, în momente de mânie, când parcă nu mai suntem stăpâni pe noi înşine, ci tiranizaţi de forţă malefică. Într-o rugăciune de demult se arată cum mânia este potolită de virtutea răbdării pe care tocmai a invocat-o Hristos. Să fim atenţi însă pentru că există însă şi o răbdare „învăluită”, a celor care, spun ei, „stau la cotitură” să vadă momentul cel mai potrivit atacului. Rugăciunea inimii şi închinarea la Sfânta Cruce, „armă împotriva diavolului” ne ocroteşte şi conduce paşii spre pacea pe care a dăruit-o Hristos omului. Hristos ne cheamă mereu iar dacă, cine ştie din ce motive nu putem, ne spune nouă să-l aducem Lui, „vindecătorul tuturor sufletelor şi trupurilor”.

Rugăciunea în duh şi adevăr

Din necuprinsa-i iubire, Hristos dăruieşte tămăduirea îndemnând la „post şi rugăciune” într-o relaţie de îmbogăţire reciprocă în Dumnezeu. Se începe cu postul, ca atunci, zorii existenţei, când Dumnezeu a spus întâilor oameni că din toate roadele pământului pot să mănânce, nu însă din măr, căci, făcând-o vor muri. Post pentru ca trupul să fie învăţat a da ascultare duhului, Domnul Însuşi fiind Duh, ca o rugăciune în care îşi recunoaşte neputinţa –„ trupul este neputincios, dar duhul este osârduitor”. Urmarea o ştim şi o simţim prea bine. Postul nu este, nici pe departe, un simplu regim alimentar ale cărui urmări benefice pentru sănătate le arată cu asupra de măsură medicina începând cu cea preventivă. Detoxifierea organismului este o condiţie a stării de bine a întregului nostru organism care răspunde ca un întreg la agresiunile mediului. Tradiţia noastră creştină a adăugat cunoaşterii înţelepciune dacă ţinem seama de rânduiala anuală a posturilor ca şi aceea săptămânală. Apoi este consfinţită şi libertatea pentru că respectarea postului este o datină (de la „a da”), nu un imperativ categoric – unii pot posti mai puţin alţii mai mult, după posibilităţi şi voinţă. Sf. Ap. Pavel scrie că acela care nu ţine post să nu dispreţuiască pe acela care ţine, iar cine respectă postul să nu-l „osândească” pe cel care, din cine ştie ce motive nu o face. Despre necesitatea – căci este o necesitate! – şi beneficiile postului, Sf. Vasile cel Mare a lăsat învăţătură zicând că este cea mai veche poruncă – întâia am zice dată de Dumnezeu omului: „Cucereşte-te şi sfieşte-te, omule, de bătrâneţea şi vechimea postului, pentru că de o vechime cu lumea este porunca postului. „Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit „ Şi ce este boala dacă nu o anticipare a morţii. Sf. Efrem Sirul ne arată căile prin care răul se cuibăreşte în om: „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de sine şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie” şi cere „duhul curăţiei, al gândului smerit, al cumpătării şi al dragostei, mi-l dăruieşte mie slugii Tale”. Încheie: „Aşa Doamne Împărate dăruieşte să-mi văd greşelile şi să nu-l osândesc pe fratele meu.” Este o coerenţă a vieţii sfinţitoare căci o virtute cheamă pe cealaltă puterea fiind a unităţii care le leagă întru bună vieţuire. Mai scrie Sf. Marc Ascetul că postul „păcatele şi nelegiuirile tale, curăţă trupul şi sfinţeşte mintea, izgoneşte demonii şi ne apropie de Dumnezeu”. Postul este şi al minţii şi al limbii , căci de „nu vom păzi cele ce cântăm, la pierzare vom merge.” Împotriva vrăjmaşului avem două arme – smerenia şi răbdare: Smerenia cum ne-a arătat Hristos care Fiu al lui Dumnezeu s-a „coborât din cer” şi s-a făcut asemenea nouă. Răbdarea, reflex al iubirii, care suportă toate, crezând în biruinţa cea de pe urmă.

La rându-i, rugăciunea dă putere celui care, prin abţinere de la hrană, s-ar putea simţi sleit de vlagă ca şi cum ai fi conectat la o altă sursă de energie. I-a spus Hristos femeii din Samaria, învăţând pe toţi că este vremea să ne rugăm „în Duh şi Adevăr”, căci”Duh este Domnul”. „Ca şi cum” pentru că prin post şi rugăciune poţi să devii împreună trăitor, vorbitor şi lucrător cu Dumnezeu. Şi asta în taină nu făcând spectacol – taina fiecăruia dar şi taina comuniunii. În lucrarea sa „Creştinismul românesc, Simion Mehedinţi scrie că, pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt întreg poporul postea şi se ruga înaintea fiecărei lupte şi după desfăşurarea ei indiferent dacă era vorba de biruinţă sau, mai rar, de înfrângere. Mai mult, spre încrustare vecuitoare construia câte o biserică. Acum, din păcate, e mult, prea mult spectacol, şi repetăm, ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă, după cum ceea ce el acoperă Părintele ceresc descoperă. Criza spirituală şi morală în care ne adâncim dă măsura exactă a credinţei de care facem atâta caz – credinţa se lucrează, nu se scandează. Dar, cert, din faţa lui Dumnezeu nu ne putem ascunde nici după un deget din lume după cum o spunea David: „unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?” Dumnezeu este peste tot şi nici „întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei”. Ne păstrăm în această lumină, ce o aminteşte pe aceea a Taborului prin rugăciune şi post pecetluite de făptuirea binelui. Tot Părinţii cei de demult învaţă ca, urmând lui Hristos şi îndepărtându-ne de diavol, să ajungem a ne fie milă de el, fiindcă nu va cunoaşte niciodată bucuria ce ne apropie de Domnul Slavei când închinându-ne spunem cu îngerii de odinioară. „Slavă întru cei de sus, pa pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Citiți și materialul reluat de praznicul Sf. Ioan Iacob Românul:

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul şi Războiul Nevăzut. Rugător de taină al neamului românesc – de Elena Solunca Moise

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul este patron ocrotitor al portalului Ziaristi Online alături de Sfântul Mucenic Hristofor. Doamne ajută să avem parte de rugăciunile sale!

“Războiul nostru este nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme  duhovniceşti şi anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei.”  – Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (23 iulie 1913, Crăiniceni – 5 august 1960, Pustiul Hozevei)

Se îmbracă în straie  de sărbătoare sufletele noastre, o sărbătoare răcorind blând arşiţa nemiloasă a verii căci azi cinstim pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, care odinioară şi-a purtat paşii pe aceste pământ şi acum se roagă în cer pentru noi. Cinstindu-l astăzi pe cel numit cu  îndreptăţire, „floare aleasă a Bisericii noastre” o facem aducând slavă lui Dumnezeu pentru că acest dar minunat făcut nouă spre îndreptare şi recunoştinţă. Petrecerea lui prin viaţă întru sfinţire ne învaţă cum să-I urmăm lui Hristos într-un timp în care cunoaşterea ştiinţifică şi realizările tehnologiei abat atenţia spre cele ale clipei iute trecătoare. Într-un timp al lui „carpe diem”, „trăieşte-ţi clipa”, Sf. Ioan Hozevitul ne arată, cu faptele şi cuvintele sale, cât de ziditor este să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor ca apoi toate celelalte să se adauge. Cuviosul este deplin conştient de lumea aceasta pe care o diagnostichează cu iscusinţă: „Alergi, cu mii de meşteşuguri,/Cu o viteză de nespus,/ Dar goana este spre pierzare/ Căci nu-i pe« calea lui Iisus»”.  E Calea mereu deschisă înaintea noastră, chemare spre fericirile spre care îndeamnă Hristos ca rost al vieţii omului făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dintre fericiri, potrivită  pentru viaţa Sfântului o aflăm în a celor curaţi cu inima, „căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Sf. Ioan cel Nou, cum mai este numit, s-a născut la 23 iulie 1913 în satul Crăiniceni din judeţul Botoşani, un tărâm binecuvântat care a dat numeroşi artişti şi oameni de ştiinţă, de-ar fi să-i doar numim pe George Enescu şi Octav Onicescu. Botezat Ilie, viitorul Sfânt rămâne orfan de ambii părinţi şi este crescut de bunica sa, un suflet plin de evlavie care s-a revărsat generos asupra copilului şi de la care a deprins primii paşi pe drumul credinţei devotate – rugăciunea şi postul. Mai apoi, copilul este luat spre îngrijire de unchiul său, Alecu Iacob, care avea şase copii. Primii ani de şcoală îi face, ca atâţia alţii, în satul natal, unul dintre cele în care se zămisleşte şi se naşte  veşnicia cum încredinţează Blaga. Următorii ani de şcoală îi face la gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” din Lipscani-Hotin  şi la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni-Cernăuţi. Se remarcă printr-o inteligenţă ascuţită şi dor de cunoaştere care i-au adus calificativul de cel mai bun elev. Astfel fiind, nu este de mirare că rudele voiau ca să urmeze facultatea de Teologie, însă tânărul se simţea atras de o viaţă duhovnicească mai înaltă şi a spus hotărât: „Nu, eu vreau să mă fac călugăr”. Se ruga neîncetat ca Bunul Dumnezeu să-i arate unde anume să meargă şi, într-o zi, la câmp fiind a primit răspunsul: „La Mănăstire!” A făcut ascultare şi, într-o zi de duminică a luat binecuvântare de la duhovnic, cărţile sfinte, o cruce şi icoana Maicii Domnului şi, urmând Duhul Sfânt a ajuns la Mănăstirea Neamţ. Aici este primit în obşte şi i se dă să facă ascultare la infirmerie şi biblioteca mănăstirii. Între anii 1934-35 îşi face stagiul militar după care se întoarce la mănăstire continuând aceiaşi ascultare. În 1936, în miercurea mare, este tuns la monahism şi primeşte ca nume de botez Ioan Iacob, dat de ieromonahul Ioachim Spătarul. Dorul de viaţă pustnicească l-a dus spre Locurile Sfinte, l-a purtat mai departe şi, împreună cu alţi trei călugări, se retrage la Lavra Sfântul Sava. Anii au trecut cu nevoinţele lor purtând spre „urcuşurile din inimă”, cu zilele petrecute în ascultare ca infirmier iar nopţile în studiu şi scrisul de învăţături duhovniceşti şi poezii pe care apoi le dădea pelerinilor români.

Începând  1939, împreună cu un călugăr român, Cuviosul a petrecut un an în pustiul Qumran , în apropierea Mării Moarte ca ucenic al monahului Ioanichie Pârâială. Şi aici îşi ritma timpul în rugăciune iar de mâncat se mulţumea  doar cu câţiva  pesmeţi cu puţină apă.  Apoi, începând războiul, a petrecut un an pe Muntele Măslinilor într-un lagăr iar după eliberare şi-a reluat  acelaşi mod de trăire înduhovnicită. Anul 1947 îi aduce hirotonirea ca preot la Biserica Sfântului Mormânt şi Patriarhia Română îl numeşte egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul din Valea Iordanului. Pe timpul întregii zile se ocupa de treburile schitului – cu mâinile muncea şi cu duhul se ruga. Noaptea se ruga, făcea slujbe după rânduială şi spovedea, după care se retrăgea în rugăciune. În preajmă era ucenicul său fidel Ioanichie şi câteva maici mai în vârstă din România.

În vara anului 1953, Cuviosul mai urcă o treaptă de înduhovnicire retrăgându-se împreună cu ucenicul său în peştera numită chilia Sfintei Ana, unde se ruga  ca Domnul să-i dăruiască un prunc şi a primit-o în dar pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Aici s-a nevoit timp de şapte ani în post şi rugăciune, neprimind pe nimeni şi comunicând cu cei care veneau prin rugăciune şi scrieri sfinte pe care le trimetea prin ucenicii săi. Când mai ieşea din peşteră scria versuri şi traducea din limba greacă pagini ale Sfinţilor Părinţi. Mânca odată pe zi pesmeţi, măsline şi smochine, bea puţină apă iar noaptea dormea pe o scândură având ca pernă o piatră. În anul 1960 s-a îmbolnăvit şi, într-o zi de 4 august, simţind-şi sfârşitul a cerut să fie împărtăşit cu sfintele taine şi, cu pace, şi-a dat sufletul lui Hristos, Domnul Vieţii. Avea 47 de ani şi ne-a lăsat moştenire  pildă pentru de-a pururi cum să căutăm mai întâi „împărăţia cerurilor” şi  toate celelalte ne vor fi date după voia cea bună a „Celui ce a făcut Cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”.  A fost înmormântat în peştera unde s-a nevoit şi se spune că în timpul slujbei au venit păsările cerului pentru a-şi lua rămas bun de la cel care le-a hrănit din puţinul lui.

Trecut-au anii şi, la 8 august 1980, când a fost deschis mormântul, trupul său a fost aflat întreg, răspândind un plăcut înmiresmat, semn neîndoielnic că Ioan Hozevitul a fost primit de Dumnezeu în ceata sfinţilor, celor bine-plăcuţi Lui. Peste o săptămână, la 15 august, de praznicul Adormirii Maicii Domnului arhimandritul Amfilohie l-a aşezat într-o  raclă făcută din lemn de chiparos şi l-au dus cu mare cinste la Biserica Sf. Ştefan, unde se află şi moaştele Sf. Gheorghe Hozevitul.

Pentru nevoinţele sale cele sfinţitoare chipul său a fost zugrăvit în icoane ca pildă de sfinţire a Numelui lui Dumnezeu pe pământ într-un timp potrivnic, aşa cum e sfinţit de-a pururi în ceruri. Poate că aşa este – nu aflăm timp mai mult sau mai puţin prielnic pentru a sfinţi numele lui Dumnezeu, ci oameni care să dorească râvnitor să o facă, răspunzând cu toată fiinţa lor chemării lui Hristos: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Timpul ne este dat spre sfinţire şi Părintele Stăniloae scria că este răgazul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. Moştenirea de preţ neîmpuţinată ne-a lăsat Sf. Ioan Iacob viaţa şi rugăciunile sale la care se adaogă o numeroase pagini de versuri, pilde şi imnuri care îmbogăţesc literatura noastră filocalică. În ele simţim viind duhul său doritor de Dumnezeu şi dătător de putere şi înţelepciune spre a-L urma pe Hristos întru cuvintele Sale care sunt Viaţă. De aici luciditatea cu care observă şi descrie realitatea unei umanităţi căzute, pe cale să-şi piardă până şi conştiinţa adevăratei sale meniri după vorba Psalmistului: Când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni. Şi toate parcă sunt prilej de suferinţă pentru Sfântul  doritor de lumina veşniciei şi ni le arată spre luare aminte şi îndreptare. Iată, de pildă, celor ce lucrează poruncile lui Dumnezeu, Sfântul spune spre neuitare: „De lucrezi ceva spre bine/ Nu te înălţa în gând/ Că nu este bunătate/ Fără darul Lui cel sfânt.”

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca Sf. Ioan Iacob să fie protector al elevilor şi profesorilor şcolii care a dat lumii un sfânt. Să-l ascultăm cu inima zicând: „Preasfinţite, eu din ziua/ întru care m-ai sfinţit/ n-a rămas în parohie/ nici un om nepomenit/ Mai cu seamă, eu smeritul/foarte mult mă sârguiesc/ce pe cei trecuţi din viaţă/pururi să-i pomenesc.” Prin toate Sfântul Ioan Iacob Hozevitul ne este dimpreună, sfătuind, încurajând sau mustrând, alinând şi dăruind speranţă. Cum ne pregătim prin post, rugăciune şi bună făptuire  să întâmpinăm  marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, împreună cu Sfântul Ioan Iacob să înălţăm rugă: „Dezleagă Preacurată Maică/ Cătuşele celor robiţi/ Şi dăruieşte-le răbdare/ creştinilor năpăstuiţi.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Citiţi şi: Teribila şi minunata viaţă a Sfântului Ioan Iacob Românul de la Neamţ, plecat la Domnul din Hozeva la 47 de ani şi găsit cu sfinte moaşte după 20 de ani. FOTO/VIDEO

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Pingback: Senini, privind spre Viață. Prima condiţie a postului – nerăutatea inimii chiar și în războiul nevăzut. Vindecarea copilului lunatic și praznicul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul – Gând de duminică | Buciumul – Publicaţie de informaţ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.