Sfânta Cuvioasă Parascheva - Luminătoarea Moldovei și a vieţii noastre, ca pregătire pentru Înviere. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfânta Cuvioasă Parascheva – Luminătoarea Moldovei și a vieţii noastre, ca pregătire pentru Înviere. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Viaţa ca pregătire pentru Înviere

de Elena Solunca Moise

O coincidenţă plină de-nţelesuri face ca anul aceasta prăznuirea Cuvioasei noastre Parascheva să fie în duminica în care se citeşte pilda semănătorului spusă de Hristos mulţimilor care veniseră să-I asculte cuvântul dătător de lumină minţii, blândeţe inimii, voire bună făptuirii. Semănătorul este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, seminţele cuvintele Sale iar pământul, oamenii cei întocmiţi de Domnul din ţărână cu mâna Sa şi dăruiţi cu suflare din Duhul Său. Seminţele au căzut pe patru locuri diferite şi nu au crescut la fel – cele pe drumul bătătorit au fost mâncate de păsări preînchipuind oamenii care aud cuvântul lui Dumnezeu dar e repede spulberat de gândurile lumeşti trimise de îngerii răi; cele pe loc pietros, neavând apă sunt îndată împrăştiate neavând cum prinde rădăcini, aşa cum oamenii lipsiţi voinţa necesară renunţă la cuvântul lui Dumnezeu la prima ispită; în locul cu spini, al inimilor copleşite de grijile lumii, cuvântul lui Dumnezeu nicicum nu face rod fiind înăbuşit de alaiul zgomotos al plăcerilor şi preocupărilor vremelnice. De rodit, au rodit doar cele căzute pe locul bun, în sufletul oamenilor care, auzind cuvântul lui Dumnezeu, îl păstrează în inimă şi-l fac roditor prin stăruinţă răbdătoare.

E ceasul când roadele, daruri ale lui Dumnezeu, sunt aduse în gospodării şi puse la adăpost pentru iarnă şi când s-ar cuveni a înalţă ruga „Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie” pentru toate câte sunt şi cum sunt. Acum în mijloc de toamnă, prinos de cinstire aducem Sfintei Cuvioase Parascheva care a primit să ne fie blândă ocrotitoare în ceasurile de încercare ale istoriei, mângâietoare în nenorociri, stăruitoare în rugăciuni, alinătoare în boli şi tot felul de necazuri prin care a trecut poporul nostru aşezat „în calea tuturor răutăţilor”. Numele Paraschiva/Parascheva, sau Paraschevi, este o creaţie a creştinismului, provine din greacă şi desemnează ziua dinaintea sabatului, a odihnei cu pregătirile de trebuinţă sărbătorii. Mai este ziua Răstignirii lui Hristos, când moartea se face punte spre înviere, sărbătoarea este una a biruinţei, Hristos rostind a îndemn: „în lume necazuri vom avea” îndeamnă a-L urma pentru că „Eu am biruit lumea”. Considerând sfinţenia adevărata împlinire a umanului, Nichifor Crainic scria că „în creştinism, răul nu se suprimă radical, ci în măsura în care omul, ca făptură liberă, se asociază la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Recunoaşterea lumii în Iisus Hristos înseamnă recrearea ei prin har” . În această zare, am întrevăzut încă un motiv pentru care se vorbeşte de „dulcele târg al Iaşilor”, oraşul cu blânde coline, vatră binecuvântată de istorie, ştiinţă şi cultură. Mai sunt centre universitare, cel puţin la fel de vestite, oraşe poate mai atrăgătoare chiar în Moldova şi totuşi…Cine a petrecut anii studenţiei în cetatea de scaun a Moldovei, a înţeles prea bine că acest „dulce” se revarsă parcă de la Mitropolie, unde Cuvioasa Maică Parascheva a ales să vină şi să rămână spre binecuvântarea fiecărei zile. Este unul dintre locurile pe care timpul a încrustat o istorie demnă, încărcată nu doar de fapte de arme, ci şi de cele ce ţin de „biruinţa” gândului ce îndrăzneşte să înalţe spre cer luminile cunoaşterii şi creaţiei. Cuvioasa Parascheva e acolo la Catedrala mitropolitană ca o candelă nestinsă şi neîncetată rugăciune pentru toţi oamenii de odinioară, de azi şi de cei care veni-vor. Când sărbătoarea nu era erodată barbar de comercializarea secularizantă ca astăzi (din păcate!), în aer se simţea duhul smereniei propriu Sfintei Parascheva. Curios, deşi Cuvioasa este atât de iubită, numele de Parascheva este mai puţin întâlnit cu deosebire astăzi, când fugim după nume străine de parcă ne-am ruşina de cele ale noastre. Păcat, e ca o dezicere de trecut şi nu avem acest drept pentru nimic în lume pentru că din el ne tragem şi fără el pierdem identitatea devenind numere în marele registru al „satului global”. Numele de vineri – de unde şi Sfânta Vineri din basmele noastre – transcrie un destin, cel pregătire, care iniţial era pentru moarte pentru ca, odată cu Hristos, viaţa să fie pregătire pentru Înviere. Sf. Parascheva ne ţine în stare de trezvie, arătându-ne că viaţa e timpul dăruit sfinţirii omului care hotărăşte asculte cuvintele lui Hristos: „Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine.” S-ar putea spune că Sf. Parascheva a convertit numele de vineri (de la Venus, zeiţa frumuseţii şi iubirii, dar şi al plăcerii) în nume al cuviinţei, viaţa biologică în aceea spirituală. Poate din acest motiv, unii evită a-şi numii astfel mai ales fetele dintr-o nerostită sfială pentru că văd cum fiecare „clipă” ar trebui să fie una de pregătire pentru călătoria spre „patria cea de sus”, a fericirii creştine.

Denumirea de cuvios – cuvioasă desemnează, după DEX, un om credincios, cucernic, evlavios şi aşa se adresează unii altora monahi şi monahiile din mânăstiri. Cuvântul evlavios statorniceşte legătura creştinului cu cele sfinte sub semnul îndatoririi, conştientizării a-tot-prezenţei lui Dumnezeu căruia omul trebuie să-i fie bineplăcut întru toată vremea, în tot locul şi în toate cele pe care le face. Evlavia se îngemănează cu smerenia, şi răsare din ascultare – fireşte, o ascultare de Dumnezeu, nu de cine ştie ce mărire vremelnică cocoţată sus prin abile jocuri ale…întâmplării. Atunci e numai o umilinţă învăluită viclean ca să se poată strecura prin istorie. Evlavia ne pune în faţa unui urcuş care, după Sf. Ioan Scărarul face ca ascultarea să nască smerenia, aceasta discernământul, din el străvederea şi apoi înainte vederea. Smerenia mai este un scut împotriva diavolului şi întâmpinare a harului. Aşa putem înţelege cum se face că viaţa Cuvioasei este mai puţin cunoscută, toată bogăţia ei găsindu-şi sălaş e în interior, acolo unde Domnul singur vede. Ea luminează înţelesul în virtutea căruia din mărire deşartă omul nu poate face nimic bun şi dăinuitor. Turnul Babel este exemplul clasic. Însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a smerit luând chip de rob ca pe om să-l libereze de robia morţii, făcându-se pildă vie ca să-L urmăm, asigurându-ne că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor. Cuvios mai trimite la un fel de cerinţă, chiar datorie, dar nu în sens juridic, ci duhovnicesc, într-o coerenţă descrisă de Sf. Efrem Sirul care cerea lui Dumnezeu „duhul curăţiei, a gândului smerit, al răbdării şi al dragostei.

Sf. Cuvioasă Parascheva a „văzut” cu inima acest adevăr din copilărie şi s-a dedicat cu întreaga fiinţă înveşnicindu-se şi ajutând pe cei ce cred şi îi cer să le fie alături. Pe departe,darul cel mai de preţ rămâne pentru mereu pilda propriei vieţii, o pildă pentru ceea ce înseamnă creştin – adică „a fi în lume fără a fi din lume”. Descendentă dintr-o familie înstărită, cu frică de Dumnezeu, Cuvioasa Paraschiva şi-a întrecut părinţii sfinţind cotidiana trecere a timpului. În viaţa ei nu se află nimic spectaculos, nicio notă discordantă, nimic din ce ar putea-o scoate din anonimat, să facă subiectul ştirilor de senzaţie, lunecând degrab în derizoriu. Totul este aureolat de taina iubirii de Dumnezeu şi de semeni şi pentru aceasta să o simţim atât de aproape, gata în orice moment să ajute cu tot o ceea ce ai nevoie şi o face ca o blândă adiere, ca mierea din lumina zilelor de octombrie. Tăcerea rugătoare se face alean, sfat, înţeleaptă însoţire şi blândă ocrotire.â

Luminătoarea Moldovei

Începutul a fost în anul 1641, când într-o asemenea zi erau moaştele Sf. Parascheva, numită Luminătoarea Moldovei erau aşezate în catedrala Mitropolitană. Cu adevărat, nebănuite sunt căile Domnului şi doar El ştie cum s-a făcut ca Sfânta Parascheva să aleagă Moldova ca loc pe care să-l sfinţească prin prezenţa ei ocrotitoare. Patriarhia Constantinopolului avea datorii ce-i depăşeau posibilităţile de a le achita şi atunci domnitorul Vasile Lupu s-a angajat să achite întreaga sumă. Ca semn de mulţumire, Sinodul a hotărât să dăruiască domnului moldav moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, care şi-a aflat aici loc pe care l-a luminat cu sfinţenia sa. Se spune că, de fapt, ar fi plătit mai mult pentru că distanţa depăşea 300 km. cum era prescris în documentele vremii. În memoria demnitarilor otomani Vasile Lupu a rămas ca “principe de aur”, despre care Miron Costin scria: “Fericită domnia lui Vasilie-Vodă, în care, de au fostu cândva această ţară în tot binele şi bivşug şi plină de avuţie, cu mare fericire şi tragănată până la 19 ani, în dzilele aceştii domnii au fostu”. Prevăzător, Domnitorul a hotărât ca moaştele Sfintei să rămână neatinse, învoindu-se ca doar îmbrăcămintea să fie schimbată în fiecare an şi dăruită Bisericilor. Racla cu preţioasele moaşte a fost adusă pe Dunăre până la Galaţi, unde, după spusa localnicilor, a fost aşezată la Biserica Sfântul Nicolae. Preţioasa raclă şi cortegiul care o însoţea au luat drumul Iaşilor şi pretutindeni oamenii o întâmpinau cu pioasă bucurie, simţindu-i sfinţenia ca un dar, ca îndemn şi sprijin pentru o autentică viaţă creştinească.
Viaţa i-a fost scurtă dar a trăit-o în rugăciune şi post, într-o împreună lucrarea cu Dumnezeu, Celui de la care a primit „talanţii” considerându-se datoare a-i înmulţi cu credinţa „lucrătoare prin iubire”. Ajutor de neînlocuit i-a fost îndelunga rugăciune cu post care alungă tot răul, e prielnică făptuirii binelui fără gând la răsplată imediată ca astfel să aducă pace şi bucurie sfântă în suflet. Fapta bună în numele lui Dumnezeu, ca slavă adusă Celui de la care „vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” îi era hrană şi băutură iar din rugăciunea stăruitoare îşi dădea puterea de fi vrednică slujitoare a Domnului, întărind-o în lupta deloc uşoară cu vrăjmaşul. În lupta împotriva ispitelor, Cuvioasa Parascheva a urmat fecioarelor înţelepte care şi-au luminat inima cu taina credinţei iubitoare urmând îndemnul mântuitor: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârşit este.”

„Crucea ne învaţă să fim milostivi”

Deşi oameni cu frica lui Dumnezeu, ducând o viaţă demnă de respectul semenilor, părinţii s-au supărat când au văzut că, de fiecare dată când ieşea din Biserică, Parascheva se dezbrăca de hăinuţele ei frumoase şi le dădea copiilor sărmani. Odată, de două ori şi de trei ori iar când părinţii au mustrat-o, răspunsul copilei avea să-i lase fără replică: „Crucea ne învaţă să fim milostivi”. Învaţă Sf. Isac Sirul că „nimic nu ne apropie de Dumnezeu mai mult ca milostenia” şi aşa, în taină, copila s-a apropiat de Dumnezeu până când a simţit imperios dorinţa să-şi dăruiască întreaga viaţă Mântuitorului. A făcut-o în credinţa iubitoare care i-a modelat inima cu o sfioşenie care îndreptăţeşte afirmaţia că la noi a existat o cultură a tainei omului de a sfinţi pământul din care e făcut, pe care trăieşte şi unde se întoarce. O taină exprimată simplu ca o axiomă, că „a fi mare, nu-i mirare, a fi om e lucru mare”. Astăzi, e mai greu de înţeles, mult invocata „transparenţă” dezvăluind totul dar ascunzând grijuliu esenţialul, instituind derizoriul ce aminteşte deşertăciunea de care scria Ecleziastul. Câţi dintre noi, chiar dacă ne însemnăm cu Sfânta Cruce când trecem pe lângă o biserică, o facem cu o credinţă autentică vie şi nestrămutată şi nu în mod automat? Iertată să ne fie întrebarea, dar ea este determinată de această derutantă bulversare valorică ameţitoare care se adânceşte îngrijorător deşi ne numim, nu odată, cu făloşenie, creştini. Am dobândit obişnuinţa să trecem unul pe lângă altul, abia îngânând un salut, grăbiţi spre treburi „importante” (nu ştiu dacă aţi observat că treburile sunt mai importante decât oamenii!) şi să nu luăm seama de cel de lângă noi. Ne-am mai obişnuit ca totul să se rezolve cu un simplu „click” şi am uitat de virtutea răbdării care este „o roadă a Duhului Sfânt”. Răbdarea este puterea sufletului de suporta suferinţele fără să te să te plângi, nici să te mânii, ştiind că toate vin de la Dumnezeu. Într-o rugăciune cerem: „În toate întâmplările neaşteptate, nu mă lăsa să uit că sunt de la Tine. Dă-mi puterea să port oboseala zilei ce vine cu tot ce aduce ea. Călăuzeşte-mi voinţa şi mă învaţă să mă rog, să cred, să sper, să am răbdare, să iert şi să iubesc.”
Cuvioasa Maică Parascheva se aseamănă fecioarelor înţelepte care veghează cu lumina nestinsă a candelei venirea Mirelui Împărătesc şi, după spusa Sf. Vasile cel Mare, „a spori în virtute este a spori în smerenie. Născută în satul Epivata, fosta capitală a crailor bulgari pe atunci în Tracia, a fost impresionată de chemarea lui Hristos şi i-a dat ascultare înţelegând că acesta este rostul vieţii. Când ocara şi apoi bătaia pentru că-şi dăruia hăinuţele au întrecut puterea de a suporta, copila a plecat fără să spună nimănui spre Constantinopol. În „oraşul de pe două continente” şi-a petrecut zilele prin Biserici hrănindu-se cu rugăciunile înălţate în faţa sfintelor icoane. Cucernicia comportării ei avea să-i impresioneze pe Părinţii de acolo care i-au binecuvântat călătoria spre Calcedon şi apoi spre Iraclia. Un timp, îngrijoraţi, părinţii au căutat-o însă, văzând că o făceau fără vreo şansă, au renunţat. Pe tot drum Parascheva se însoţea cu postul şi rugăciunea care au dat rod bogat „inima înfrântă şi smerită”. Domnul i-a răsplătit osteneala şi i-a aşternut înainte drum binecuvântat spre Ierusalimul cel sfinţit de urmele paşilor lui Hristos. Un răstimp a rămas la o mănăstire de călugăriţe ce-şi duceau zilele nevoindu-se, adică renunţând la voia lor spre a face voia Domnului. Aici a cunoscut lupta pe care vrăjmaşul o înteţeşte când vede că omul urmează lui Hristos. În timp, a uitat de viaţa de răsfăţ dusă la casa părinţilor ei, primind să doarmă pe o rogojină, îmbrăcată sărăcăcios, ţinând post şi, paradoxal se simţea fericită. Trăia fericirea de împreună grăirii şi trăirii cu Dumnezeu, cu Maica Sa Preacurată, cu sfinţii ce din veac se nevoiseră pe aceste ţinuturi. Noi, trăitorii clipelor iute trecătoare nu prea avem cum înţelege fericirea unei asemenea vieţuiri, neavând ochi care să vadă splendoarea ascunsă în spatele celor văzute şi auzite. Sclavi ai efemerului, obişnuiţi cu „realitatea virtuală” am uitat adevărul pe care Micul Prinţ l-a amintit pe la mijlocul secolului trecut: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor.” Obsedaţi de „nou”, de rapiditate şi eficienţă rămânem condamnaţi la superficialitate şi în precaritatea unei asemenea vieţi se vede limpede în drama atât de numeroaselor afecţiuni psihiatrice.

Timpul a trecut şi, când a împlinit vârsta de 25 de ani, Cuvioasa Parascheva şi-a îndreptat paşii spre Constantinopol, unde întârzia îndelung în faţa icoanelor rugându-se neîncetat. Căutările străduitoare a unei vieţii sfinţitoare dar şi dorul de locurile unde a văzut lumina zilei i-au condus paşii spre Iope, unde era casa părinţilor. A poposit însă, mai întâi, în satul Calicratia unde s-a nevoit la Biserica Sfinţilor Apostoli şi, timp de doi ani, a trăit zbaterile „gâlcevii” sufletului cu trupul pe care a reuşit să-l supună sufletului iubitor de Hristos. Avea doar 27 de ani când a plecat la Domnul iar pământul i-a primit trupul ca binecuvântare, sfinţit în taina în care desluşim cum virtutea răbdării trece dincolo de moarte. Culme între „răbdarea învăluită” şi „nesimţirea împietrită” răbdarea este o virtute, „mijlocul” care este totodată şi vârf. Ea ţine dreapta cumpănă între trecător şi netrecător, efemer şi dăinuire, clipă şi înveşnicire şi se arată un aliat de neînlocuit în lupta cu ispitele vieţii. Mai stăruie în inimi cuvintele rostite de Părintele Cleopa: „Iată ultimul meu cuvânt: răbdare, răbdare, răbdare. Şi când ţi se pare matale că ai gătit, ia-o de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare.”

Când virtutea răbdării trece dincolo de moarte

Cum totul are o limită, răbdarea nu face excepţie şi Cuvioasa Parascheva ne-o arată a fi la hotarul cu răul păcatului, pe care îl înfruntă până şi după moarte. A fost aşa că, la un timp, lângă trupul Cuvioase a fost îngropat cel al unui păcătos din cale afară. Neputând suporta vecinătatea răului, Cuvioasa a apărut în vis unui călugăr rostind: „Ridică trupul acesta şi du-l mai departe căci, roabă a lui Dumnezeu fiind nu pot suferi întunericul şi necurăţia.” Gândind ca „arătarea” sfintei ar fi putut fi o nălucă a nopţii, cucernicul călugăr nu le-a luat în seamă. A doua noapte, Cuvioasa i s-a înfăţişat şi în cea de a doua noapte şi după cea de a treia, călugărul a hotărât să împlinească porunca, dezvăluind tuturor de ce o face. Auzindu-l, oamenii au dat repede s-o afle convinşi că e o comoară de mare preţ. De cum au început să sape şi pe măsură ce înaintau aerul se umplea de un miros bineplăcut şi, impresionaţi, credincioşii înălţau rugăciuni şi imnuri de slavă. De atunci a început şirul vindecărilor miraculoase doar la simpla atingere de racla cu miraculoasele moaşte; tot de atunci minunile nu contenesc căci prin ele se revarsă harul lui Hristos prin care o preamăreşte. Mărturiile pământeşti al Cuvioasei au fost strămutate la Belgrad, apoi la Constantinopol. Despre toate acestea au dat mărturie Eftimie şi Rafael, Meletie al Atenei şi Dositei, patriarhul Ierusalimului, cum tot de la ei cunoaştem şi povestea strămutării lor la Iaşi. Mărturia este înscrisă pe marmura cuvucliului: „Cu voia Tatălui, cu bine plăcerea Fiului şi conlucrarea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh…bine-cinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, fiind râvnitor şi apărător al sfintei credinţe a strămutat din Constantinopol cu multă osârdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva din Târnovo.” Însuşi domnitorul Vasile Lupu a întâmpinat alaiul însoţitor al moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva, care au fost aşezate cu evlavie mare în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur. De atunci au început, ca dintr-un izvor nesecat, minunile făcute de Cuvioasa Maică Parascheva.
Despre minunile făcute de Cuvioasa dau mărturie nenumăraţi credincioşi, cele mai multe dintre ele fiind vindecările, îndeosebi cele despre care specialişti de prestigiu spuneau că sunt imposibile. Aveau dreptate, doar, că tot ceea ce la om e cu neputinţă, la Cel „care a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor” este cu posibil. Doar El face tot ceea ce voieşte iar voia lui este bună fiindcă „Dumnezeu este Iubire”. Rugăciunile Cuvioasei vindecă bolile, alină durerile, dezleagă neputinţele, împlineşte cererile cele bune. Mai mult, se face aşa că până şi simpla ridicare a gândului şi inimii spre Cuvioşia Sa aduce în sufletul credincios prinos de pace, blândă mângâiere şi înseninează mintea trudită de nelinişti. Toate cele ştiute şi povestite ca şi cele neştiute au făcut ca poporul nostru, în mod anume, Moldova să o considere ocrotitoare. Nu doar românii au o evlavie deosebită pentru Cuvioasa Parascheva ci şi alte popoare ortodoxe din Balcani; se spune, că până şi turcii erau impresionaţi de minunile ei încât unii se şi rugau Cuvioasei, cum se zice că o fac şi astăzi.

În noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, când la paraclisul Bisericii Trei Ierarhi, a izbucnit un foc pustiitor care a topit până şi argintul din care era făcută racla Cuvioasa a făcut atunci o nouă minune: lemnul şi sfintele moaşte, deşi înconjurate de jăratic, au rămas neatinse. Preţioasa raclă a fost strămutată în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere. De atunci, în sfinţenia sa îndelung-răbdătoare, Cuvioasa Maică Parascheva e la fel de neobosită să împlinească rugile celor bolnavi, neputincioşi pradă necazurilor de tot felul. Şi nu numai atât. De mare ajutor le este şi studenţilor pe care îi ajută să se concentreze mai uşor, să asimileze mai bine cunoştinţele, să-şi rânduiască folositor gândurile şi să-şi concentreze atenţia, condiţii obligatorii pentru cei care vor să treacă cu bine prin examene. Nu ştim pe cineva care, rugându-se cu credinţă să fi plecat dezamăgit. E aici un cerc al virtuţii, al puterii rugăciunii care dă tărie credinţei şi răspândeşte în juru-i inefabilul iubirii de Dumnezeu şi de semeni. La rându-i întărirea credinţei şi deplinătatea iubirii fac rugăciunea să ajungă la Dumnezeu spre împlinire. Dar, pe departe, cel mai preţios dar este pilda vieţii ei, pe care, dacă am încerca s-o urmăm doar ne-ar face viaţa bogată în împliniri demne de un creştin adevărat care se roagă zicând „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire.” Poate aşa am reuşi să trecem de criza spirituală şi morală de care doar ne lamentăm unanim şi ne culpabilizăm pe alţii. Am uitat că pentru ca rugile noastre să ajungă la cer, se cuvine ca să fim primii în lucrarea Cuvântului dătător de viaţă şi „toate celelalte se vor adăuga nouă”.

Puţini dintre noi ştiu că, în anul 1944, din aprilie şi până în octombrie, sfintele moaşte ale Cuvioasei au fost aşezate la Mănăstirea Samurcășești, de lângă Bucureşti, unde i s-a închinat unul dintre cele trei altare. Se spune că aceasta a fost dorinţa Cuvioasei. Când în timpul celui de al doilea război mondial, racla trebuia pusă la adăpost, au fost pomenit mai multe biserici şi mânăstiri, dar racla rămânea de nemişcat. Cineva şi-a amintit de această mănăstire şi racla a devenit uşoară de a fost purtată fără probleme de patru bărbaţi. Şi azi buna şi mireasma a sfinţeniei sale îşi dezvăluie virtuţile tămăduitoare pentru numeroase boli şi neputinţe de tot felul. Închinându-ne ei, s-o rugăm stăruitor să ne vindece mai cu seamă de egoism, de minciună, de ură şi de toate „maladiile” acestui veac. Mai presus de toate, viaţa Cuvioasei mai este o pildă şi un sprijin să căutăm „mai întâi împărăţia cerurilor” ca apoi toate se vor adăuga nouă. Adesea numai gândul înălţat către la Dumnezeu cu ajutorul Sfinţiei ei ne umple inima de buna mireasmă a liniştii şi păcii ce dau spor în făptuirea oricărui lucru bine plăcut lui Dumnezeu şi de folos tuturor celor care simt povara vremilor sub care ne ducem viaţa.
Cuvioasa Parascheva este înfăţişată în cele mai multe dintre icoane ca purtând în faţă Sfânta Cruce ca „armă împotriva diavolului” în faţa căreia el „se cutremură că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; ca morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat”. Pentru toate, azi în ziua cinstirii Cuvioasei Maici Parascheva să o rugăm să ne ajute, mai presus de toate, a fi vrednici de darul sfinţeniei sale. S-o rugăm cu stăruinţă să dobândim şi noi înţelepciunea şi puterea de a căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu pentru că ştim că apoi „toate celelalte se vor adăuga”. Iar „împărăţia lui Dumnezeu” scrie Sf. Ap. Pavel este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”

Pomenirea celui de al VI-lea Sinod ecumenic – Cinstirea icoanelor

Întru o cuprinzătoare cunoaştere şi înţelegere a istoriei ortodoxiei astăzi ne amintim de lucrările celui de al VI-lea Sinod ecumenic din anul 681, concentrat pe tema reprezentării iconice a lui Iisus Hristos, a Maicii Sale Preasfinte şi a tuturor sfinţilor. Începute pe vremea împăratului Leon al III-lea Isaurul discuţiile au şi pe vremea fiului său, Constantin al V-lea Capronimul. continuat acum, disputele au continuat până în sec. Disputele s-au finalizat printr-un edict promulgat în anul 730 şi prevedea atât distrugerea icoanelor şi a sfintelor moaşte. Erau faţă în faţă iconoclaştii, distrugătorii de icoane şi iconodulii, cinstitorii icoanelor. Disputele au mers mai departe aprofundând teme privind umanitatea lui Hristos, atitudinea creştină faţă de materie, sensul profund al izbăvirii creştine şi am mântuirii întregului univers material. Sub influenţa musulmană, iconoclaştii nu înţelegeau nu erau venerate ca idoli, în ele însele, ci ca simboluri şi Sf. Ioan Damaschin precizează: „Noi nu facem ascultare faţă de natura lemnului, ci aducem cinstire şi închinare Aceluia Care a fost răstignit pe Cruce; dar dacă cele două lemne sunt separate, le arunc în foc şi ele ard. Sinodul restabileşte cultul icoanelor ca „nişte cărţi deschise care amintesc de Dumnezeu”, ştiut fiind că „nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu”. El a îndumnezeit materia, făcând-o purtătoare de Duh. În consecinţă, sf. Ioan Damaschin scrie: Eu nu mă închin materiei, ci creatorului materiei, Care pentru mine s-a făcut material şi a binevoit să sălăşluiască în materie; Care prin materie a înfăptuit mântuirea mea. Disputele aveau să continue până când, la Sinodul al VII-lea din anul 787, când s-a proclamat definitiv cinstirea icoanelor, ca „părţi ale universului transfigurat”. Pentru noi acum, icoanele sunt cum scrie Sf. Ioan Damaschin, „o cântare de biruinţă şi o revelaţie, o mărturie peste timp a biruinţei sfinţilor şi a înfrângerii diavolilor”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Vedeți și

CALEA BABELOR – Un elogiu bunicilor noastre de la Moaştele Sfintei Parascheva, de Doina Filipescu

Sfânta Parascheva la Bucureşti în 1944 şi la Iaşi în 1956 – VIDEO/FOTO DOCUMENTE

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.