Prima Slujba la Catedrala Mantuirii Neamului – Parastas pentru Eroi – 24 Noiembrie 2018. Foto: Basilica
VIDEO UPDATE
Mihai Eminescu pentru Catedrala Mântuirii Neamului:
“Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei populaţie ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost totdauna capitală. Credem însă că, daca, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această escepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului.”
“Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face.
Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” –Mihai Eminescu – Romanul Absolut
Catedrala Mântuirii Neamului – simbol al unității noastre
Mozaic de pe Catapeteasma Catedralei Mântuirii Neamului realizat de Daniel Codrescu
Trăim o adevărată oră astrală, când am putea spune ca odinioară cronicarul: Biruit-a gândul, cel bun din adâncul cel mai adânc al sufletului neamului nostru, latin prin naștere și creștin prin vocație, cum scria Părintele Dumitru Stăniloae. Prin vocație, adică prin chemare – de la voces, voce, chemare – pe care dacă ne-am asculta adâncul din suflet, l-am auzi pe apostolul Andrei spunând: Evrica Mesia: L-am aflat pe Mesia. Eminescu, Românul Absolut scria despre Biserica Ortodoxă Română că a fost “ din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalitățile sociale și care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce pentru omul modern e un drept“ în timp “ devenind totul pentru români “.
Foto: Raluca Ene / Basilica.ro
De-a lungul anilor, nu puțini au fost oamenii de cultură care au vorbit și scris despre creștinismul românesc și rolul lui în istoria noastră. S-a vorbit și scris despre necesitatea unei Catedrale a neamului ca o atestare în timp și peste timp a unității noastre naționale,expresie a împlinirii unui ideal sfânt. Dar, cum nu omul este deasupra vremurilor, a trebuit să treacă vreme ca ideea unei Catedrale a neamului ca simbol suveran au unității de istorie, credință și cultură să prindă conturul realității care să ne legitimeze în istoria Europei și lumii întregi. S-a înălțat sub ochii noștri ca o binecuvântare iar astăzi sfințirea ei, în preajma praznicului Sf. Andrei și a Sărbătorii noastre naționale va fi sfințită pentru ca haramul să fie cinstit cum se cuvine, după datina strămoșească.
Foto: Raluca Ene / Basilica.ro
Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională este un proiect a cărui vechime a depășit secolul, ideea prinzând contur îndată după 1877 anul dobândirii Independenței României. Catedrala este construită într-un procent de 95% în fază de roșu. Din câte am văzut la televizor, în interior catapeteasma este luminoasă ca un răsărit de soare ce face să izbucnească frumusețea creației. Este împodobită cu icoane executate în mozaic ce-i dau un caracter impunător ca un imn de slavă. Urmează ca în următorii șapte ani pereții să fie acoperiți de icoane ce vor da speranța că raiul este pe pământ, amintind de mioritica gura de rai de pe un picior de plai. Hramurile noii Catedrale sunt Înălțarea Domnului care este și ziua Eroilor și Sfântul Andrei, cel care l-a văzut primul pe Hristos și a spus lui Petru, fratele mai mare și întregi lumi: Evrica Mesia, Am găsit pe Mesia. Urmează ca noi să continuăm stăruința de a fi la altitudinea spirituală a străbunilor care ne asigură că aici am fost și-om fi, fiindcă aici ne-a lăsat Dumnezeu cel Sfânt. După cuvântul Apostolului lupilor, cum a mai fost numit Sf. Andrei, pe el să-l ascultăm când ne spune că o credință curată nu este întărită prin supraabundența verbozității, ci prin integritatea rațiunii și curăția minții și a sufletului.
Foto: Raluca Ene / Basilica.ro
Sunt zile în care ne simțim una cu cei din trecut și ne plecăm genunchii inimii și cu cei care veni-vor și în care ne punem speranțele unui viitor demn de cei mai iluștrii înaintași.
Se cuvine să aducem aici un omagiu și Părintelui Nicolae Crîngașu, cel prin a cărui râvnă și dedicație totală se înalță zi de zi mândra noastră Catedrală. Să ne trăiți Părinte!
Elena Solunca Moise și Redacția Ziaristi Online
Video Trinitas Tv cu Părintele Nicolae Crîngașu:
Prima slujbă la Catedrala Națională a fost dedicată Eroilor Neamului
„Pomenirea solemnă a eroilor neamului românesc cu o zi înainte de sfinţirea Catedralei Naţionale o săvârşim pentru a aşeza cu evlavie şi recunoştinţă sub Sfânta Masă a Catedralei Mântuirii Neamului numele tuturor eroilor români cunoscuţi care şi-au jertfit viaţa în Războiul de Independenţă din 1877-1878, în războaiele balcanice din 1913, în Primul Război Mondial din 1916-1919, în Al Doilea Război Mondial în 1944-1945, precum şi numele făuritorilor Marii Uniri din 1918 (…) Pe lângă eroii cunoscuţi există o mulţime de eroi necunoscuţi ai neamului românesc care au fost înmormântaţi în gropi comune, în locuri comune, dar care sunt cunoscuţi de Dumnezeu”.
PF Daniel – Patriarhul României
Lista celor 350.000 de eroi cunoscuți este disponibilă AICI. Felicitări Trinitas și Patriarhia Română!
Gând de duminică – Pilda tânărului bogat
„Bogăţia de-ar curge pe pământ, nu vă lipiţi de ea”
Mozaic cu Mântuitorul de pe Catapeteasma de la Catedrala Națională
de Elena Solunca Moise
Spune cu limpezime Psalmistul că „Dumnezeul nostru este în cer, în cer şi pe pământ, toate câte a voit a făcut”. Cunună a creaţiei, omul este dăruit cu libertate pe care nu a înţeles-o cum se cuvine la început, neascultând de porunca lui Dumnezeu, „Singurul care face minuni”. Nu a înţeles anume că libertatea este a făptui voia Părintelui Ceresc , a supune voia proprie Adevărului care eliberează de moarte. Voia omului, oricât de puternic ar fi el, nu este sinonimă cu libertatea, omul fiind o fiinţă a cărui viaţă este pe veci încătușată de moarte. De veghe la timpul Vechiului Legământ, Ecleziastul încheie învățătura sa: “Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Acesta este lucrul cuvenit fiecăruia.“ Hristos, deopotrivă Cale şi Viaţă, dă o singură poruncă nouă – Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi” și ne cheamă în veac: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de Sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine.”
Pilda tânărului bogat supune atenției relaţia dintre „a fi” şi „a avea”, preocupare a multor gânditori şi astăzi de o dramatică actualitate. „Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre jefuire nu poftiţi, bogăţia de-ar curge, nu vă lipiţi de ea” învaţă Psalmistul. Poţi avea, neîndoielnic, multe bogăţii pământeşti, „după care se străduiesc toate neamurile”, te poți făli cu ele, dar precaritatea lor se arată cu deosebire în situaţiile limită, cum sunt bunăoară sunt hazardele naturale sau toate care țin mereu treaz gândul fragilității funciare a omului. O vorbă din popor spune că „strânge omul ca furnica şi la moarte nu ia nimica”. Există şi bogăţia de cunoştinţe din toate domeniile – ştiinţifice, tehnologice, culturale, filosofice, teologice chiar – , cu farmecul şi folosul lor neîndoielnic și după care se străduiesc nu puțini, dar şi ele se păstrează în orizontul relativului chiar dacă e mai generos. O simţea acut Eminescu atunci când scria „Ce-un secol o spune, ceilalţi o dezic”.E ca şi cum de peste tot ne pândeşte zădărnicia invocată de Ecleziast. Chipul de azi al acestei „zădărnicii” este, cum arată scriitorul sud-american Llosa, laureat al Premiului Nobel, „derizoriul” căci nimic nu mai poate fi important într-o lume în care toate sunt …importante. O vreme, „noul” din orice domeniu fascinează omul până când e nevoit să constate că este doar o formă inedită de manifestare a unui acelaşi fenomen. Ce mai poate spera omul când toate au intrat într-o aberantă competiţie a „importanţei”, când superlativele au invadat viaţa cotidiană şi derizoriul a infuzat toate năzuinţele şi pretenţiile omului de mărire? El erodează tăcut, pe neobservate dar sigur, toate cele ce noi luăm ca certitudine. Speranţa nu moare, dar nu mai preocupă omul angajat în tot felul de proiecte şi programe.
Dorul de veșnicie
La capătul cel mai din urmă rămâne şi creşte, uneori chinuitor de dureros, dorul de veşnicie, resimţit acut şi de tânărul din Evanghelia de astăzi. Avea tot ce îşi dorea din cele pământeşti, cu toate că nu se spune dacă erau rod al muncii lui, sau moştenire, însă, dată fiind vârsta, e aproape sigur că la primise de la înaintaşi. Îi lipsea ceva esenţial, un ideal care să dea sens vieţii şi rost fiecărei zile făcând să transpară veşnicia. Pe acest tânăr, trebuie că-l trudea „bogăţia” şi simţea gustul zădărniciei ei, şi dorea cu ardoare să ştie ce „trebuia să facă” singur ceva „bine” pentru care primească viaţa veşnică, suprema bogăţie a omului. Întrebând ce trebuia, tânărul mărturisea nevoia de viață veșnică trăită ca imperativ, dincolo de opțiune. Orbit de „a avea” nu-i trecuse prin minte gândul de a da săracilor din prisosul său, care i-ar fi plinit dorul de a fi, nu știa că doar dăruind treci vămile vremelniciei ca să respiri aerul curat al dăinuirii. Tânărul căruia nu i se dă numele pentru că poate fi oricare dintre cei care „intră în viaţă”, a alergat spre Hristos ca spre un liman, intuind că este Singurul care îi plate răspunde. Respectuos, ajuns înaintea Mântuitorului, a îngenuncheat cu evlavie, Învățătorule Bun, ce trebuie să fac ca să am viaţă veşnică. În adâncul cel din urmă al sufletului intuia că viaţa este un dar divin şi bogăţia ei, paradoxal, îl trimetea spre năzuinţa veşniciei, nu a bunurilor materiale pândite de molia timpului. Era ca şi cum i-ar fi spus: „Învaţă-mă să socotesc bine zilele/ ca să mă îndreptăm inimile noastre spre înţelepciune.”
Iisus l-a privit cu „dragoste” şi l-a întrebat oarecum retoric: „De ce-mi zici bun? Nimeni nu este bun decât singur Dumnezeu”. Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, lucrând voia Tatălui,, este Adevărul care eliberează omul trimiţând spre lucrarea binelui, a voii divine. Aşa este şi cum se poate constata făptuirea binelui, străină de gândul recompensei, dăruieşte omului o bucurie unică, aceea a apropierii de Dumnezeu. Cu inima-i curată, tânărul întrezărea în adâncul cel mai adânc al sufletului că „binele” descătuşează vremelnicia pe când răul încătuşează, face ca omul să simtă libertatea(de griji materiale doar) ca o condamnare. În secolul XX, Sartre considera că este”condamnat” la libertate. Cum, inevitabil, răul sfârşeşte în moarte ca întunericul de nepătruns în care toate se pierd ca într-un abis. Binele, în schimb, eliberează fiinţa omului întru chipul după care a fost făcut de Dumnezeu îndemnând a lucra asemănarea. El nu are hotar şi David o ştia când scria: „Bine este mie a mă lipi de Dumnezeu”. Anume a mă lipi de El pentru că, spune în altă parte: „A Ta este ziua şi a Ta este noaptea, Tu ai întocmit luna şi stelele/ Tu ai făcut toate marginile pământului/ vara şi primăvara Tu le-ai zidit”.
Dreptatea este din Lege, bunătatea este de la Hristos
Continuă Iisus, deviind cumva discursul: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”, nu în cea veșnică. În viaţă nu se poate „intra” oricum, ci respectând poruncile date de Domnul spre îndreptare. Parcă ar fi spus cu David: „Cercetează-mă Doamne şi cunoaşte inima mea, încercă-mă şi cunoaşte căile mele./ Şi vezi de este calea fărădelegii şi mă îndreptă pe calea cea veşnică.” Însufleţit sincer de dorinţa lui, tânărul a făcut-o gândind că mai este și o altă cale, sau că mai este nevoie de ceva anume. Însetat de veșnicie, el trăia deșertăciunea de care vorbea Ecleziastul. Mântuitorul i-a amintit cele îndătinate prin Lege: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb. Toate au în vedere viaţa de comunitate într-o bună înţelegere şi respect al unora faţă de alţii , sunt ale timpului, dar se opresc neputincioase în faţa veşniciei. Ele ţin de acel „carpe diem”, „trăieşte-ţi clipa” atât de râvnit de omul contemporan.
Tânărul se pare că nu aştepta un asemenea răspuns şi se grăbeşte să afirme că pe toate le-a păzit încă din „tinereţile” sale. Cuvintele-i sunt întru totul îndreptăţite pentru că, va spune Sf. Ap. Pavel, „Legea nu îndreptează pe nimeni”, fiind un îndreptar doar spre viaţa veşnică şi abia Hristos a dezvăluit perspectiva desăvârşirii la care şi îndeamnă. Sf. Chiril al Alexandriei tâlcuieşte: „Dreptatea este arătată de Lege, însă bunătatea este arătată de Hristos”, Legea este o călăuză preţioasă, dar nimic mai mult nu putem a aştepta şi nici a cerea de la ea.” Să ne amintim, bunăoară, numai de Legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Legea aplicată astfel duce inevitabil la moarte şi Hristos învaţă cum să mergem mai departe prin făptuirea binelui: „nu vă împotriviţi celui rău, iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.” A fi drept este tot ce poate face omul ca om, însă a fi bun este a se depăşi pe sine şi nu o poate face decât, lepădând sinele, ceea ce este „drept”, apoi să ia crucea proprie pentru a-L urma pe Hristos pe calea care duce de la moarte, prin înviere, la viață. Oricum, omul îşi poartă crucea, de unde şi expresia „aceasta este crucea mea”, însă, doar urmând pe Hristos ea devine eliberare. În acest orizont Sf. Isac Sirul scrie că „Dumnezeu este iubirea care coboară cerul pe pământ, iar omul este iubirea care se înalţă la cer.” Nu poţi creşte în „a fi” când eşti legat cu lanţurile lui „a avea” care te ţintuiesc în vremelnicie cu blestemul zădărniciei. Desăvârşit nu ai cum fi prin bunurile acestei lumi trecătoare, ci prin virtuţile care rotunjesc plenitudine – credinţa, iubirea şi speranţa. Cu experienţa sa de fost „prigonitor” al lui Hristos, Apostolul neamurilor spune că mai mare decât toate este Iubirea, că dacă iubire nu este, nimic nu este. Şi este cum nu se poate mai firesc atâta timp cât „Dumnezeu este Iubire”.
Continuă Mântuitorul zicând că mai lesne intră cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor. Întorcându-ne în timp, vedem cum Sf. Ioan Înaintemergătorul era îmbrăcat în haină de cămilă, prin care se înţeleg neamurile pe care le chema la pocăinţă spre a întâmpina „împărăţia cerurilor”. Deloc întâmplător, deoarece este un animal care cunoaşte de frică, ascultă de porunca omului şi îngenunchează anume ca să-şi ia povara. Asemenea ei, barbaria neamurilor este îmblânzită de ascultarea poruncilor date de Părintele Ziditor. Astfel, oamenii se îndreptă prin ascultare spre împărăţia cerurilor, adică a „acului” prin care poate trece cămila şi care este propovăduirea Evangheliei. Prin cuvântul Evangheliei rănile pricinuite de păcat sunt vindecate, haina ruptă de rătăcirile vieţii este înlocuită cu „haina cea dintâi” iar moartea înfrântă: „Unde îţi este moarte boldul?” Hristos care a venit să ridice păcatul lumii a făcut să treacă mai uşor „slăbiciunile oamenilor” prin „urechile acului”decât bogăţia, trufia celui care se crede a fi în respectul Legii. Altfel spus, nu cel ce toată ziua invocă numele lui Dumnezeu intra în împărăţia cerurilor, ci acela care lucrează Cuvântul Său cu smerenie. Fariseii invocau la tot pasul respectul Legii, o făceau, ca şi cei din zilele noastre, cu ostentație, doar că respectau numai litera care, cum ştim, ucide şi nu duhul ei dătător de viaţă. Pentru asta Hristos îi mustră zicându-le: „Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă şi din mărar şi din chimen, dar lăsaţi părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi.”
Tristeţea de nemângâiat a bogaţilor
S-a întristat tânărul şi a plecat, căci avea multe bogăţii. S-au întristat şi ucenicii, doar că ei au întrebat: “atunci, cine poate să se mântuiască? Le răspunde Hristos: „ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.” Cuvinte asemănătoare i-a spus şi îngerul Gavriil Fecioarei Maria când i-a adus veste întrupării Domnului:”Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Nu este greu de înţeles că celor care erau obişnuiţi de atâta amar de vreme să respecte legea nu le venea bine să treacă la Noul Legământ. Asta deşi o porunca cerea respecte legea nu în litera ei, cea care e moartă ci în spiritul ei care este viaţă. Apoi, odată căzut, omul nu se poate ridica singur, nu-i este dat să desfacă legătura morţii. Pentru asta s-a coborât Fiul omului ca toţi cei care cred să se mântuiască. Să mai observăm că Hristos nu dezaprobă averea în sine ( lucrurile), care nu sunt nici bune nici rele, ci voinţa celor care se lasă stăpâniţi de ei. Ne întrebăm, şi nu retoric, că dacă unui om care primeşte doar bogăţia lor în sine îi este greu să intre în împărăţia cerurilor, ce se poate întâmpla cu cel avar, sau cu acela care-şi strânge avutul prin mijloace necinstite de orice fel. De ce le spune ucenicilor asemenea cuvinte câtă vreme, cum spunea Petru, ei îşi lăsaseră casă familie şi tot avutul doar pentru a-L urma pe Hristos. Pare cumva un nonsens. Sf. Ioan cel cu cuvintele de aur scrie că o face anume ca ei să nu regrete, cum să n-o facă nici acei care îi vor urma. Să nu le fie nici ruşine în faţa oamenilor de sărăcia pe care şi-au asumat-o conştient, nici să se simtă frustraţi. Le arată doar lor, și deopotrivă și nouă, cât de greu este pentru cei stăpâniţi de bogăţie să intre în împărăţia cerurilor pentru că sunt ținuți de legături grele. Mai mult, spune , că este pur şi simplu imposibil, câtă vreme e mai uşor să treacă o cămilă prin urechile oamenilor.
În altă parte Hristos îndeamnă să nu ne adunăm comori pe pământ, unde hoţii le fură şi moliile le rod, ci în ceruri, acolo unde ele sunt sigure şi, mai mult, că „acolo unde este inima tău este şi comoara ta”. Când de bună voie omul renunţă la comoara pământească ameninţată mereu de zădărnicie cum spunea încă Ecleziastul se eliberează şi-şi poate face comoară în cer. E o lucrare pe care însă, omul singur nu o poate face doar împlinind poruncile, ci are nevoie şi de puterea harului, cum subliniază Sf. Ioan Gură de Aur. Adică, dacă vrei ca imposibilul să devină posibil, ascultă de Dumnezeu, cum Fiul Său, a primit să se facă Fiu al Omului ca astfel omul să creadă în Dumnezeu Cel Viu. Singur, omul nu poate „intra” în viaţa veşnică și, cel mult, poate renunţa la sine într-o nepăsare vecină cu boala, antecamera morţii. Abia chemarea lui Hristos îl ridică şi-l face a-I urma cu stăruinţa şi harul Său.
De chemat, l-a chemat pe acest dregător , care însă, asemenea atâtora dintre noi, nu a avut puterea de a se dezrobi şi tristeţea sa este una care duce spre absurd. E boala răspândită în societatea bazată pe consum şi care, asociată cu progresul tehnologic tinde a transforma omul într-un zombi, indiferent la ce i se întâmplă. Vasile Pârvan considera, pe bună dreptate, că “ singură, civilizația materială, nu e cu nimic mai presus ca un grajd sistematic pentru vite bine hrănite și bine țesălate, dar nici pe departe nu este un orânduire în care să aibă loc și sufletul “ Acolo unde oamenii își întorc faţa de la Dumnezeu, întâlnește idolii „făcuţi de mâini omeneşti”, lipsiţi de duhul de viaţă dătător. Este un nou tip uman ilustrat de Sisif despre care Albert Camus spunea că „trebuie” să ni-l imaginăm fericit. Crunt verdict: cum este ca fericirea să fie un imperativ? E nevoie deopotrivă de chemarea lui Dumnezeu şi de voinţa omului de a-I răspunde, împreună ducând spre fericirea de a urma lui Hristos şi să ne bucurăm de „pacea” pe care ne-a lăsat-o. Ca să ne cuprindem de fiorul sfinţeniei și să fim vrednici de Pacea pe care Mântuitorul ne-a dăruit-o este de trebuință a ne pregăti cum se cuvine, cum scria Blaga. „Când între lipsă şi prisos ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os./Mai e nevoie de cuvânt”. Să te bucuri, nu de câte avem, ci de câte sunt pentru că Dumnezeu le-a adus din nefiinţă, dăruindu-le spre viaţă dăinuitoare în ritmul inimii curățate prin milostivire, care șterge multe păcate. Atunci, cuvântul se toarce în tăcută rugă de mulţumire înălţată dimpreună cu cei din veac în credinţa nestrămutată că „am fost şi-om fi.”
Pașii spre desăvârșire – milostenia și smerenia
Să nu ne întristăm nici noi ca tânărul bogat şi nici ca ucenicii pentru că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, cum a spus şi îngerul Gavriil Fecioarei Maria dăruindu-i vestea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Tradiţia spune că, după un timp, tânărul avea să urmeze cuvintele Mântuitorului şi nu este de mirare – nu-L poţi căuta pe Hristos şi, întâlnindu-L inima să nu fie schimbată de cuvintele lui investite cu „putere multă”. Pericolul real nu vine atât din întristare, cât din înşelarea de sine şi a celorlalţi că-L urmezi pe Hristos, în timp ce cu fapta te lepezi. Există multe feluri de a te lepăda de Hristos dar numai unul singur de a-L urma – cel al lepădării de sine şi asumării Crucii. Apoi, nici vrăjmaşul nu doarme şi-i gata în orice moment să ne spună ca odinioară lui Adam: „nu veţi muri”. Ne putem feri de căile greşite dacă unim milostenia cu smerenia, atât când o facem, ca şi atunci când suntem beneficiarii ei. Cât de greu sau ușor este o constată fiecare dintre cei care cutează a o face, întru conștiință mărturisitoare: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”. Nu oricum, ci cum învaţă bunii noştri din veac: „din prinos, nu din prisos”. „Din prinos” e milostenia curăţită de credinţa curată şi înmulţită cu dragoste; „din prisos” este ceea ce numim între altele „spălarea banilor”, o amarnică amăgire. Sf. Ioan Gură de Aur consideră că acela care face milostenie este mai mare chiar decât cel care învie morții. În mila pe care o facem față de cel de lângă noi bolnav, sărac sau necăjit. Sf. Isac Sirul vede întâlnirea dintre Dumnezeu, Iubirea care coboară cerul, cu omul, ca iubire care se înalță la cer. Toate cele bune sunt ale Domnului iar noi le aducem ca recunoştinţă, şi ea un dar al lui Dumnezeu care ne poartă blând mai aproape de El ca să ne împărtăşim cu bucuria de a înălţa imn mărturisitor: “Slavă întru cei de sus/ Lui Dumnezeu/ Pe pământ pace/ Întru oameni bunăvoire”.
Elena Solunca Moise
