“Vezi! Credința ta te-a mântuit!" - Vindecarea orbului din Ierihon. Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

“Vezi! Credința ta te-a mântuit!” – Vindecarea orbului din Ierihon. Gând de duminică de Elena Solunca Moise

de Elena Solunca Moise

Împreună cu Apostoli, Hristos urca spre Ierusalim, Cetatea Sfântă sau Cetatea păcii cum mărturisim în cânt:, Luminează-te noule Ierusalime,/Că slava Domnului către tine a coborât. Nu este vorba de un alt Ierusalim, ci același transfigurat odată cu venirea lui Hristos anume ca lumină a lumii să fie. Pe drum spre Ierihon le vorbea celor dimpreună cu el, pentru a treia oară, de pătimirile ce aveau să urmeze, cum va fi dat pe mâna fariseilor care îl vor judeca, după dreptatea lor…una nedreptății. Îl vor condamna apoi și va fi omor\t, dar va învia a treia zi. Spune Apostol Luca nu au înțeles nimic din acestea căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei și nu înțelegeau cele spuse. Nici nu aveau cum să înțeleagă ochii lor fiind încă închiși , nu îndeajuns pregătiți să vadă Adevărul eliberator de moarte. Era acea orbire a minții încă întârziind în latura și umbra morții. Pe marginea drumului, era un orb care, cum o fac atâția alți și cerșea la mila altora. Auzind glasurile celor din jur, a întrebat cine trece și i–au spus că trece Iisus Nazarineanul. Deodată, ca la o ultimă și neașteptată speranță, a strigat: Iisuse, Fiul lui David, fie/ți milă de mine. Cei din jur l-au certat, voind să nu-i fie auzit glasul însă vorbele lor îl făceau și mai stăruitor. Hristos însă nu l-a mustrat, ci, mai mult, a cerut să fie adus la el și toți să vadă că era orb și apoi să cunoască adevărata minune. O minune a cărei semnificație depășește omul pentru a cuprinde întreaga umanitate de la începuturi până în vecie, sau mai bine spus, după căderea primilor oameni. Adam, atunci, întrebat unde este de Dumnezeu, nu a putut spune decât aici.

L-a întrebat Iisus: Ce vrei să-ți fac? Fiul lui Dumnezeu respectă darul divin al libertății și nici binele nu-l face împotriva omului. Răspuns-a omul cum nu toți se așteptau: Doamne, să văd. Nu a cerut milostenie cum o făcea de la trecători, ci un lucru imposibil pentru orice om, imposibil chiar și astăzi. O făcea căci, deși nu vedea cu ochii trupești, o făcea cu inima mărturisind descendența din David din al cărui neam avea să vină Mesia. Ca Fiu al lui Dumnezeu care a zis și s-a făcut, rostit-a: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Nu a întrebat, ci a spus așa cum odinioară Părintele ceresc a spus: Să fie lumină. Mai mult, nu a spus simplu te-a vindecat, ci te-a mântuit, adică te-a eliberat de tot răul și văzând vei ști pe unde mergi și încotro. Minunea s-a petrecut pe dată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Minunându-se, tot poporul aducea slavă Celui care singur face minuni.

Cobora deci Hristos de la Cetatea Sfântă așa cum s-a coborât din cer pe pământ întrupându-se, ca pe om, eliberându-l de lanțul ce greu al păcatelor să-l redea rostului său dintâi de cunună a creației, după chipul său nemuritor și asemănarea cu care să-l aducă în prezentul ce se deschide veșniciei. Se îndrepta spre Ierihon, una dintre cele mai vechi cetăți dacă nu, cum susțin nu puțini chiar prima, numit oraș al palmierilor și așezat în apropierea râului ale cărui ape, odinioară amare, au fost îndulcite profetic de Sf. Mare Proroc Ilie, fiind numit și Ain Alisha, izvorul lui Ilie. Spre această cetate, cu nume ale cărei semnificații nu sunt de laudă, mergea Iisus așa cum odinioară se coborâse din cer și, întrupându-se s-a făcut Fiu al Omului, ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară. Diferențele dintre cele două Evanghelii – a lui Matei și a lui Luca – nu sunt semnificative, ci se susțin și se îmbogățesc reciproc, îngăduindu-ne să vedem în acest orb pe omul căzut, orb la învățăturile Sfintei Scripturi.

Sf. Efrem Sirul scrie că: Lumina a venit ca să aducă lumii vedere și credință celor cărora le lipseau. Când Lumina s-a apropiat de orb, acesta a strigat: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Cerșetorul și-a întins mâna să primească un ban de la oameni și s-a aflat primind darul lui Dumnezeu. Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Orbul a înțeles cu  adevărat că Iisus era Fiul lui David, David cel care a cruțat pe orbii și șchiopii. Iar Iisus ce i-a răspuns? Vezi! Credința ta te-a mântuit. Hristos nu i-a răspuns Credința ta ți-a adus vederea, ca să-i arate că prima dată credința i-a adus viața și mai apoi i-a adus vederea trupească. Între vindecare și mântuire se deschide calea spre desăvârșire la care îndeamnă Hristos, făcându-se pe Sine Călăuză și Jertfă spre dezlegarea de blestemul adamic. Boala este antecamera morții în care de am aprinde candela pocăinței am vedea cu limpezime cum să ajungem în împărăția cerurilor. Orbul din Ierihon nu avea știință de pocăință la care îndeamnă și azi Sf. Ioan Botezătorul, el constata efectul fără să aibă conștiința cauzei și de aici neputința care l-a determinat să se roage ca Fiului lui Dumnezeu. Ruga lui se năștea din speranță și se întărea în credință, acea credință izvorâtoare de veșnicie, care face posibilă împlinirea pe care o cerea tatăl copilului demonizat: Cred Doamne, ajută necredinței mele.

Rostind imperativ Vezi! Hristos arată că este Fiul lui Dumnezeu, nu atât răspunzând rugăciunii, cât arătând spre Cuvântul prin care toate s-au făcut și pe care orbul avea să le vadă mai apoi înălțând Slavă lui Dumnezeu. Credința cheamă rugăciunea în care cuvântul se îmbracă în haina smereniei și speranței, arătând că, mai întâi, credința i-a dăruit viața și apoi abia vederea. Cosemnează Sf. Chiril al Alexandriei:Cu o autoritate supremă, Hristos spune: Vezi! Expresia este minunată, demnă numai de Dumnezeu pentru că depășește hotarele firii umane! Care dintre sfinții prooroci a vorbit vreodată astfel sau a folosit cuvinte de o așa autoritate? Observă că nu a cerut de la altcineva putere pentru a reda vederea celui căruia aceasta îi lipsea. Nu a săvârșit dumnezeiasca minune ca un efect al rugăciunilor către Dumnezeu, ci mai degrabă Și-a atribuit Sieși această putere. Prin atotputernica Sa voință, Hristos a săvârșit tot ceea ce a dorit. Astfel a și spus: Vezi! Cuvântul a fost lumină pentru cel ce era orb pentru că a fost cuvântul Celui care este Lumina cea adevărată.

Slava pe care datori suntem să aducem lui Dumnezeu

în tot locul și în toată vremea

Primul lucru pe care l-a făcut fostul orb a fost să aducă slavă lui Dumnezeu și s-o facă pentru că, primind darul de neprețuit al vederii a fost ca și cum i-a dăruit lumea cu toată frumusețea și bogăția ei. Toată pentru că, văzul, deși cel mai intelectual dintre simțuri, nu-l poate vedea pe Dumnezeu care este mai presus de toate și auzul prin care, cum știm, vine credința. Avea acum întreaga îndreptățire să se supună poruncii: Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din tot sufletul, din toată inima și cu toată puterea ta. A și făcut-o, fiind el vindecat, deodată, de ambele orbiri – a trupului și a minți. El se arată astfel pildă pentru noi toți ca, la rându-ne să slăvim, pe Dumnezeu, Unul în Treimea cea Nedespărțită – Părinte Tată și Duh Sfânt. În acest orb ne putem recunoaște toți cei care, furați de mărunțișurile zilei, mai bine spus, orbiți de ele, uităm să aducem slavă lui Dumnezeu pentru toate – pentru lumina fiecărei zile dăruită de A-tot Bunul Părinte ceresc spre mântuire, pentru toate cele concrete prin care, urmându-L pe Hristos, ne apropiem de împărăția cerurilor; pentru că nu ne pedepsește pentru tot răul, așteptând cu răbdare iubitoare să ne întoarcem; pentru că ne îngăduie când noi ne arătăm fără milă față de cel ce ne-a greșit și pentru toate bunurile date, uneori și fără de care ne-am pierde mai rău decât Fiul rătăcitor. În rugăciunea pentru Sine și pentru cei care îl vor urma, Hristos se roagă și pentru fiecare să ne ferească de cel rău, pierzătorul de suflete. De pierit, a pierit doar Iuda făcându-se fiu al pierzării – slujind lui Mamona și, deși a recunoscut că a greșit, nu s-a pocăit., condamnându-se a rămâne în afara împărăției lui Dumnezeu. Preîntâmpinând o asemenea pierzanie de nerecuperat, David se ruga: Descoperă ochii mei și voi cunoaște minunile din legea Ta. Domnul dăruiește toate bogățiile și frumusețile, s-a dăruit pe sine pentru mântuirea noastră, dar câți dintre noi recunosc doar cu gura și se leapădă cu fapta, numindu-se creștini? Ne rămâne mereu a ne face vrednici de cele primite ca nu cumva, orbiți de mândrie, să mulțumim lui Dumnezeu cum o făceau odinioară fariseii care, rugându-se, își vedea doar meritele sale și păcatele celorlalți. Să ne rugăm mai cu râvnă acum când ne pregătim să întâmpinăm Marea Sărbătoare a Nașterii Domnului ca Bunul Dumnezeu să ne deschidă ochii inimii ca să putem vedea răsăritul cel de sus,să cântăm cu îngerii, să ne închinăm cu magii și cu păstorii să ne însoțim colindând și vestind

Împietrirea inimii, nu rațiunea este poticnirea din calea credinței adevărate

Orbul din Ierihon, trimițând gândul la întâiul om cu care se aseamănă, l-a văzut mai întâi pe Hristos și recunoștința s-a preschimbat în iubire îndatoritoare și bucurie a mărturisirii. Bucuria vederii l-a făcut să nu mai plece pe altă cale, simțind că Hristos este Cale, Adevărul și Viața. În felul său, s-a făcut apostol și toți cei de față au dat slavă lui Dumnezeu. Credința a mers înaintea vindecării și confirmarea ei l-a făcut urmaș al lui Hristos, atestând rostul ei de încredințare a celor nevăzute. Se adeveresc astfel cuvintele Sf. Teofan Zăvorâtul că nu rațiunea este stavilă în fața credinței, ci inima plină de păcate și nesimțirea cea împietrită.

Întru comuniune de suflet și minte, vom spune cu Ioan Ioanid că deși credința pare abstractă, ea este cum nu se poate mai concretă, nu în sine, fiind o virtute, o putere deci, ci în efectele sale, Ne asociem întru comuniune de simțire cu Ioan Ioanid, unul dintre sfinții închisorilor, zicând că „Deşi pare abstractă, credinţa e concretă. Deşi pare imposibilă, credinţa e reală. Deşi pare grea, credinţa e uşoară. Deşi pare oarbă, credinţa e lumină. Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric.”

Trăind cu străbunii sărbătoarea noastră națională, cu bucuria sfințirii Catedralei neamului, închinându-ne spunem neobosit cu Românul Absolut întru unitatea minții și simțirii împreună Românul că Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” La rându-ne, lipindu-ne sufletul de cel al înaintașilor, să spunem cu ei Iar noi, locului ne ținem, cum am fost, așa rămânem și s-o facem pentru că aici ne-a lăsat Dumnezeu. Ca orbul din Ierihon, căruia i s-au deschis ochii sufletului și ai trupului să putem lucra bineplăcut lui Dumnezeu mântuirea. Ne alăturăm tot lui Vasile Voiculescu de la care, de această dată, am reținut: Ci-n van aștepți răsplata viitoare/ Ca pe-o odihnă-n care ai adormit/ Nu, nemurirea nu este o stare/ Ci o lucrare fără de sfârșit.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.