Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea, ofiter de informatii cu gradul de colonel (r), a oferit portalului Ziaristi Online, sub forma unei lucrari intitulata “Schimbarea”, Raportul Comisiei Senatoriale  privind evenimentele din decembrie 1989, comisie condusa in prima faza de Sergiu Nicolaescu si apoi de Valentin Gabrielescu. Cartea de mai jos, pe care o publicam integral, pe capitole, a fost oprita de la publicare. Motivele le veti afla chiar de la editorul ei, aici. Veti descoperi in documentele Comisie fapte zguduitoare si amanunte tinute secret despre “misterele revolutiei”. Pana acum. Portalul independent Ziaristi Online face cuvenita indreptare istorica, prezentand adevarul asa cum a fost el cautat si consemnat:

Cititi si: Ce ascundea Sergiu Nicolaescu sub presul “revolutiei”. Un ofiter de informatii rupe tacerea. RAPORT PRIVIND ACŢIUNILE DESFĂŞURATE ÎN REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 (I) »

Ce ascundea Sergiu Nicolaescu sub presul “revolutiei” (II). ROLUL ŞI INFLUENŢA MASS-MEDIEI INTERNAŢIONALE ÎN DECLANŞAREA ŞI DESFĂŞURAREA EVENIMENTELOR DIN 1989 »

3 TIMIŞOARA – ORAŞUL DECLANŞĂRII

REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

 

3.1. Scurt istoric

Străveche vatră românească, spaţiu de spiritualitate dintotdeauna a neamului românesc, Banatul a reprezentat de peste 2 milenii întruchiparea luptei dârze pentru libertate şi democraţie a unui popor mândru şi care şi-a apărat fiinţa şi pământul străbun năzuind permanent ca pe rodul virtuţilor sale să-şi clădească o viaţă, o istorie şi un loc potrivit între naţiunile lumii.

Eforturile constructive ale locuitorilor români, germani, maghiari şi sârbi şi de alte naţionalităţi sunt aşezate pe temelia valorilor materiale şi spirituale ale unui trecut demn ce se pierde în negura vremurilor şi relaţiilor fireşti de convieţuire şi respect.

Vatră a unităţii de gând, simţire şi faptă, judeţul Timiş a stăruit continuă a străluci în constelaţia judeţelor ţării ca o ctitorie de oameni harnici, dârji şi iubitori de ţară.

Judeţul Timiş are o populaţie de peste 700.000 locuitori din care numai în municipiul Timişoara – reşedinţă de judeţ, locuiesc peste 300.000 de oameni. Acest oraş ocupă al 3-lea loc ca mărime între oraşele ţării pe naţionalităţi, populaţia judeţului se prezintă astfel: români: 80,1 %; maghiari: 9,0%; germani: 3,8%; sârbi: 2,4%; ţigani: 2,1%; în mediul urban: 39,3%, iar în mediul rural: 48,4%. Pe religii, structura populaţiei  judeţului Timiş se prezintă astfel: ortodoxă: 78%, romano-catolică: 10%, penticostală: 2,7%; reformată: 2,3%; baptistă: 1,2%; greco-catolică, adventistă: 0,2%.

Deţinător al unor ramuri de vârf în economia naţională (calculatoare, poduri rulante electrice, motoare electrice, chimie etc.) judeţul Timiş şi oraşul Timişoara prezintă şi o mare importanţă cultural-turistică. Relieful diversificat, de la înălţimi muntoase de peste 1300 m la câmpii joase, judeţul Timiş dispune de importante bogăţii naturale ale solului şi subsolului. Aşezat în Câmpia de vest a ţării, se învecinează cu Iugoslavia şi Ungaria de-a lungul unui important drum ce uneşte Europa Vestică şi Centrală cu Marea Neagră. Timişoara se află la o distanţă aproximativ egală de Marea Adriatică şi Marea Neagră.

În 1940, o mare parte a refugiaţilor din Transilvania vremelnic ocupată a fost găzduită frăţeşte de Banatul îndoliat. Populaţia majoritară română a trăit exemplar alături de şvabi, sârbi maghiari chiar şi în timpul războiului. Ţara va cădea, sub cizma bolşevică impusă de „balalaicele” şi tancurile armatei roşii.

În 1945, după plecarea în masă a şvabilor, speriaţi de regimul comunist urmată de deportările masive ale acestora în Rusia sovietică s-a lăsat un vid care a însemnat o mare pierdere economică şi culturală. În perioada anti-Tito, condusă de Gheorghiu-Dej, a frânat dezvoltarea Banatului care a suferit şi o ocupaţie bolşevică dintre cele mai crunte.

Începând din deceniul şapte, a apărut şi criza economică a României, în realitate a întregului sistem comunist. În anii 1988-1989, degradarea economică şi socială în România s-a accentuat, ajungându-se la o situaţie imposibilă.

Existenţa unei practici de nepromovare,către cei doi dictatori, a informaţiilor negative pe motivul de a nu-i supăra, înlocuirea adevărului cu minciuna care devenise lege, toate acestea au adus grave prejudicii întregii activităţi economice, sociale şi chiar politice. Exista un refuz al factorilor de conducere în stat, de a lua în consideraţie semnele certe de dezintegrare a întregului postament pe care era aşezată societatea românească, fie pentru a nu-şi pierde scaunele, fie pentru a nu suporta repercusiuni asupra propriilor persoane. Din motive pur subiective dezvoltarea comunistă a economiei româneşti ajunsese în această perioadă la limita maximă a ceea ce ea putea oferi, mult agravată de ambiţiile celor doi dictatori, astfel că începând cu 1978 se declanşează declinul rapid şi inevitabil.

 

2. Unele date şi informaţii deţinute de organele specializate ale judeţului Timiş premergătoare perioadei revoluţionare din decembrie 1989  

Evoluţia vieţii social-politice a judeţului Timiş din anii dictaturii comuniste şi în special din ultimii ani ai regimului totalitarist-ceauşist se îndrepta spre o stare prerevoluţionară explozivă ca urmare a existenţei unor importante contradicţii economice şi sociale. Degradarea nivelului de viaţă al imensei majorităţi a populaţiei ajunsese la un punct limită ce nu putea fi depăşit decât prin nişte schimbări radicale şi de fond. Apariţia unei opoziţii mute şi dârze din partea populaţiei exprima o stare tensională, care ar fi trebuit să convingă conducerea de partid şi a securităţii de existenţa unui imens pericol. Informaţiile deţinute de cuplul dictatorial puse la dispoziţie de organele securităţii statului sugerau totuşi în linii mari, starea tensionată existentă în majoritatea segmentelor socio-profesionale ale ţării şi mai ales în Banat. Pierderea contactului regimului dictatorial cu realitatea socială din ţară explică arbitrariul în efectuarea actului de conducere iresponsabil şi, totodată, inconştienţa în faţa cauzelor apariţiei unor tulburări sociale. Încă din anul 1987 România fusese supusă unui intens tir informaţional din partea serviciilor de spionaj străine. Vestul şi-a unit eforturile cu serviciile de informaţii ale ţărilor vecine „frăţeşti”, cu interese diferite asupra ţării dar, având toate un interes comun şi anume, înlăturarea incomodului clan ceauşist ca un început al slăbirii şi, poate chiar, al dezintegrări României. Ca urmare, serviciile de spionaj şi-au mutat priorităţile spre acutizarea prin orice căi şi prin orice mijloace a crizei interne. În acest sens, s-a urmărit printre altele şi crearea unei mişcări de dizidentă prin realizarea unui grup de opozanţi care la nevoie, să poată fi scoşi în faţă ca fiind promotorii acţiunii de răsturnare a puterii. În realitate, această acţiune nu a prea a reuşit în România. Singura persoană care merită în mod deosebit amintită este doamna Doina Cornea, pentru extraordinarul său curaj.

La sfârşitul anului 1988 organele specializate din ţară au informat pe Nicolae Ceauşescu despre proiectarea în Occident a dezmembrării României, lucru pe care dictatorul a refuzat să îl creadă. În decembrie 1988 cu prilejul întâlnirii periodice cu conducerea iugoslavă (Loncear şi Dizdarevici) şi când aceştia au pus în discuţie problema Banatului sârbesc, Nicolae Ceauşescu a reacţionat destul de dur. Respectiva consfătuire era pe punctul de a fi compromisă. Dacă e să dăm crezare opiniilor relatate în lucrarea „La cele mai înalte nivele ale puterii” Editura ALL – 1994, având la bază documente KGB şi CIA, în care se relata că în decembrie 1988 în sala Sfânta Ecaterina de la Kremlin, secretarul general al P.C. (B) al URSS, M.S. Gorbaciov 1-a primit pe Henry Kissinger – reprezentantul preşedintelui SUA. Acesta a oferit un plic lui Gorbaciov ce conţinea propuneri de împărţire a sferelor de influenţă în Europa de Est, între SUA şi URSS.

Relaţiile personale dintre Ceauşescu şi Gorbaciov devin din ce în ce mai critice fiind dublate şi de atitudinea sa sfidătoare faţă de SUA pentru ca pe plan intern să nu rămână mai prejos dictatorul forţează plata tuturor datoriilor externe ducând ţara într-o mizerie de nedescris, frig, întuneric, sărăcie şi foamete.

Un an mai târziu, pe 8 iulie 1989, cu ocazia întâlnirii la nivel al ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a încercat să realizeze o dezamorsare a relaţiilor româno-ungare. Ca urmare, s-a organizat o întâlnire bilaterală la Arad cu conducerea ungară (NYRESZO, NEMETH MIKLOŞ şi GYULA HORN – arunci Ministerul de Externe şi care a fost un fiasco total, deoarece delegaţia ungară a susţinut că Transilvania nu aparţine României şi că în consecinţă vor proceda la internaţionalizarea problemei în cadrul ONU şi al altor organizaţii internaţionale În acest context, Nicolae Ceauşescu şi-a pierdut calmul ripostând ferm şi cu violenţă.

Acestea au fost momentele când Nicolae Ceauşescu a înţeles propriile sale afirmaţii că „...se pune ceva la cale împotriva României” fără a-şi da seama că el personal devenise indezirabil în faţa întregii lumi şi mai ales în faţa poporului român.

O analiză sumară a delegaţiilor străine participante la Congresul al XIV-lea ne dă posibilitatea a trage nişte concluzii interesante astfel: nivelul de reprezentare foarte scăzut, opiniile declarate ale unor delegaţi potrivit cărora cu acest prilej Nicolae Ceauşescu ar renunţa la conducere şi încercările unor delegaţi de a incita cadrele de conducere din partid de a trece la acţiuni pentru înlăturarea clanului ceauşist; confirmarea din partea unor delegaţi că în exterior se pun la cale unele acţiuni pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Din informaţiile deţinute de organele de contraspionaj româneşti rezulta că forţe străine planificaseră ca dată pentru înlăturarea grupului ceauşist – 25 decembrie 1989 – sărbătoarea Crăciunului sau 31 decembrie – sărbătoarea Noului An.

Occidentalii au mers pe stimularea nemulţumirilor existente în partea de apus a ţării, în Transilvania şi Banat şi aceasta având în vedere doi factori de bază – minorităţi naţionale şi culte şi secte neoprotestante pe care le stimulau material şi organizatoric.

Din punct de vedere economic trebuie să recunoaştem că bănăţenii trăiau mai bine ca în restul ţării,având în vedere bogăţia zonei, dar şi hărnicia oamenilor.

Din informaţiile securităţii, la reuniunea şefilor de state şi de guverne a ţărilor membre a pieţii comune, ar fi fost iniţiate măsuri coordonate în vederea multiplicării acţiunilor de destabilizare a situaţiei din Europa de Est, în vederea căderii regimurilor comuniste. Cu referire la România, reuniunea a hotărât: „…în contextul poziţiilor concertate ale SUA şi URSS se are în vedere intensificarea acţiunilor vizând crearea unei tensiuni interne; destabilizarea prin folosirea unor stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare, considerându-se că în acest fel, România ar putea fi determinată să nu mai obstrucţioneze procesele ce au loc în Est.” (notă DSS nr.0263/22.11.1989).

Este evident că regimul totalitar din România se afla în faţa unei iminente prăbuşiri, a unei inevitabile explozii populare.

Plecând de la unica idee a unui pericol extern, regimul ceauşist nu era în măsură să înţeleagă adevăratele cauze care aparţineau în fapt, problematicii interne, a stării de cumplită nemulţumire de sărăcie şi mizerabilă umilinţă.

Dispunerea municipiului şi a judeţului într-o zonă geografică situată la confluenţa unor factori de propagandă externă, deosebit de activă; existenţa unei atitudini anticomuniste specifice populaţiei timişorene; tradiţia democratică prezentă în concepţia şi comportamentul localnicilor, existenţa unui cadru de relaţii şi contacte mult mai dezvoltate cu cetăţeni din ţările Europei Occidentale şi Centrale, specificul compoziţiei etnice a regiunii sunt tot atâţia factori ce au creat mediul prielnic al izbucnirii revoltei.

Factorii enumeraţi, precum şi mulţi alţii, au demonstrat că atât cursul evenimentelor de la Timişoara, clar anticomuniste, cât şi deznodământul lor au fost determinate în mod fundamental de populaţia Timişoarei. Ceauşescu anilor 1968-1975, simpatizat de Occident prin atitudinea sa refractară la dictatura sovietică de tip cominternist devenise arogant, megaloman şi retrograd în deceniul 80 în faţa aceloraşi politicieni din Vest. Pentru URSS şi, mai exact, pentru Gorbaciov, el era inadaptabil schimbărilor pe care le dorea şi chiar mai mult, avea uneori poziţia unui inamic.

Din raportul SRI rezultă că în ultimele luni ale anului 1989 a sporit simţitor şi inexplicabil numărul trecerilor ilegale ale frontierei dinspre Ungaria în România, precum şi returnările masive de fugari de către autorităţile maghiare. În decembrie, deşi la Timişoara se aflau gl. Macri şi col. Teodorescu, nici un posibil agent nu a fost demascat.

Atitudinea atât de rapid exprimată de Bush şi oamenii săi privind o posibilă, chiar necesară intervenţie a Pactului de la Varşovia în România este evident continuarea unei discuţii sau înţelegeri deja avute.

Ofertele ruşilor de un posibil „ajutor” făcute în noaptea de 22/23 decembrie – telefonic – generalului Guşă, se refereau la un regiment de trupe aeromobile şi de desant.

În acelaşi timp, ambasadorul francez oferea 90 antiterorişti în apropierea graniţei de la Oradea, (declaraţie S.N. şi Dna Doina Cornea).

Nici o clipă nu trebuie să uităm că pe teritoriul României se aflau 10000-20000 posibili combatanţi veniţi din Uniunea Sovietică, dintre turiştii supranumerici veniţi din U.R.S.S.

Diversiunea aeriană şi electronică,  la care a fost supus întreg teritoriul naţional vine să confirme existenţa unui plan de acţiune militară împotriva României.

Revoluţia română, prin desfăşurarea evenimentelor, a dat peste cap toate planurile externe. Nu a căzut numai Ceauşescu, a căzut pentru prima dată un regim comunist.

Trecerea Armatei de partea Revoluţiei a jucat rolul determinant, dar comuniştii au continuat să creadă în existenţa sistemului lor.

Cu toate implicaţiile străine nu putem aduce atingeri unui adevăr pe cât de evident pe atât de incontestabil: revoluţia de la Timişoara a fost a timişorenilor, iar victoria ei se datoreşte în covârşitoare măsură majorităţii populaţiei timişorene.

Dintr-o revoltă a nemulţumiţilor, mişcarea s-a transformat într-o revoluţie anticomunistă.

 

3.3. Desfăşurarea evenimentelor

Ca un preludiu la evenimentele ce urmau a se desfăşura, în perioada de 10 spre 11 decembrie 1989, persoane neidentificate au împrăştiat pe suprafaţa Timişoarei manifeste cu conţinut exclusiv anticeauşist „Jos Dictatura şi tirania ceauşistă!” „Moarte dictatorului!”. În dimineaţa zilei următoare (11 decembrie 1989) întregul personal al Miliţiei Judeţene a fost mobilizat pentru adunarea acestor hârtiuţe ce umpluseră străzile oraşului.

În seara zilei de 15 decembrie 1989 în faţa casei parohiale din strada Cipariul nr.l, mai mulţi cetăţeni înştiinţaţi de mass-media internaţională în special de cea maghiară şi mai ales în urma solicitării persoanei pastorului reformat Laszlo Tökes, manifestau împotriva aplicării hotărârii judecătoreşti de evacuare a acestuia din sediul parohial. În legătură cu pastorul Laszlo Tökes organele de securitate ale judeţului deţineau suficiente probe penale pentru a propune Procuraturii şi Justiţiei punerea pe rol a cazului. Raportate la Bucureşti lui Nicolae Ceauşescu de Iulian Vlad, dictatorul a dispus neaplicarea măsurilor propuse pentru a evita înrăutăţirea şi mai mult a relaţiilor cu Ungaria. Ca atare, împotriva pastorului au fost luate numai măsuri administrative pe linie de cult. Pentru că la aplicarea hotărârii nu se amestecau organele puterii locale şi de stat s-ar fi făcut atâta vâlvă în jurul unei persoane necunoscute la acea vreme de majoritatea timişorenilor, nemaivorbind de restul ţării. Amplificarea nejustificată dată acestui eveniment a venit în întâmpinarea scopului urmărit de către unii de a pune în aplicare planurile de destabilizarea României. Manifestarea respectivă s-a desfăşurat paşnic, numărul celor prezenţi fiind de aproximativ 60-80, în majoritate persoane în vârstă care pur şi simplu stăteau fiind păzite iniţial de trei miliţieni. Procesul episcopului reformat din Oradea pentru evacuarea silită din locuinţa bisericii a lui Laszlo Tökes a parcurs toate etapele admise de codul de procedură civilă, inclusiv  recursul, hotărârea rămânând definitivă şi irevocabilă şi cu executare în termen de 15 zile, termen ce expira pe 16 decembrie 1989.

Nu ne propunem a analiza aici motivaţia potrivit căreia s-a luat o asemenea hotărâre. Un lucru este cert, că ea a fost produsul unei acţiuni pe linie de cult, fără doar sau poate influenţată şi aranjată de securitate.

Din materialele fostei securităţi rezultă că pastorul Laszlo Tökes a întreţinut relaţiile cu serviciile de spionaj maghiare. Iată de exemplu, opiniile adjunctului şefului Securităţii judeţului Timiş care se ocupa de coordonarea serviciilor informative, col (M.I.) Radu Tinu „…Tökes este trădător de ţară… avea contacte încă din aprilie… cu trimişi ai serviciilor de spionaj maghiar…în 24 iulie a apărut în emisiunea Panorama de la Budapesta…iar imediat după el ar fi urmat regele Mihai (regale Mihai a amânat cu o săptămână – n.n.) …după 24 iulie nu a mai ieşit din casă decât la ceremonii religioase în baza unor indicaţii de la Budapesta… săptămânal trimitea informaţii afară...” informaţiile erau foarte greu de verificat, deoarece în blocul comun cu biserica locuiau 17 familii, iar duminica la biserică veneau mulţi enoriaşi. Cu toate acestea, între 15-20 decembrie, Serviciul de Filaj care îl avea în obiectiv pe pastor a determinat –sosirea şi plecarea de la el a trei maşini cu oameni din partea Serviciilor Maghiare. Emisarii respectivi au fost preluaţi în lucru de către Securitatea Română, iar în localitatea Borşa la ieşire, la unul din autoturisme – în plafonieră, s-a găsit o chitanţă de care am mai amintit, de tip „corp aranjament” în care era scris „Subsemnatul Tökes Laszlo vă mulţumesc pentru suma de 20.000  lei, Domnul să vă aibă în pază. Totodată au fost găsite şi 3 file cu informaţii exacte de tip întrebare cu răspuns. Întrebările respective priveau situaţia minorităţii maghiare din România, starea social-politică din ţară şi „Când credeţi că va cădea Ceauşescu ?”. Trebuie remarcat că la cea din urmă Tökes nu a dat nici un răspuns. Deşi Securitatea a propus lui Nicolae Ceauşescu arestarea acestuia, existând suficiente probe, Ceauşescu a dispus doar supravegherea permanentă şi blocarea afluirii spre el a altor oameni de legătură.

În data de 1 decembrie 1989 s-a deplasat la pastorul Tökes un anume Solomon Rudolf – maghiar născut în Covasna şi stabilit la Viena, care i-a luat un interviu pe video. Acest cetăţean a fost reţinut de organele de Securitate, i s-a ridicat caseta, a dat o declaraţie în care a scris tot, inclusiv cine l-a trimis.

Din declaraţiile col. Radu Tinu mai rezultă că în jurul pastorului mai gravitau şi alţii:…un profesor de fizică Varga Ladislau… În nomenclatorul serviciilor maghiare avea un nume conspirativ…”. „Duminica dinaintea datei de 15 decembrie, în biserică la terminarea slujbei … (pastorul n.n.) le-a explicat oamenilor că în data de 15 decembrie expiră termenul, că va fi evacuat cu forţa şi roagă enoriaşii să îl ajute”.

În dimineaţa zilei de 15 decembrie 1989 au fost preluaţi de către organele de filaj ale judeţului Timiş secretarul II la Ambasada SUA, Denis Currie, însoţit de o aşa-zisă ziaristă de la Ambasada Marii Britanii, sosiţi de Ia Bucureşti şi care au încercat pe mai multe căi să intre în legătură cu pastorul. Nereuşind s-au mulţumit cu un telefon dat la Bucureşti, unde au transmis „acţiunea continuă”.

În jurul orelor 10⁰⁰ (15 decembrie 1989) în faţa casei parohiale erau vreo 10-12 persoane sosite în zonă de la orele 8⁰⁰ dimineaţa, în majoritate femei şi bătrâni. Ulterior numărul acestora a crescut astfel că în jurul orei 11⁰⁰ era de aproximativ 100.

În după-amiaza zilei de 15 decembrie 1989 Radu Bălan, prim secretar al C.J.P. se deplasează în Piaţa Maria pentru a vedea cu proprii săi ochi ce se întâmplă acolo. În jurul orelor 16⁰⁰, numărul persoanelor ce staţionau în zonă trecea cu puţin peste 100.

În jurul orelor 17⁰⁰ (15 decembrie1989) temându-se de complicaţii, de la fereastra casei parohiale, pastorul solicită cetăţenilor adunaţi să plece acasă, iar pe uşa bisericii a fost aplicat un afiş cu acelaşi îndemn.

Apelul pastorului nu are efect. Este blocat un tramvai şi circulaţia rutieră este întreruptă. Ca efect, aglomerarea de tramvaie determină şi creşterea semnificativă a numărului persoanelor participante, unele dintre acestea integrându-se în masa nemulţumiţilor astfel că în seara zilei numărul participanţilor ajunsese la circa 1000.

Sosit în zonă pentru calmarea spiritelor, secretarul cu probleme organizatorice al Comitetului Municipal de Partid, Ion Rotărescu comunică public anularea hotărârii de evacuare a pastorului şi solicită oamenilor să meargă acasă. Acţiunea lui Ion Rotărescu nu are efect, cetăţenii rămânând în continuare în zonă; la faţa locului se va deplasa şi primarul Timişoarei -Petre Moţ.

Pentru a garanta integritatea pastorului şi a familiei acestuia precum şi neaplicarea hotărârii de evacuare, s-a constituit o comisie din care făceau parte şi cei doi, care au dat pastorului o hârtie de garanţie.

Din mijlocul mulţimii adunate au început să apară primele manifestări anticeauşiste, iar reprezentanţii puterii sunt întâmpinaţi cu huiduieli.

Cu toate asigurările date şi cu ameninţările proliferate, în cursul nopţii de 15 spre 16 decembrie 1989, în faţa casei parohiale, rămân câteva persoane.

În aceeaşi noapte, în jurul orelor 23⁰⁰ (15 decembrie 989) Radu Moţ informează pe Emil Bobu despre cursul evenimentelor din Timişoara şi se pare, aşa cum rezultă după unele surse, că acesta din urmă are dispoziţii de împrăştiere violentă a manifestanţilor.

În dimineaţa zilei de 16 decembrie 1989. deşi sursa conflictului este închisă, totuşi nemulţumirile oamenilor a determinat creşterea numărului manifestanţilor, astfel că în jurul orelor 13⁰⁰-14⁰⁰, depăşise cifra de 1000.

Concomitent, au apărut şi au început să se manifeste tot mai greu şi unele grupuri de tineri care incitau la acţiune, solicitând altor persoane să se alăture lor. S-a încercat folosirea ca tribună a unui tramvai oprit. Printre enoriaşii ce se-mişcau în jurul casei parohiale organele de filaj au identificat „agenţi ai spionajului străin care încercau să îşi piardă urma în mulţime”. Unele din aceste observaţii sunt contrazise de parte din revoluţionari.

La orele 10⁰⁰ (16 decembrie 1989) Nicolae Ceauşescu ia legătura cu Bălan şi dispune măsuri concrete printre care şi evacuarea imediată şi necondiţionată a pastorului la noul loc de muncă.

În aceeaşi zi, din ordinul Ministrului de Interne, în toate unităţile subordonate acestui minister, a fost introdusă „situaţia numărul 1” prevăzută de Ordinul 2030 din 15.05.1972.

La solicitarea organelor de partid, se trimit în zonă 28 de cadre de miliţie. Sosirea acestora a avut darul de a accentua starea tensionată. Totodată, organele locale de partid au trimis şi ele în zonă câteva persoane din activul de partid, care aveau sarcina, în gândirea celor ce hotărâseră măsura, să contracareze acţiunile civile. În acelaşi scop, inspectorul şef a hotărât şi el să trimită în zonă echipaţi în civil toate cadrele disponibile de la Securitate şi Miliţie. Astfel s-a realizat o mare aglomerare de oameni care a avut darul de a agrava situaţia din zonă.

Au fost blocate intrările în str.Timotei Cipariu, rămânând deschisă doar zona spre tramvaie.

Manifestaţia a luat amploare, tot mai mulţi cetăţeni (peste 1000) nemulţumiţi de condiţiile de viaţă şi existenţă ies în stradă îngroşând rândul demonstranţilor. De această dată manifestaţia are cu totul altă conotaţie cetăţenii cerând schimbarea lui Ceauşescu şi implicit condiţii mai bune de viaţă.

La orele 17³⁰ (16 decembrie 1989) în baza dispoziţiilor lui Radu Bălan – şef al Consiliului de Apărare al judeţului Timiş, col. Petre Cristea – şeful Gărzilor Patriotice, preia cu forţele sale de luptători sediul C.J.P. şi contribuie la sprijinul forţelor de opresiune. Cu acest prilej, se încearcă constituirea unor detaşamente de G.P. şi după eforturi susţinute abia sunt aduşi la sediu 204 luptători.

Există o variantă care susţine că în rândurile manifestanţilor existau grupări „de şoc” care după declaraţiile mai multor participanţi „… nu păreau a fi timişoreni” şi „erau interesaţi dacă acţiunile violente odată declanşate vor fi continuate de localnici”. Păreri similare au rezultat şi din unele depoziţii ale unor martori în cadrul procesului de la Timişoara (dosar Cercetare nr.PS8). Mulţi dintre revoluţionarii autentici resping astfel de declaraţii.

Iată cum descriu unii participanţi în „Reportaj cu sufletul la gură” Timişoara 1990. Sandu Hanuş „…Cele mai multe vitrine au fost sparte de un grup de 7 persoane, având în mâini nişte bastoane – de unde? Cum de veniseră astfel pregătiţi?” (pag.71). Vasile Andraş „…Se spărgeau vitrinele la librăria din colţ, la tutungerie. Treaba asta o făceau patru tineri tunşi zero, îmbrăcaţi în haine civile, având nişte bâte, zic eu speciale, lungi de 1,70-l,80 m prevăzute la capete cu verigi metalice. Ei spărgeau, dar nu luau nimic… lucru pe care de altfel îl executau cu plăcere… Grupul celor 4 tineri tunşi zero, era condus de doi inşi în haine de piele…” (pag.118). Moldovan Fica „…Au blocat cu un microbuz  pe strada Oituz, în dreptul magazinului Auto Dacia … au dat foc la cauciucurile extrase din magazinul Dacia, după ce spărseseră vitrinele au spart şi Alimentara de la parterul aceluiaşi bloc, au dat foc biroului şefei, au scos sticle, lăzi pe carosabil, blocând drumul… toate acestea le făceau un grup de 5-6 indivizi al cărui calm, stăpânire de sine, continuă să mă obsedeze şi acum. Nu fugeau de la locul faptei… ai zice… că de fapt ei făceau ce trebuia făcut, ceva ce li se ceruse în mod expres.” (pag.96).

Trebuie remarcat totuşi că unii dintre revoluţionarii oraşului nu sunt de acord cu această variantă. În ceea ce priveşte aceste grupuri violente care s-au dedat la spargeri şi jafuri pe care nu le mai găsim în nici un oraş din ţară în zilele care au urmat se pot enunţa trei supoziţii:

–        grupuri de furioşi, formate ca reacţie la acţiunile extrem de dure ale forţelor de opresiune de care au profitat jefuitorii de profesie;

–        grupuri de mercenari străini în acţiuni de diversiune;

–        diversiune făcută de securitate, în justificarea unor acţiuni de lichidare a revoltei.

În jurul orelor 17³⁰-18⁰⁰ (16 decembrie 1989) în Piaţa Maria este adus plutonul de intervenţie echipaţi cu bastoane de cauciuc, scuturi şi căşti de protecţie. Această subunitate era formată din aproximativ 80 cadre de Miliţie şi de organizarea ei răspundea direct col.(M.I) Ion Popescu – şeful Inspectoratului Judeţean al M.I.. Concomitent, în zonă sunt aduse şi 2-3 maşini de pompieri.

În jurul orelor 18³⁰-19⁰⁰ (16 decembrie 1989) ciocnirile încep. După succese şi de o parte şi de alta, după înaintări şi retrageri repetate, în jurul orelor 20³⁰ scutierii erau înfrânţi. În acest sens ne surprinde declaraţia col. (M.I.) Ştefan Demeter, potrivit căreia „… efectivele Ministerului de Interne prezente în unităţi puteau lichida fără arme Piaţa Maria în maximun o oră. Mă refer la trupele de grăniceri, la trupele de Securitate şi la efectivele Inspectoratului…! În legătură cu substanţele chimice lacrimogene, acelaşi interlocutor declara: „… pentru mine este absolut inexplicabil gestul gl. Chiţac de a cere muniţie chimică de la Sibiu, când aveam destulă în depozitul Inspectoratului…”.(!)

Este inexplicabil acest lucru mai ales că în perioada ce va urma va fi folosită şi astfel de muniţie chiar din depozitele Inspectoratului.

La începutul serii manifestanţii s-au grupat în mai multe coloane. Era aproximativ între orele 19⁰⁰-22⁰⁰ (16 decembrie 1989) când un grup de manifestanţi format din 600-700 oameni, s-a deplasat către Comitetul Judeţean de Partid, iar un altul mai restrâns a rămas în continuare pentru a asigura protecţia pastorului.

În această perioadă, în faţa Facultăţii de Electrotehnică, odată cu întreruperea iluminatului stradal s-au auzit strigăte „Jos Ceauşescu !”, „Vrem libertate !”.

Un alt grup s-a îndreptat spre Piaţa Operei unde sunt luaţi cu asalt de scutierii şi forţele de opresiune existente în zonă determinând replierea lor spre Bulevardul Lenin. O parte din aceste persoane au pornit spre căminele de muncitori de pe Calea Buziaşului, dar şi aici zona era acoperită de trupe.

Lăsarea întunericului (aproximativ ora 19⁰⁰, 16 decembrie 1989) a fost marcată de atacul civililor împotriva forţelor de ordine şi dezorganizarea dispozitivului acestora. Concomitent, grupuri de manifestanţi au trecut la spargerea vitrinelor tuturor unităţilor comerciale din zonă şi blocarea mijloacelor de transport în comun. Intervenţia autospecialelor cisternă ale pompierilor a încins spiritele şi au căzut chiar ele victime furiei mulţimii. În această perioadă s-au produs însemnate pagube materiale, au fost practic devastate toate magazinele dispuse între Regionala CFR şi Gara de Nord, (aproximativ 1 km) iar Plutonul de Intervenţie al Ministerului de Interne a fost practic pus pe fugă. A fost o adevărată demonstraţie a „forţei străzii”.

În această situaţie, acţiunile forţelor de opresiune au crescut rapid în amploare şi intensitate, prin angrenarea progresivă a efectivelor Miliţiei, trupelor de Securitate, pompierilor şi trupelor de grăniceri – toate aparţinând Ministerului de Interne. Aceste acţiuni s-au soldat cu arestarea în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989 până către orele 4⁴⁰ a circa 180 persoane. Unii dintre arestaţi au fost bătuţi bestial, concomitent cu utilizarea de gaze lacrimogene.

În jurul orelor 1⁰⁰ (17 decembrie 1989) col. Deheleanu – şeful Miliţiei Judeţene sună pe gl. Nuţă şi îi raportează acestuia situaţia din Timişoara. Cu această ocazie, generalul replică: „…Securitatea să se ducă în mă-sa, că ea a creat cazul acesta…!” (Declaraţie Proces Timişoara).

Din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, preşedintele Tribunalului Judeţean Timiş a dispus în zorii zilei de 17 decembrie 1989 orele 3⁰⁰-4⁰⁰ evacuarea forţată a pastorului Laszlo Tökes. Cu ocazia evacuării, pastorul care nu era singur, a închis geamurile clădirii în care locuia şi a dat drumul gazelor de la bucătărie după care s-a retras în biserică, (declaraţia persoanelor care au participat la evacuare).

Acţiunea urmărea ca la cea mai mică scânteie să se creeze o explozie care să scoată din luptă personalul ce forţa intrarea. Dacă faptul este adevărat, este greu de înţeles, cum un reprezentant al bisericii a putut gândi şi pune în practică un asemenea plan. Preotul cedează la forţa miliţiei şi, cu familia într-o Dacie şi mobilierul într-un camion a fost transportat la noul loc de muncă, comuna Mineu. Iată cum descrie preotul momentul ridicării sale: „Noi am ieşit prin bucătărie în curte, de unde am urcat o scară de lemn, în biserică… Clădirea era înconjurată…. Au năvălit în biserică vreo 20 de oameni, mai mulţi în civil. În fruntea lor era Iosif Verveca. Ne-au bătut acolo în biserică. Eram plini de sânge pe faţă… Pe drum Verveca îmi tot dădea pumni şi striga… am fost bătut iarăşi şi am semnat (evacuarea) incomplet., am oprit în curtea miliţiei. Acolo, zeci de oameni zăceau pe jos….” (pag.30, „După Revoluţie… târziu” – Radu Ciobotea).

Acţiunea s-a desfăşurat în prezenţa executorului juridic, a inspectorului de culte, a prim-vicepreşedintelui Consiliului Judeţean ce răspundea de problema cultelor şi a 4 ofiţeri de miliţie.

În ziua de 16 decembrie 1989, la orele 21⁰⁰, generalul Iulian Vlad – şeful DSS-ului, a convocat la sediul instituţiei toţi şefii de direcţii, cu acest prilej au fost şi gl.Macri Emil însoţit de mai mulţi ofiţeri de la contraspionaj. Atunci s-a dispus trimiterea la Timişoara a unei grupe operative care să preia conducerea pe problemele specifice.

În noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989 la orele 23⁰⁰, cu un tren special au pornit spre Timişoara, din grupă făceau parte gl. Macri Emil – şeful Direcţiei de Contrainformaţii Sector Economic, col. Teodorescu Filip – adjunct al Direcţiei Contraspionaj, col. Dumitru – răspundea pe linie de Securitate de CFR, lt.col. Pop, lt.col. Dan Nicolici şeful Centrului de Informaţii şi Documentare din DSS, lt.col. Glăvan Gheorghe – şef Serviciu Informativ în USLA, lt.col. Gabriel Anastasiu – şeful Direcţiei de Informaţii Interne.

În aceeaşi noapte şi în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, în baza ordinului Comandantului Suprem, primul secretar al Judeţului Timiş – Radu Bălan a solicitat telefonic comandantului Armatei a 3-a Craiova, aprobare pentru scoaterea trupelor armate, la care acesta a comunicat că nu există nici un ordin în acest sens. În consecinţă, Radu Bălan îl sună direct pe gl. Milea, care după un refuz categoric revine după circa 10 minute şi comunică că Nicolae Ceauşescu – Comandant Suprem a ordonat alarmarea unităţilor militare din Garnizoana Timişoara şi că Armata va ieşi în stradă fără însă a avea asupra sa armament şi muniţie. Totodată, primul secretar al judeţului Timiş este informat că în baza ordinului Comandantului Suprem, în ziua de 17 decembrie 1989 trupe aparţinând M.Ap.N. vor desfăşura o defilare demonstrativă prin oraş.

În ziua de 17 decembrie 1989, la orele 6³⁰, trenul special soseşte în Timişoara, unde reprezentanţii oficiali ai DSS-ului sunt întâmpinaţi de col.(M.I.) Traian Sima şeful Securităţii judeţului, care îi conduce la sediul instituţiei, unde în jurul orelor 8⁰⁰-8³⁰ a avut loc o informare asupra situaţiei şi desfăşurării evenimentelor petrecute în municipiu.

La aceeaşi oră, gl. Macri raportează telefonic şefului său gl. Vlad despre sosirea grupei la destinaţie şi primele informaţii obţinute până la această oră. În replică gl. Vlad dispune intrarea imediată în acţiune precizând totodată să se urmărească obţinerea de informaţii asupra cauzelor evenimentului, implicarea spionajului străin în acţiunile din Timişoara, starea de spirit a populaţiei în special din întreprinderi şi instituţii, cercetarea unor persoane ce prezintă interes pentru Securitatea Statului.

În zorii aceleiaşi zile, în urma recunoaşterilor efectuate în Piaţa Maria de către comandanţii celor două mari unităţi ale M.Ap.N. din Timişoara s-a cerut aprobarea ministrului M.Ap.N. pentru retragerea în unităţi a patrulelor trimise anterior deoarece se părea că agitaţia în zonă se va reduce. Astfel la ivirea zorilor, toţi militarii din patrule aparţinând M.Ap.N. se găseau în cazărmi. In baza hotărârii luate de Ceauşescu şi al ordinului ministrului apărării naţionale în vederea realizării unor acţiuni de descurajare a manifestanţilor ce acţionau agresiv, la orele 6⁴⁵ (17 decembrie 1989) s-a ordonat organizarea în dimineaţa respectivă, a unei defilări cu efective de 500 militari constituiţi în detaşamente cu fanfara militară şi drapel de luptă, având în frunte comandanţii de unităţi.

În acest scop la orele 3³⁰ (17 decembrie 1989) a fost constituită o grupă de ofiţeri superiori din M.Ap.N., Consiliul Politic Superior al Armatei şi Inspectoratul Muzicilor Militare care să se deplaseze la Timişoara pentru a sprijini organizarea acţiunii ordonate pentru dezamorsarea stării tensionate din oraş.

Acţiunile desfăşurate la Timişoara până la această dată au determinat intervenţia lui Nicolae Ceauşescu, personal, care hotărăşte restabilirea de urgenţă şi fermă a ordinii, folosind în acest scop toate forţele existente inclusiv trupe ale M.Ap.N.-ului.

În Piaţa Maria, în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, senzaţia de aglomerare persista. La intersecţii se observau grupuri statice de 10 persoane care făceau notă discordantă cu ceilalţi cetăţeni ce circulau cu treburi de duminică. Părea că ceva se pregăteşte.

Grupa condusă de col. Ionescu Dumitru din M.St.M. – Direcţia Operaţii, a ajuns la Timişoara la orele 9⁰⁰ (17 decembrie 1989). În aceeaşi zi, orele 10⁰⁰ a început aşa cum se ordonase defilarea în municipiul Timişoara a unităţilor militare astfel:

–        Coloana U.M. 01185 Timişoara – compusă din 165 militari a început defilarea pe itinerariul Calea Şagului – Bd. 6 Martie – Piaţa Maria- Catedrală – Opera – Piaţa Mărăşti – Cazarma Oituz;

–        Coloana U.M. 01008 Timişoara – compusă din 100 militari a început deplasarea pe itinerariul Str.Chişod – Str.Emile Zola – Str.Constant Brâncoveanu – Piaţa N.Bălcescu – Bd.Victoriei- Hotelul Continental Cazarma Oituz;

–        Coloana U.M. 01115 Giroc – compusă din 80 militari, a început deplasarea pe itinerariul Calea Girocului – Pod Michelangelo- Poş Cazarma Oituz;

–        Coloana U.M. 01942 Timişoara – compusă din 200 militari, a început deplasarea pe itinerariul Cazarma Oituz – Comitetul Judeţean de Part Poşta- Cazarma Oituz..

Defilarea a durat până către orele 13³⁰ (17 decembrie 1989) fără incidente deosebite, cu excepţia coloanei U.M. 01185 Timişoara, care în zona Podu Maria şi în Piaţa Operei a fost atacată de grupuri de manifestanţi. Aceştia i-au huiduit şi agresat pe militari cu sticle sparte, pietre extrase din caldarâm şi alte obiecte. Totodată, s-a încercat smulgerea armelor din mâna ostaşilor.

Iată cum descrie Comandantul U.M. 01185 acest moment: „…În Piaţa Operei coloana a devenit un adevărat magnet fiind înconjurată de persoane cu înfăţişare şi îmbrăcăminte ce nu arătau a fi din Timişoara. Printre altele s-a strigat şi „Omorâţi-vă ofiţerii !”, atunci am ordonat: Compania I-a la mine! ridicând şi coborând braţul cu repeziciune. Militarii au înconjurat imediat muzica şi drapelul creându-se un interval de aproximativ 10 m (moment în care lt.col. Petru Baba a fost atacat de un individ cu cuţitul – ofiţerul a fost salvat de către un militar care l-a lovit pe agresor cu patul armei). Cu drapelul la piept, serg.maj. A. Bagiu pe  care l-am avut în stânga mea, împreună cu întreaga coloană, ne-am deplasat către Hotelul Continental. Mulţimea  s-a calmat la strigătul unui cetăţean care a cerut ca ea să rămână pe loc…”.

La Timişoara soseşte gl. Velicu Mihalea însoţit de 4 şefi de Direcţii, 3 locţiitori şefi de direcţie şi 2 şefi de servicii din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei. Concomitent soseşte pe calea aerului în municipiu, gl. Tudor Stanică împreună cu 15 ofiţeri de securitate. Printre aceştia se remarcă col Roşiu – şeful Direcţiei Juridice, col. Ghircoiaş – directorul Institutului de Criminalistică, lt.col. Ştefan – adjunct-şef Direcţia Circulaţie, lt.col. Cuţan – Direcţia Cercetări Penale şi alţii.

Către orele 13⁰⁰– 14⁰⁰ (17 decembrie 1989) în Piaţa Maria, Piaţa Operei, intersecţia Continental, la C.J.P. şi la primăria municipiului sunt realizate dispozitive de apărare.

Odată cu trecerea timpului, străzile oraşului aveau să se umple din nou de manifestanţi. Astfel că în Piaţa Maria, în jurul Comitetului Judeţean de Partid şi Bulevardul 23 August, acţiunile protestatare iau proporţii, numărul manifestanţilor crescând rapid şi treptat la 3-4000. Reacţia forţelor de ordine va fi promptă, în zonă fiind aduse forţe importante din trupele de Securitate şi Miliţie care se dedau la acţiuni violente. Vor fi folosite gaze lacrimogene, jeturi de apă din două autocisterne. Orice dialog a fost respins, iar sub comanda gl. Mihalea mulţimea este lovită sălbatic şi fără discernământ.

La orele 11⁰⁰ ministrul apărării naţionale în urma cererilor insistente adresate direct de primul secretar al C.J.P. – Radu Bălan, a ordonat comandantului Marii Unităţi Mecanizate să intervină cu 200 militari şi ulterior cu încă 200 pentru blocarea căilor de acces spre Consiliul Popular Judeţean. În acest sens, s-a hotărât ca militarii din U.M. 01197, 01125 şi 01145 Timişoara să limiteze circulaţia peste Podul Michelangelo, cei din U.M. 01115 Giroc, 01039 şi 01185 Timişoara să patruleze pe itinerariul Stadionul 1 Mai-str.Avrig-str.Cluj-Complexul Studenţesc. U.M. 01145 Timişoara a primit ordin să blocheze căile de acces spre sediul Consiliul Popular Judeţean. În rezervă a fost reţinut un număr 480 de militari. (Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989, Editura Militară, 1994). Din acest moment armata devine principala forţă care luptă împotriva populaţiei revoltate.

La orele 12⁰⁰ (17 decembrie 1989) a fost transmis indicativul „ABC-ANA” cuprinzând măsuri de rutină pentru întărirea pazei şi apărării obiectivelor militare ca urmare a anunţării plecării lui Nicolae Ceauşescu în Iran planificată începând din ziua de 18 decembrie 1989.

Între orele 13⁰⁰-13¹⁵ (17 decembrie 1989), ministrul apărării naţionale a avut o discuţie telefonică cu gl. Vlad Iulian, şef DSS, de la care a încercat, fără prea mult succes, să obţină unele date despre situaţia din Timişoara. În acelaşi scop a luat legătura şi cu ministrul de interne Tudor Postelnicu, care nu a dat nici un fel de informaţii, dar a reproşat ministrului Milea că a informat conducerea superioară de partid, respectiv pe Ion Coman despre dezordinea din Timişoara. Ministrul Postelnicu a comunicat gl. Milea că organele de ordine stăpânesc situaţia.

Iată care erau informaţiile deţinute până la această dată de armată, de la general la soldat: „Grupuri de huligani care devastează şi distrug bunurile poporului, huligani aflaţi sub conducerea agenţilor străini, care în felul acesta ameninţă independenţa de stat a României şi pun în pericol socialismul”. Trebuie să recunoaştem că majoritatea posturilor de conducere din armată nu- erau ocupate de cei mai capabili ofiţeri ci de cei care aveau origine „sănătoasă” şi prezentau loialitate totală faţă de partid şi conducerea sa. (ofiţerii cu funcţii politice şi C.I.-şti)

Începând din acest moment se trece la realizarea de dispozitive mixte formate din trupele Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării Naţionale.

Porniţi din marile cartiere timişorene manifestanţii constituiţi în coloane evită Piaţa Operei şi trec la forţarea dispozitivului de apărare realizat în punctele Casa Armatei, Podul Michelangelo, Podul Decebal, urmărind în acest sens ajungerea şi gruparea la Consiliul Judeţean de Partid.

După orele 13⁰⁰ (17 decembrie 1989) revolta mulţimii în municipiul Timişoara şi-a extins aria de manifestare adunând sub aceleaşi lozinci antidictatoriale sute şi sute de locuitori ai oraşului. Au fost aceste grupuri spontane sau organizate ? Iată o întrebare la care nu a putut, sau nu a dorit să răspundă nici SRI-ul, nici Procuratura sau Ministerul de Interne. La ani de la Revoluţie este inadmisibil să nu putem avea unele piste. În caz contrar trebuie să admitem spontaneitatea acestor grupuri pe care le vom regăsi la Bucureşti, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 şi în restul ţării.

În urma convorbirilor avute cu Nicolae Ceauşescu sub presiunea acestuia, în calitate de comandant suprem, ministrul apărării naţionale gl.col.Vasile Milea a comunicat la orele 13³⁰ (17 decembrie 1989) pentru toată armata „Situaţia în Timişoara s-a agravat. Este ordin să intervină armata. Armata intră în stare de luptă. În judeţul Timiş este stare de necesitate”.

La Bucureşti s-a hotărât ca pentru restabilirea fermă a ordinii în oraş o grupă de generali şi ofiţeri superiori să plece urgent la Timişoara având în frunte pe Ion Coman secretar al C.C. al P.C.R. însărcinat să aducă la îndeplinire ordinele lui Ceauşescu. În acest sens, Nicolae Ceauşescu a dispus „… Vei acţiona în numele meu, aşa cum ţi-am spus. Luaţi măsuri să fie înarmate toate unităţile militare ale M.Ap.N.-ului, Miliţiei Securităţii..” (Declaraţie Tudor Postelnicu pag. 12)

Având ca scuză posibilitatea unei agresiuni din exterior în zona operaţii de Vest, în jurul orelor 15³⁰ (17 decembrie 1989), pentru conducerea unităţilor din garnizoana Timişoara a fost constituită o grupă operativă a Mareleui Stat Major şi organele centrale ale M.Ap.N. Grupa era condusă gl.mr. Ştefan Guşă – prim adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef M.St.M. Din aceasta mai făceau parte: gl.lt. Victor Stănculescu prim-adjunct al M.Ap.N. şi şef DPAIA, gl.lt. Mihai Chiţac – comandantul Trupelor Chimice şi comandant al Garnizoanei Bucureşti, col. Gheorghe Radu – locţiitor al şefului Direcţiei Operaţii din M.St.M., gl.mr. Constantin Nută – adjunct al ministrului de interne, şeful Inspectoratului General al Miliţiei, col. Gheorghe Cîrneanu – locţiitor al comandantului C.A.A.T. Grupa s-a deplasat în aceeaşi zi cu avionul la Timişoara împreună cu secretarul C.C. al P.C.R. – Ion Coman.

În instruirea sumară făcută cu acest prilej şefului grupei operative gl.lui Guşă Ştefan, ministrul apărării naţionale a precizat subordonarea acestuia secretarului C.C. al P.C.R. – Ion Coman. Numirea principalelor persoane ce au constituit grupa operativă ce urma a se deplasa la Timişoara, a fost făcută chiar de dictator. În realitate, aşa cum vom vedea mai târziu, odată ajuns, gl. Guşă a preluat comanda declarând că în „24 de ore va face ordine”.

La orele 13⁴⁰ (17 decembrie 1989) ministrul apărării naţionale a ordonat telefonic  comandanţilor marilor unităţi din Timişoara să trimită noi efective la câteva obiective importante: Consiliul Popular Judeţean, Hotelul Continental, Poşta, Banca, la depozitul de armament al G.P. din zona Piaţa Unirii, precum şi la alte obiective.

La orele 13⁴⁵ (17 decembrie 1989) ministrul apărării naţionale a ordonat telefonic scoaterea şi a unor maşini de luptă, tancuri de instrucţie cu echipaje constituite din comandant şi mecanic-conductor. Apariţia tancurilor pe Calea Girocului a scos lumea din case. Prima coloană s-a scurs cu destulă greutate datorită unei lucrări. Până la apariţia celei de a doua coloane s-au ridicat baricade din camioane şi troleibuze, iar tancurile (3) au fost blocate. Pentru cetăţenii din cartier era evident că rolul tancurilor era de a lichida manifestaţia din centrul oraşului. Pe timpul deplasării, tancurile ce se îndreptau spre comandamentul marii unităţi au fost incendiate şi lovite parţial cu sticle incendiare. De asemenea, şi cele ce se îndreptau spre Consiliul Popular Judeţean au fost atacate şi împiedicate să se deplaseze spre obiectiv. Tancurile blocate au fost legate de şinele de tramvai, vizoarele conducătorilor au fost acoperite cu vopsea, iar la unele au fost sparte butoaiele cu motorină cu răngi şi ulterior incendiate. Lt.maj. Ion Bănicioi a fost lovit în cap cu un topor de către agresori. Tancurile au putut fi recuperate cu sprijinul unei subunităţi de securitate care acţiona în zonă, intrând ulterior în dispozitiv la podul Decebal. Asupra demonstranţilor s-a executat foc de armă de către persoane neidentificate lateral dreapta (parc) şi stânga (malul râului Bega). Civilii au atacat aceste tancuri care evident se deplasau spre centrul oraşului pentru a fi folosite împotriva manifestanţilor. Desigur putem admite şi varianta că probabil câţiva dintre aceştia puteau fi agenţi maghiari sau ai unei alte puteri străine. Posibil. Dacă ţinem cont că unele materiale sau unelte cu care s-a acţionat împotriva tancurilor nu puteau fi confecţionate pe loc, ci pregătite din timp. Dar aceştia nu ar fi reuşit dacă mulţimea nu i-ar fi ajutat sau imitat.

Mărturiile unor demonstranţi martori în Procesul de la Timişoara dovedesc că focul nu s-a tras din cordoanele de militari din faţă, astfel este edificatoare declaraţia unei persoane ce se referea la împuşcarea unui tânăr: „…Miroslav a fost împuşcat în inimă de la o fereastră. Armata era în faţă la 20 m. Cine a tras?…”

La orele 14⁰⁰ (17 decembrie 1989) primul secretar al Comitetului Judeţean de Partid Timiş – Radu Bălan, s-a deplasat la sediul Securităţii comunicând agitat că, Comitetul Judeţean de Partid a fost atacat şi incendiat. Pe fir guvernamental a comunicat lui Nicolae Ceauşescu situaţia din municipiu. Pentru a confirma cele relatate, gl. Macri a rugat pe col. Deheleanu Ion şeful Miliţiei Judeţene să se deplaseze la Comitetul Judeţean de Partid şi să facă constatări directe la faţa locului asupra situaţiei de fapt. La înapoiere acesta a raportat că în clădirea Comitetului Judeţean de Partid nu mai era nimic întreg, totul era distrus, cu excepţia cabinetului primului secretar a cărui uşă nu a putut fi forţată. Lupta din faţa sediului a fost extrem de dură. Asaltul mulţimii nu s-a oprit nici atunci când cei din faţă au tras focuri de armă. Camioanele şi autocisternele au fost incendiate sau au trebuit să fugă, sediul a fost cucerit. Cornel Bociort distruge firma P.C.R. de pe Comitetul Judeţean. La ora 15⁰⁰ (17 decembrie 1989) sediul era recucerit de forţele militare, iar manifestanţii se retrăgeau.

Maşinile ce fuseseră parcate pe bulevard erau răsturnate. De asemenea, şi cele din preajma hotelului pe care manifestanţii continuau a le răsturna, pe măsura retragerii lor din faţa coordoanelor de opresiune care au contraatacat.

De la orele 14⁰⁵ (17 decembrie 1989) din ordinul.ministrului apărării naţionale, U.M. 01115 Giroc (R.Mc.) a fost alarmată în întregime cu misiunea de a participa la apărarea Consiliului Popular Judeţean. La orele 15⁰⁰ (17 decembrie 1989) comandantul marii Unităţi Mecanizate a fost înştiinţat că spre Timişoara se îndreaptă ca întăriri efective din U.M. 01233 Buziaş, 01140 Lugoj şi 01380 Arad. Totodată, două elicoptere din Caransebeş au început să execute alternativ zboruri de recunoaştere deasupra municipiului transmiţând operativ informaţii despre locurile unde se găseau aglomerări de persoane şi direcţiile de deplasare ale coloanelor. La orele 15¹⁵ (17 decembrie 1989) Marele Stat Major a ordonat să fie scoase toate materialele chimice iar batalionul de cercetare să pregătească trusele din completele de luptă antiteroristă. Iată-ne de data aceasta în faţa unui iminent război civil. Ordinele sunt clare: forţele armate, indiferent de minister, se pregătesc, pentru luptă. Pe de altă parte, în stradă ies tot mai mulţi manifestanţi. Din acest moment orice amestec străin nu mai are nici o importanţă. În stradă voinţa populară se impune. Dictatura se apără cu violenţă folosind toate mijloacele. În jurul orei 16⁰⁰ (17 decembrie 1989) se aud primele focuri de armă în Timişoara.

Orele 17⁰⁰ (17 decembrie 1989) grupa de conducere a Marelui Stat Major condusă de gl.mr. Ştefan Guşă a sosit la Timişoara în acelaşi avion cu Ion Coman şi generalii din Ministerul de Interne – Nuţă şi Mihale. Abia aterizase avionul când Ion Coman a fost chemat la telefonul aeroportului de Nicolae Ceauşescu căruia i-a raportat de ajungerea la Timişoara şi de la care a primit indicaţii de a intra imediat în acţiune. La această dată şi la ora respectivă în municipiu se auzeau deja focuri de armă. În jurul orelor’ 15⁰⁰-16⁰⁰ (17 decembrie 1989) s-au înregistrat primii răniţi prin împuşcare respectiv doi militari în termen. Asupra acestora s-a executat foc de armă automată de persoane neidentificate. Armata trebuia provocată. Acesta ar fi un exemplu clasic de diversiune făcută de agenţi provocatori. Comisia nu a avut posibilitatea verificării acestei informaţii venite din partea armatei.

După o scurtă informare făcută la sediul securităţii asupra situaţiei de ansamblu din municipiu la acea oră, generalii şi ofiţerii din M.Ap.N. s-au deplasat la cazarma Batalionului de Transmisiuni unde au fost înştiinţaţi că o parte din clădirile Comandamentului Marii Unităţi Mecanizate au fost atacate. La această informare a mai participat, conform declaraţiei, gl. Guşă, gl. Macri, col.Filip Teodorescu şi alţi ofiţeri. Cu acest prilej gl. Guşă şi-a manifestat nemulţumirea faţă de ineficienţa măsurilor luate pentru înlăturarea elementelor turbulente a celor ce atacaseră armata. El venise la Timişoara cu hotărârea fermă ca în termen cât mai scurt să fie lichidaţi „huliganii” ce atacau sediile de partid şi personalul aflat în uniformă.

Ulterior, în baza ordinului ministrului apărării naţionale dat şefului Direcţiei Informării v.a. Dinu Ştefan, la grupă s-a adăugat şi un ofiţer specialist din această Direcţie. Datorită lipsei de informaţii necesare armatei s-a pus problema pregătirii unor grupuri de cercetaşi care să fie în măsură să intervină la ordin pentru a culege de la faţa locului date şi informaţii necesare, având în vedere că „cei de la Interne nu le furnizau”.

Din declaraţiile unor martori rezultă că gl. (M.I.) Nuţă ar fi afirmat că: „Fane (gl .Guşă Ştefan n.n.) mi-a spus că face el ordine, iar noi să nu ne amestecăm pentru a nu ieşi încurcături” iar din alte declaraţii a rezultat că gl. Guşă ar fi spus referitor la cei atacaseră efectivele armatei că: „…trebuia să îi calce cu şenilele, să învârtă turela şi să le spargă capetele cu ţeava tunurilor…”. Sigur, toate acestea se datoresc necunoaşterii situaţiei reale din zonă şi a convingerii că armata a fost agresată de grupuri violente, huliganice, teoria lansată de partid.

În ce priveşte trimiterea gl. Nuţă la Timişoara, conform declaraţiei fostului ministru de interne Tudor Postelnicu, cu referire la fostul său subordonat, fost ofiţer de contrainformajii în M.Ap.N. relata: „…Nicolae Ceauşescu a spus: Să meargă Nuţă, el este cel mai milităros dintre voi…”;(pag.II). El era cunoscut în M.I. ca un om dur şi apropiat lui Ceauşescu.

În după amiaza zilei de 17 decembrie 1989, la Bucureşti, Ceauşescu a convocat Comitetul Politic Executiv pentru a-i da girul măsurilor forte pe care deja le ordonase. La şedinţă au participat Nicolae Ceauşescu, Emil Bobu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Nicolae Constantin, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Miu Dobrescu, Ludovic Fazekas, Manea Mănescu, Paul Niculescu, Constantin Munteanu, Gheorghe Oprea, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, Ion Radu, Gheorghe Rădulescu, Ioan Tatu, Ştefan Andrei, Silviu Curticeanu, Mihai Gere, Nicolae Ciosan, Vasile Milea, Ana Mureşan, Cornel Pacoste, Tudor Postelnicu, Ion Stoian, Iosif Szasz, Ioan Toma, Ioan Ursu, şi ca invitaţi Vasile Bărbulescu, Constantin Radu şi Iulian Vlad.

Către sfârşitul şedinţei C.P.Ex. toţi cei de faţă au asistat la un număr special făcut de Ceauşescu. La un moment dat, acesta, furios s-a ridicat îndreptându-se spre uşă şi spunând „…atunci să vă alegeţi un alt secretar general…”. Ca la comandă Manea Mănescu, cel mai fidel dintre fideli s-a postat în faţa lui rugându-i să nu-i părăsească. Au mai intervenit Gogu Rădulescu, Oprea şi Bobur, iar Ana Mureşan a izbucnit în lacrimi. La „rugăminţile” tuturor, spre dezastrul ţării, Ceauşescu dovedind că se pricepe în ale actoriei a „cedat” rugăminţilor tovarăşilor lui să rămână la conducerea statului şi partidului.

În cursul şedinţei acuzele dictatorului s-au răsfrânt în special asupra ministrului apărării naţionale, a ministrului de interne şi a şefului DSS fiind acuzaţi de trădare, laşitate, insubordonare prin neexecutarea ordinului comandantului suprem. Ca măsuri imediate dictatorul a dispus „…să punem trupele în stare de alarmă, în stare de luptă… Oriunde se încearcă vreo acţiune trebuie lichidată radical, fără nici o discuţie…”, iar la teleconferinţa din seara aceleiaşi zile (orele 18⁰⁰) Nicolae Ceauşescu a repetat „…am dat ordin să se tragă… să se someze şi, dacă nu se supun, să se tragă… Într-o oră să fie restabilită ordinea în Timişoara!…”. (Extrase din stenogramele şedinţelor respective, anexate la prezentul material)

La Timişoara între orele 16⁰⁰-17⁰⁰ (17 decembrie 1989) în timp ce se îndrepta spre unitate, o patrulă a observat că un grup de manifestanţi au dezarmat subofiţerul de miliţie ce executa paza agenţiei CEC din zona hotelului Continental. Din grupul de manifestanţi s-a tras asupra militarilor un încărcător cu muniţie de pistol, fiind rănit serg. Adrian Constantin Zaharia.

În după amiaza aceleiaşi zile (17 decembrie 1989) acţiunile s-au extins rapid asupra obiectivelor militare, a fost atacat Comandamentul Marii Unităţi Mecanizate, încercându-se incendierea acestuia. Trebuie să fim de acord că logic, din partea manifestanţilor, nu trebuia să existe provocări directe la adresa unităţilor militare, deoarece acest lucru ducea fără îndoială la o replică dură. Acest fenomen îl mai observăm şi la Sibiu, Cluj (21 decembrie 1989) şi Turda. Nu în toate oraşele unde au avut loc acţiuni revoluţionare a existat intenţia de atac asupra forţelor militare ci dimpotrivă, se urmărea atragerea lor de partea revoluţiei. Desigur ne aflăm în faţa unor acţiuni care pot fi calificate ca instigatorii, care combinate cu acţiunile războiului electronic şi psihologic declanşat în după amiaza zilei de 22 decembrie 1989 în toată ţara, constituie probe în posibila existenţă a unui anumit amestec străin în revoluţia din decembrie.

Cele mai grave acte de provocare ale armatei s-au manifestat în Piaţa Libertăţii. Acolo se afla Comandamentul Marii Unităţi Mecanizate de unde se exercita conducerea tuturor forţelor aparţinând M.Ap.N. din Timişoara.

Iată ce declară în acest sens, lt.col. Vasile Gioară: „…era 17 decembrie 1989  orele  16⁰⁰.   Veneam  cu  subunitatea  dinspre   Comitetul Judeţean de Partid. Magazinul „Vega” fusese spart. Pentru protecţia sa, militarii făcuseră un cordon între CEC, magazin, Bancă, Piaţa Maria. Piaţa Libertăţii era ticsită de demonstranţi,… atunci au izbucnit incendiile. Ardeau: depozitul de echipament pentru rezervişti de la Comenduieea Garnizoanei; maşina col. Predonescu; chioşcul de ziare;… Militarii aveau arme, dar nu aveau muniţie. Manifestanţii aveau pari, lanţuri, sârme, saci cu pietre, pe care le foloseau din plin…”.

Semnificativ este faptul că la Timişoara violenţa s-a manifestat mai ales pe întuneric.

Informat telefonic asupra situaţiei create ministrul apărării naţionale, a ordonat deschiderea focului de avertisment. Focul santinelelor regrupate în  incinta  clădirilor  au  determinat  retragerea  şi  apoi  împrăştierea atacatorilor.

Aurel Sanislai: „… Câţiva oameni au căzut împuşcaţi sub ochii mei. Trăgeau dispozitivele armatei şi miliţiei, dar se trăgea şi de la o fereastră situată deasupra „Exprcss-ului” şi din parcul din spatele Catedralei…”. (Pag.48 – „După Revoluţie…târziu”- Radu Ciobotea).

Iată declaraţia unui ofiţer de stat major, mr. N.Milcovici: „… în 17 decembrie baricadasem ferestrele şi uşile Arhivei Centrului Militar şi aşteptam cu arma în mână, catastrofa. Mi se părea evident că e vorba de o diversiune organizată de specialişti în războiul psihologic. Din punct de vedere militar diversiunea e premergătoare unei agresiuni… Incendierea sau capturarea Centrului Militar ar fi dus la dispariţia documentelor rezerviştilor şi a planului de mobilizare a contingentelor militare; (o agresiune fulger ne-ar fi putut surprinde. …De ce mi se părea o diversiune organizată ? Pentru că acţiunile distructive erau conduse astfel încât să fi înregistrate victime, dar puţine, să fie înregistrate pagube materiale, dar puţine. Se crea impresia că cei care au gândit planul urmau să preia oraşul, deci nu aveau nevoie de pagube, ci de panică, de haos, de dezorganizare…” (Pag.47 – „După Revoluţie…târziu”- Radu Ciobotea).

La Timişoara se murea pentru libertate şi demnitate. Ţara se afla în faţa unui război civil. În această perioadă, clădirea Comitetului Judeţean de Partid era apărată şi de plutoane cu scuturi şi căşti albe specifice trupelor de securitate-miliţie. În imediata vecinătate a sediului Miliţiei Municipale exista un cordon de cadre de miliţie, echipate în civil, cu pistoale automate, care erau însărcinate cu paza sediului, în cazul în care cordoanele de militari deja existente ar fi fost depăşite de grupurile de manifestanţi. Este mai mult decât ciudat faptul că în tot acest timp securitatea întărită cu cadre din Bucureşti nu a reuşit să depisteze elementele suspecte dintre civili sau să aducă aşa cum le era datoria probe concludente ale amestecului străin în acţiunile Timişoarei. În acest oraş, deşi erau cadre din conducerea securităţii, totuşi, acestea nu se implicau. Miliţia, însă, sub conducerea gl. Nuţă era violentă şi activă.

În jurul orelor 18⁰⁰ (17 decembrie 1989) gl.mr. Ştefan Guşă a preluat în întregime conducerea forţelor militare aparţinând M.Ap.N.-ului aflate deja în oraş în dispozitiv de apărare. S-a ordonat distribuirea unei unităţi de foc până la soldat, precizându-se totodată că în caz de atac se va executa foc de avertisment mai întâi în plan vertical şi apoi, la nesupunere la picioare, de menţionat că până pe 17 decembrie 1989 orele 20⁰⁰ militarii din dispozitiv aparţinând unităţilor din structura M.Ap.N. nu au avut  asupra lor muniţie de război…(Fond M.Ap.N. „Decembrie 1989”).

Cu toate acestea aşa cum am văzut la pag.34, au fost santinele ce au deschis focul, atunci când s-a încălcat consemnul postului. Din declaraţiile unor militari la Procesul de la Timişoara şi în urma cercetărilor efectuate de noi rezultă că la unele unităţi distribuirea muniţiei de război s-a efectuat în fapt în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 începând cu orele 2⁰⁰. Sergentul Botescu Cornel – Mehedinţi declară: „…În data de 18 decembrie 1989 am primit muniţie de război, în jurul orelor 2³⁰-3⁰⁰ dimineaţa, din care nu am primit ordin să tragem…” (Dosar Cercetare nr.PS8 pag.86, 294). Soldat Luca Paris – Mureş: „…în data de 18 decembrie 1989 orele 2³⁰-3⁰⁰ am primit muniţie de război…”. (Dosar Cercetare nr.PS8 pag.88, 296). Ciuchilan Titi –transmisionist: „…Noaptea, în jurul orelor 12⁰⁰ am primit muniţie de război (5 cartuşe) însă, ni s-a ordonat să nu tragem decât dacă suntem atacaţi şi la ordin…” (Dosar Cercetare nr.PS8 pag.163, 361).

Aşa cum am mai spus, pe la orele 16³⁰ (17 decembrie 1989), 5 tancuri din U.M. 01115 Giroc ce se îndreptau spre Consiliul Popular Judeţean fuseseră blocate pe Calea Girocului, în apropierea Poştei Centrale, la capătul liniei 15 de o mulţime care blocase strada cu 4 troleibuze. Iată ce declară comandantul acestei subunităţi: „Situaţia era critică… cu troleibuzele nu era o problemă. Le aruncam de nu se vedeau, dar cu oamenii aveam două posibilităţi – să trec peste ei, sau să opresc tancurile. Riscând, eu am ales a doua variantă.” Echipajele au părăsit tancurile, acestea fiind incendiate şi avariate. Unii militari au fost loviţi cu cruzime, şase dintre aceştia fiind grav răniţi şi salvaţi de cetăţenii aflaţi în apropiere. Afirmaţiile unora care susţin că echipajele tancurilor formate doar din doi militari au fost lăsaţi să plece fără a fi în nici un fel agresaţi nu corespund realităţii. Ulterior s-au luat măsuri de despresurare a tancurilor părăsite de echipaje. De menţionat că maşinile de luptă fiind în stare de alarmă de luptă erau echipate cu muniţie de război de toate categoriile. Acest lucru prezenta un pericol deosebit pentru întreaga zonă, datorită posibilităţii de explozie, în special a muniţiei de artilerie din interior. Este cel puţin curios cum au fost trimise în misiune tancuri cu echipaj doar de 2 oameni, în schimb cu toată muniţia pentru tunuri. Este fără doar şi poate o greşeală. Oricum a dat ocazia gl. Guşă de a cere imediat recuperarea tancurilor părăsite întrucât prezentau un pericol pentru întreg cartierul în cazul în care ar fi explodat datorită vreunui incendiu.

Ca atare, se impunea despresurarea tancurilor „cu orice preţ”. Au fost formate subunităţi care după somaţiile legale au executat foc de avertisment în aer. Mulţimea s-a împrăştiat, tancurile au fost despresurate fiind tractate în cazărmi unde au ajuns către orele l⁰⁰ noaptea (18 decembrie 1989). Reproducem în continuare câteva din declaraţiile unor cadre militare participante la evenimente: cpt. Marcel Rusu: „…când am ajuns la Timişoara în jurul orelor 18⁴⁵ prima impresie a fost că suntem în plină luptă de stradă…am trecut cu TAB-ul peste coşuri de autoservire pline cu conserve şi pungi, am văzut mese şi scaune de la restaurante şi cofetării care ardeau în drum… în centrul oraşului între Operă şi Catedrală nu era nici o vitrină întreagă şi în toate magazinele erau focuri deschise sau stinse… în faţa Catedralei… ne-a comunicat că trebuie să recuperăm 5 tancuri care erau înconjurate şi ocupate de grupuri de huligani, de oameni beţi sau drogaţi. …Aproape o oră ne-am învârtit neputând pătrunde la tancuri toate drumurile fiind blocate cu autobuze distruse, troleibuze sau plăci de prefabricate atârnate în cârligul unor macarale… în final am dat la o parte un troleibuz şi ne-am trezit în faţa unui tanc… văzând că tancurile erau în flăcări sau cu şenila ruptă… în lungul străzii erau foarte multe grupuri de cetăţeni care se manifestau zgomotos, aruncau cu pietre, sticle incendiare, ghivece de flori, agitau răngi şi bâte şi strigau lozinci  împotriva armatei… am văzut un TAB care a plecat arzând de lângă noi şi mi-a fost teamă ca nu cumva să nu primim ordin să tragem, pentru că în această situaţie ajungeam la o tragedie…”. (Fond Special M.Ap.N. „Decembrie 1989”)

În realitate, unitatea militară trimisă pe Calea Girocului pentru a debloca tancurile ajungând la faţa locului a deschis focul în plin. Este remarcat faptul că această unitate a fost ajutată şi de luptători îmbrăcaţi civil şi înarmaţi cu pistoale automate şi care trăgeau în manifestanţii care încercau să se salveze prin fugă. Tancurile au fost recuperate cu preţul  multor vieţi omeneşti dintre care unii se vor transforma în cenuşă la Bucureşti şi aceasta va fi aruncată într-un canal.

O coloană de manifestanţi printre care se afla şi Ioan Marcu e lovită în plin în dreptul Facultăţii de Electrotehnică. Au tras atât trupe de la M.Ap.N. cât şi cei din M.I. Coloana se împrăştia urmărită de scutieri ce lovesc sălbatec şi arestează. Unii soldaţi folosesc şi baionete. Cea mai mare parte dintre cele 40 de cadavre trimise la incinerat la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, prezentau urme de lovituri violente.

Iată şi opiniile câtorva revoluţionari, aşa cum rezultă din materialul „Reportaj cu sufletul la gură”:

Gheorghe Curpas: „…din clipa aceea, nu mai era o adunături de  inşi, care nu ştiau ce vor, ci o formaţie de luptă… cei mai agili au încercat să pătrundă printre tancuri şi cu răngi,   cu bare metalice produceau, se străduiau să producă avarii cât mai mari… (acţiuni similare au fost desfăşurate de unii manifestanţi şi la Bucureşti în zona Televiziunii n.n.) am prins tancurile între două linii de netrecut, eee, după ce i-am avut pe piţigoi în colivie, chiar dacă tancurile se mai fâţâiau în dreapta şi în stânga ca nişte bondari furioşi, am sărit pe ele, am încercat să le dăm  foc să îi scoatem pe militari afară… cu răngi, cu drugi, zgăndăream orice orificiu… un ofiţer a deschis trapa şi a strigat „Armata e cu voi!”… omul s-a trezit cu o piatră în cap. (pg.66-67).

Doina Suciu: „…între timp bărbaţii nu au stat cu mâinile în sân, ca prin minune… au apărut o mulţime de vergele, de bare metalice şi oamenii… introduceau răngile pe undeva pe la şenile pentru a le bloca… şi tancurile s-au înţepenit… bărbaţii au reuşit să plaseze o rangă la un loc sensibil blocând sistemul de rulaj… rămaşi fără şenila, s-au oprit. În momentul următor oamenii au sărit pe tanc. Au deschis capacul şi i-au scos pe militari afară. Alte grupe se ocupau cu incendiul…”. (pag.99-100)

Mircea Gaşpar: „…în faţa Catedralei ortodoxe, blindate în  curajoşi dintre noi, reuşiseră să incendieze un tanc.” (pag.81)

Cristian Bogdan: „Pe strada Ceahlăului, lume multă, agitaţie, tineri spărgeau vitrinele, nu furau nimic, dar spărgeau tot ce vedeau…  în  Libertăţii, lume multă, un tanc, pe el oameni… se auzeau împuşcături… demonstranţii aruncau în soldaţi cu ce aveau la mână…”. (pag.75-76)

Sandu Hanuş: „… Am găsit în băieţii din Arad colaboratori excelenţi, le-am propus să facem cocktailuri Molotov, au fost de acord, am oprit o maşină, am cerut benzină, am pregătit câteva sticle… ne-am postat după tramvaie… nu peste mult timp a apărut dinspre 6 Martie un camion cu militari fără prelată. Înainte de a le cunoaşte intenţia, un arădean a aruncat sticla pe ei. I-a nimerit. Cei mai mulţi dintre ei (militari n.n.) au sărit încercând să se dezbrace pentru că le luaseră hainele foc…”.(pag.176).

În ziua de 17 decembrie 1989 la orele 18⁴⁵ la Comandamentul Marii Unităţi Mecanizate din Timişoara s-a primit indicativul „Radu cel Frumos” – alarmă de luptă parţială, indicativ transmis ulterior tuturor unităţilor din garnizoană, precum şi Marii Unităţi de Apărare Antiaeriană a Teritoriului. Concomitent în judeţul Timiş s-a declarat „stare de necesitate”.

În baza indicativului de alarmă şi a stării de necesitate s-a trecut la înarmarea militarilor cu muniţie de război, activitate ce a început aşa cum am mai spus la orele 20⁰⁰ şi s-a încheiat către orele 5⁰⁰ ale zilei următoare (18 decembrie 1989).

Din ordinul gl.mr. Guşă Ştefan au fost dislocate noi forţe pentru paza unor instituţii, întreprinderi, magazine şi alte obiective importante. Astfel, au fost trimise efective şi tehnică de luptă, tancuri în zona hotelului Continental, s-a întărit dispozitivul de apărare de la Consiliul Popular Municipal, în faţa Catedralei au fost dispuşi aproximativ 200 militari, iar alţi 200 au realizat un dispozitiv la depozitul de mobilă şi I.C.R.A.

În acelaşi timp s-au intensificat şi acţiunile grupurilor protestatare care au atacat sediile politico-administrative, forţele de ordine şi unităţile militare din cazarma „Oituz” şi „Fratelia”, tehnica militară scoasă pe străzi şi pe militarii ce o însoţeau. Populaţia era decisă să lupte cu orice sacrificii.

La orele 20⁴⁵ (17 decembrie 1989), primul secretar al Comitetului Judeţean de Partid Timiş – Radu Bălan a solicitat telefonic înlocuitorului la comanda Marii Unităţi Mecanizate din municipiul Timişoara – lt.col. Constantin Zeca să intervină cu trupe pentru a participa împreună cu cele aparţinând Ministerului de Interne (Miliţie, Trupe de Securitate, Trupe de Grăniceri USLA şi securişti) scoase deja în dispozitiv în restabilirea ordinii în oraş. Ca urmare, lt.col. Constantin Zeca a raportat despre aceasta comandantului Armatei a 3-a gl.mr. Dumitru Roşu căruia i se subordona. Cu acest prilej comandantul Armatei a ordonat să nu se întreprindă nici o măsură fără aprobarea ministrului apărării naţionale, căruia i s-a raportat imediat la Bucureşti.

În această perioadă, în municipiul Timişoara se găseau trimişi din Bucureşti pentru pacificarea oraşului şi rezolvarea problemelor, Emil Bobu – secretar C.C. al P.C.R., Nicolae Mihalache – prim-adjunct al şefului Secţiei Organizare al C.C. al P.C.R., sosit pe calea aerului în jurul orelor 18³⁰ (17 decembrie 1989) şi Ion Cumpănaşu – şeful Departamentului Cultelor.

La orele 21⁰⁰ (17 decembrie 1989) ministrul apărării naţionale gl.col. Vasile Milea a ordonat telefonic întărirea pazei obiectivelor militare în special cazărmi şi depozite de armament şi muniţii, executarea focului de avertisment numai în plan vertical, să se protejeze tehnica militară scoasă în oraş pentru a nu cădea în mâinile civililor. Respectivele precizări ordonate de ministru au fost retransmise tuturor unităţilor militare din garnizoană de către lt.col. Zeca Constantin.

La orele 21.30 (17.12.1989) gl.col. Vasile Milea – ministrul apărării naţionale a ordonat personal lt.col. Constantin Zeca şi organizeze şi să trimită în misiune în oraş 5 patrule a 10 militari fiecare având asupra lor armament dar fără muniţie. Misiunea acestora consta în asigurarea pazei magazinelor ce fuseseră devastate. În consecinţă lt.col. Zeca Constantin a ordonat constituirea patrulelor aprobate din cadrul U.M. 01197, 01125, 01145, Timişoara. După circa 30 minute, ministrul apărării naţionale a revenit ordonând suplimentarea cu încă 10 patrule din aceleaşi unităţi.

Totodată, ministrul a ordonat telefonic comandantului Marii Unităţi de Apărare Antiaeriană a Teritoriului col. Constantin Rotaru, să organize şi să trimită în misiune similară în oraş încă 9 patrule a 10 militari.

În această perioadă în Piaţa Maria s-a constituit o coloană având în frunte oameni hotărâţi şi care s-au îndreptat către căminele studenţeşti pentru a-i determina şi pe aceştia să li se alăture. Studenţii, în mod ciudat au refuzat să îi urmeze, parte dintre ei părăsiseră deja oraşul fiind plecaţi în vacanţa de iarnă.

Un alt grup s-a îndreptat spre sediul Comitetului Judeţean de Partid au spart geamurile şi au încercat să pătrundă în interiorul instituţiei, fiind respinşi de organele de ordine. După miezul nopţii grupurile de manifestanţi s-au împrăştiat dispărând aproape total. Însă, între timp organele de opresiune au reţinut un număr însemnat de persoane civile dintre manifestanţi în majoritate tineri, dar şi unele persoane care fuseseră decât simpli spectatori la cele petrecute în stradă.

Evoluţia situaţiei din municipiu a determinat pe gl.mr. Guşă Ştefan să ordone o scrie de modificări ale dispozitivelor realizate concomitent trimiterea de noi forţe la Fabrica de pâine, Uzina textilă, Depozitul  I.C.R.A. etc.

Este evidentă diferenţa din primele zile ale Timişoarei, faţă  de atitudinile demonstranţilor din Bucureşti (21-22 decembrie) şi de încercarea  acestora de a atrage armata de partea lor. Dar sabia era scoasă din teacă şi se pot aduce exemple contrarii: atacul armatei în prezenţa gl. Chiţac asupra manifestanţilor la Catedrală (Timişoara) şi atacul baricadei de la Intercontinental în Bucureşti din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 şi ar mai fi urmărirea manifestanţilor. Iată de ce ne-am fi aşteptat la mai multe răspunsuri de la profesioniştii lui Iulian Vlad, având în vedere că încă de la orele 20⁰⁰ unităţile speciale ale DSS-ului „T”,”S” şi „F” se aflau deja infiltrate în mijlocul grupurilor de manifestanţi.

La Timişoara s-a tras la ordin sau din proprie iniţiativă. Au tras activişti de partid, ofiţeri M.Ap.N. şi M.I., au tras şi soldaţii pe care ei îi comandau. Mai mult ca sigur că au acţionat şi profesionişti ai diversiunii care aveau ca misiune amplificarea ostilităţilor şi violenţelor, dar este clar că militarii nu au tras niciodată în plin cu toată puterea focului de care dispuneau, şi aceasta nu pentru că nu au primit ordinul s-o facă, ci pentru faptul că nu au vrut s-o facă.

Dacă ar fi făcut-o, dacă capacitatea de foc a tehnicii militare ar fi fost folosită, aşa cum încearcă unii să acrediteze ideea, am fi avut zeci de  mii de morţi şi răniţi. Au tras în primul rând cei zeloşi, au tras cei care îşi pierdeau favorurile, cei ridicaţi pe trepte superioare ale piramidei social-politice, datorită voinţei dictatorului şi nu capacităţii lor, dar au mai tras şi cei agresaţi, speriaţi de furia maselor precum şi cei fricoşi.

În seara acestei zile (17 decembrie 1989) pentru cercetarea persoanelor reţinute la penitenciarul din Timişoara se găsea procurorul general adj. Gheroghe Diaconescu venit de la Bucureşti, însoţit de 20 procurori militari, împreună cu şeful Direcţiei Cercetări Penale din I.G.M., col.Tudor Stanică, precum şi alte ajutoare sosite de la Bucureşti. Deşi au fost anchetate majoritatea persoanelor reţinute, nu s-a întocmit aşa cum era firesc procese-verbale de constatare. Obiectele găsite asupra reţinuţilor, personale sau însuşite ilegal, au fost aruncate la grămadă în incinta instituţiei.

Este fără justificare faptul că adjunctul procurorului general Gheorghe Diaconescu a dispus neautopsierea cadavrelor din Timişoara, întrucât aşa cum este cunoscut, acest lucru a influenţat negativ cercetările efectuate ulterior. Acelaşi ordin a fost transmis şi la Bucureşti câteva zile mai târziu. O „enigmă” care după 6 ani nu a primit răspuns.

Redăm mai jos câteva declaraţii ale participanţilor la demonstraţiile din seara şi noaptea de 17 decembrie 1989, date cu ocazia Procesului de la Timişoara:

Bîndileu Gelu” „… După ce am strigat în faţa Catedralei, am plecat cu manifestanţii înspre cartierul Studenţesc, pentru a-i scoate şi pe ei la demonstraţie… cineva din primele rînduri a strigat: Să mergem la Miliţie pentru a scoate pe cei arestaţi!… grosul manifestanţilor rămânând în Complexul Studenţesc… În grupul din faţă erau 300-400 oameni…, am văzut… două tancuri cu tunurile îndreptate spre Comitetul Judeţean, un pluton de militari în picioare, un pluton culcat…, a început să se tragă…, am văzut cum ricoşau din zid…, nu cunosc câţi morţi au fost...” (Dosar Cercetare nr.PS8 pag. 159, 210, 358, 372)

Iacob Dănuţ: „… Am asistat la o discuţie între un cetăţean care asigura filtrul pe calea Lipovei şi intersecţia cu str. Borueşti, şi doi ofiţeri care executau serviciul de patrulare în zonă. Cetăţeanul respectiv a afirmat că în seara zilei de 17 decembrie 1989 concomitent cu executarea focului de către militarii din cazarmă un cetăţean neidentificat a executat foc din spatele chioşcului de bilete I.J.T.L.” (Dosar Cercetare nr.PS8, pag.7, 260)

Un diversionist venit de pe alte meleaguri, sau un militar  în civil. De ce astfel de indivizi nu au fost semnalaţi de Securitatea şi Miliţia aflată în stradă? Iar dacă au fost depistaţi de ce nu au fost reţinuţi prin metode specifice?

Popescu Maria: „… În seara zilei de 17 decembrie 1989 am fost martora unui eveniment grozav. După miezul nopţii, vecinul nostru (Otelică Aurel) a fost rănit… Împreună cu doi vecini l-am transportat în faţa blocului. În faţa blocului se găsea un grup de 15 poliţişti care trăgeau asupra blocului, cînd am ajuns jos, un poloţist a strigat să rămânem doar două persoane, că altfel ne împuşcă… la un moment dat a venit un ARO de la Armată, iar la vederea acestei maşini, poliţiştii s-au retras între blocuri, rănitul a fost dus de către maşina militară la spital unde… a murit. Menţionez că armata nu a tras decât în sus şi că a deblocat şoseaua de mesele de piaţă răsturnate… de bolovani şi de maşini.” (Dosar Cercetare nr.PS8, pag.6, 259)

Alte declaraţii al căror conţinut îl considerăm edificator:

Marincaş Eugenia: „... Declar că în ziua de 17 decembrie 1989 între orele 20³⁰-21⁰⁰ dintr-o maşină tip ARO de culoare verzuie, era întuneric şi nu am prea deosebit-o dar cum au trecut pe la capătul de la bloc, unde e Alimentara şi din care s-a tras şi lângă mine au căzut 3 persoane…” (Dosar Cercetare nr.PS8, pag.5, 258)

Soldat Jurcan Adrian (U.M. 01942 Timişoara): „… În seara zilei de 17 decembrie.1989 în jurul orelor 2 noaptea. am ieşit repede în stradă. să oprim un ARO care venea în plină viteză spre noi. Am constatat următoarele: maşina era un ARO 244D, de culoare albă, în maşină se găseau 4 persoane care aveau armele scoase pe geamuri lateral. Cadrul care era cu noi i-a legitimat, şoferul a arătat o legitimaţie că sunt de la Securitate…” (Dosar Cercetare nr.PS8, pag.4, 257)

Donose Emil “În seara zilei de 17.12.1989 în jurul orei 20.00 aproximativ, în magazinul alimentar din blocul 32, un grup de necunoscuţi au spart magazinul devastîndu-l şi i-au dat foc… am chemat pompierii de două ori… am primit următorul răspuns : Nu putem să ajungem în Calea Lipovei, dacă blocul ia foc, să-l evacuaţi. Am fost şi am stins focul.” (Dosar Cercetare nr.PS8, pag.2, 255)

Spicuim din declaraţiile altor participanţi din alte zone ale oraşului, făcute în cadrul Procesului de la Timişoara:

Diţoi Iulică: „… În data de 17 decembrie 1989 participam la demonstraţia anticomunistă şi anticeauşistă. În jurul orei 12⁰⁰-00⁰⁰, grupuri de demonstranţi se deplasau pe Calea Aradului spre Calea Lipovei; am observa. 3 militari în termen înarmaţi, ajunşi în această intersecţie. Întregul grup (70-80 oameni) am fost surprinşi de o rafală de foc automat fără a fi somaţi să stăm sau să se tragă în sus. Lângă mine au mai căzut 2 bărbaţi. Menţionez că grupul. venea. fără să atace pe nimeni…” (Dosar Cercetare nr.PS8 pag.203^54)

Duminescu Dinu: „… În seara zilei de 17 decembrie 1989 am fost chemat la garajul de pe str.Ialomiţa pentru paza şi apărarea garajului; pe la orele 19⁰⁰ am sesizat că un grup de tineri de la Căminul de pe strada… intenţiona să arunce garajul în aer, motivînd că noi i-am împiedicat să demonstreze în oraş… la un moment dat am auzit două focuri de armă care i-au pus pe fugă pe acei tineri porniţi pe fapte rele… ne-am dat seama că a venit armata, am stat de vorbă cu soldaţii… erau postaţi… în faţa depozitului de muniţie… pe la orele 10³⁰ aproximativ, un grup de manifestanţi… s-a oprit la intersenţia din str. Ialomiţei… militarii s-au adunat în jurul ofiţerului şi s-au deplasat în linie spre coloană… la o distanţă de cca 100 m au deschis foc de armă asupra demonstranţilor care au început să fugă… au căzut morţi şi se auzeau ţipete...” (Dosar Cercetare nr.PS8 pag.228)

Anton Viorel: „…17 decembrie.1989, orele 19³⁰-20³⁰ mă aflam la domiciliu, am ieşit în balcon, am observat că pe stradă, din direcţia Constantin cel Mare, veneau grupuri de oameni scandând lozinci… când coloana a ajuns în dreptul magazinului alimentar, s-a deschis foc de armă automată din incinta U.M. 01942… pe fondul zgomotului provocat de tragerile executate din unitate, am observat că din diferite puncte dintre blocuri, se executau foc asupra demonstranţilor… menţionez că în apartamentul din faţă din strada Lotusului nr.3 s-a tras prin uşa de labalcon fiind împuşcat… de la etajul 3…” (Dosar Cercetare nr.PS8, pag. 1)

Sergent Botescu Cornel (Mehedinţi): „… În data de 17 decembrie 1989 în jurul orelor 13⁰⁰ am fost deplasaţi la Comandamentul Divizie. După care am primit misiunea să mergem la Podul Decebal pentru blocarea drumului pentru a nu lăsa să treacă elemente înrăite în jur de 30-40 persoane care voiau să treacă podul spre Comitetul Judeţean. Vroiau să distrugă clădirea cum devastaseră şi dăduseră foc până acolo… am fost bătuţi şi huiduiţi cu pietre, sticle, şuruburi, piuliţe ce erau trase cu praştia! Au fost respinse de trupele de securitate plecând spre Piaţa Traian. În data de 18 decembrie 1989 am primit muniţie de război, în jurul orei 02³⁰-03⁰⁰ dimineaţa, din care nu am primit ordin să tragem…” (Dosar..Cercetare nr.PS8 pag.86, 294)

Sergent Adam Ionel: „… 17 decembrie 1989, orele 3³⁰… cînd am ajuns la Consiliul Popular, am văzut că demonstranţii aruncau cu pietre, sticle şi bile în militarii de la securitate. Demonstranţii cînd ne-au văzut pe noi s-au-retras înapoi strigând: „Vrem pâine, apă caldă!”. Seara, între orele 20⁰⁰ 21⁰⁰ am primit muniţie de război dar nu am primit ordin să tragem. (Dosar Cercetare nr.PS8, pag. 167, 422)

La ora 23⁰⁰ (17 decembrie 1989) pe Aeroportul din Timişoara au sosit cu un avion special viceprim-ministru al Guvernul, membru supleant al C.P.Ex. – Cornel Pacoste şi Iosif Szasz – secretar al C.C., membru al C.P.Ex. Cel dintâi se va deplasa de urgenţă la C.J.P. Timiş, iar cel de al doilea la C.J.P. Caras Severin la Reşiţa, unde urmau a se informa despre situaţia concretă din judeţele respective, starea de spirit a populaţiei şi îl va informa despre aceasta pe Nicolae Ceauşescu.

În noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 între, orele 01⁰⁰-02⁰⁰ un grup de persoane s-a îndreptat dinspre Piaţa Maria spre spitalul Militar. Somaţi şi executându-se foc de avertisment de către dispozitivul de militari ce asigurau protecţia spitalului, s-au împrăştiat. Bineînţeles că aceşti „agresori” îşi căutau morţii şi răniţii.

Acţiunile militare desfăşurate de forţe ale M.I. (trupe de securitate, de grăniceri şi securişti în civil) alături de miliţie şi trupe aparţinând M.Ap.N. au atins intensitatea maximă în după amiaza zilei de 17 decembrie 1989 şi în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989. Astfel, în perioada sus amintită au fost ucise prin împuşcare 66 persoane şi rănite altele 196.

La ordin, s-au confecţionat numere de circulaţie civile cu însemnele judeţului Alba pentru autovehiculele aparţinând M.Ap.N. şi trupelor de grăniceri ce executau asigurarea legăturii cu efectivele dislocate în diferite zone ale oraşului. Pentru aceasta s-au confecţionat 6 perechi de numere.

Pe timpul nopţii, în jurul orelor 22⁰⁰-23⁰⁰ (17 decembrie 1989), gl.mr. Guşă Ştefan împreună cu Ion Coman şi încă câteva persoane de la C.J.P. au făcut o recunoaştere în centrul oraşului. Oraşul arăta ca după lupte: vitrine sparte, magazine devastate, fire de tramvai smulse, camioane DAC, probabil ale subunităţilor de grăniceri ce fuseseră scoase în dispozitiv şi două maşini de pompieri fuseseră incendiate şi ardeau. Spitalele şi morgile erau supraaglomerate. Sute de civili erau reţinuţi şi anchetaţi în condiţii inumane. O stare de disperare cuprinsese oraşul însângerat.

Reîntors în cazarmă, gl.mr. Guşă Ştefan convoacă comandanţii de unităţi din garnizoană cărora le precizează: „…Pînă dimineaţă să se retragă toate tancurile în cazărmi, să se ia măsuri pentru odihna şi hrănirea efectivelor.” Totodată s-au ordonat misiunile pentru ziua de 18 decembrie 1989 astfel: „…U.M. 01185 Timiş cu 200 militari, 8 tancuri va executa paza Consiliului Popular Judeţean, Poştei, Băncii, Podurilor 23 August şi Michelangelo; U.M. 01008 şi 01276 Timişoara cu 400 militari vor asigura paza depozitului ICRA, Gării de Nord, Uzinei textile, Grupurilor de emiţătoare radio şi Pieţei Traian; U.M. 01121 şi 01370 cu 115 militari vor apăra Comandamentul U.M. 01024 Timişoara; U.M. 01380 Arad cu 210 militari, 3 TAB-uri vor apăra Comptexul Studenţesc, Piaţa Maria; U.M. 01140 Lugoj va fi dispusă în Piaţa Operei. Se vor constitui patrule conduse de ofiţeri în toate zonele de responsabilitate. Rezervă 200 militari. Dispozitivul va fi gata până la orele 9⁰⁰” În cadrul aceleiaşi convocări, gl.lt. Chiţac Mihai a comunicat că în caz de necesitate în cursul zilei de 18 decembrie 1989 vor putea fi folosite împotriva manifestanţilor grenade cu substanţe lacrimogene. Substanţele respective fuseseră solicitate de gl.lt Mihai Chiţac de la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi Sibiu.

În încheierea activităţii, gl. Guşă a mai precizat: „…Trebuie să se stea de vorbă cu militarii… Dacă vor fi atacaţi şi există pericolul de a li se lua armamentul să se tragă pentru avertisment în sus şi numai dacă agresorii nu se supun să se execute trageri la picioare. Să se evite pe cât posibil contactul cu oameni violenţi.”. (Fond special M.Ap.N.- „Decembrie1989”)

În noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 la Timişoara a plouat, dar nimic nu a putut spăla urmele dramaticei zile de 17 decembrie 1989.

În dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989 în jurul orelor 5³⁰, Ion Coman raportează lui Emil Bobu la C.C. că: „…la Timişoara situaţia este sub control…” evident, acest raport dădea posibilitatea preşedintelui statului să plece liniştit în vizita oficială planificată în Iran. Acelaşi raport se repetă în jurul orelor 6⁰⁰ direct lui Nicolae Ceauşescu.

La orele 8⁰⁰ (18 decembrie 1989) activul de partid întrunit la Comitetul Judeţean de Partid Timiş este convocat. În cadrul şedinţei se face un prim bilanţ: 58 morţi, 200 răniţi, 700 reţinuţi. În această dimineaţă se instalase liniştea specifică după un dezastru, asemănătoare dimineţii din 22 decembrie 1989 la Bucureşti. Organele locale-începuseră acţiunea de strângere a cioburilor de geamuri sparte, a resturilor de mobilier distrus şi a altor obiecte care au fost utilizate de manifestanţi ca arme. Se montau geamuri în locul celor sparte, iar magazinele de pâine şi cele alimentare, începuseră a funcţiona chiar fără uşi şi ferestre. Elena Ceauşescu, de la Cabinetul 2 comandase telefonic lui Ion Coman referindu-se la situaţia din oraş: „…lăsaţi aşa, să vadă şi turiştii străini ce au făcut vandalii…”.

Ceauşescu lăsase conducerea Elenei Ceauşescu, lui Manea Mănescu şi Emil Bobu. Telefoanele de la Cabinetul 2 erau extrem de des pline de reproşuri şi de sfaturi dure:.”puneţi câinii pe ei!…”

Situaţia existentă în oraş, necesitatea de a păstra unele zone deschise, puncte obligate de trecere şi de apărare a unor obiective de importanţă deosebită a determinat restructurarea dispozitivelor militare  ordonată anterior astfel: de la U.M. 01008 Timişoara – 25 militari la întreprinderea de Transport Timişoara, 45 la ICRA, 15 la Podul Decebal; de la U.M. 01276 Timişoara – 60 militari la Gara de Nord; de la U.M. 01140 Lugoj – 25 militari la Uzina de apă, 30 la IRET, 5 la fabrica de pâine, 200 în Piaţa Operei; de la U.M. 01185 Timişoara – 50 militari la Podul Decebal, 30 laBancă şi Poştă, 30 la Facultatea de Medicină, 20 la pod Michelangelo; de la U.M. 01125 şi 01197 Timişoara câte 40 militari la Comandamentul U.M. 01024 Timişoara; de la U.M. 01115 Giroc – 60 militari la Consiliul Popular Judeţean şi 6 tancuri la Comandamentul U.M. 01024 Timişoara: de la U.M. 01233 Buziaş – 40 militari la Podurile Maria şi Mihai Viteazul. Celelalte forţe din oraş au fost retrase, constituind rezerva.

Persoanele reţinute  în noaptea trecută, au fost duse în curtea Inspectoratului şi, ulterior, introduse în arest sub o ploaie de lovituri date cu râvnă de miliţieni şi alte persoane în civil.

Este de remarcat faptul că toate informaţiile primile de gl. Iulian Vlad la securitate lipsesc cu desăvârşire. Imposibil ca-n aceste zile serviciile Securităţii să nu-şi fi adus contribuţia la informarea conducătorilor partidului. Unde sunt aceştia şi de ce cei care au făcut sau au primit aceste informaţii şi nu le-au prezentat Comisiei Senatoriale?

Majoritatea declaraţiilor comandanţilor din D.S.S. nu sunt sincere şi nu aduc lumină în cercerarea evenimentelor.

Nu putem considera suficiente insinuările făcute de ofiţerii superiori din.M.I. la adresa D.I.A. fără a ne putea fi prezentate dovezi sau probe edificatoare. De la profesionişti aşteptăm dovezi şi nu simple vorbe.

Pe baza datelor raportate de comandanţii de unităţi în ziua de 18 decembrie 1989, la orele 5²⁰ s-a raportat ministrului apărării naţionale situaţia din municipiul Timişoara în acel moment.

Organele de conducere militară din zonă au analizat desfăşurarea evenimentelor în perioada 16 spre 17 decembrie.1989 ajungându-se la concluzia că este posibil ca în oraş va fi acţionat şi continuă a acţiona elemente specializate în acţiuni de diversiune. Ca atare s-a ordonat aducerea grupurilor specializate de cercetaşi de la U.M. 01171 Buzău pentru îndeplinirea unor misiuni de informare. În ziua de 18 decembrie 1989 la orele 7³⁰ au sosit pe aeroportul Giarmata un număr de 41 de cercetaşi, cadre şi militari în termen, constituiţi în 5 grupuri, care au fost cazate la Marea Unitate Mecanizată. În baza ordinului gl.mr. Guşă Ştefan, grupurile de cercetare au fost folosite în următoarele două misiuni: un grup la Spitalul Judeţean cu misiunea de a confirma dacă sunt întradevăr morţi şi a determina starea de spirit a rudelor ce veneau după persoanele decedate; celelalte grupuri au fost trimise în oraş pentru a obţine informaţii despre constituirea şi afluirea coloanelor, starea de agresivitate a acestora, structura lor etc., mai ales în Piaţa Operei, Piaţa Maria, Calea Girocului şi zona Industrială. Legătura cu Comandamentul Marii Unităţi se ţinea prin telefon public sau prin deplasări personale şi în baza unor indicative.

Din rapoartele grupurilor de cercetare reţinem că până în dimineaţa zilei de 19 decembrie 1989 penetrarea coloanelor de manifestanţi se făcea cu multă uşurinţă, după această dată, datorită organizării coloanelor preponderent muncitoreşti pătrunderea în coloane se făcea cu mare dificultate. De menţionat că începând din seara zilei de 18 decembrie 1989, oficial, grupurile de cercetare au acţionat în oraş fără armament şi muniţie asupra lor, acesta fiind depus la Comandamentul Marii Unităţi Mecanizate în lăzi sigilate.

Detaşamentul de cercetare dislocat la Timişoara a fost regrupat şi în ziua de 22 decembrie 1989 s-a înapoiat la Buzău. Pe parcursul întregii misiuni desfăşurate în municipiul Timişoara grupurile de cercetare nu au făcut uz de armă reîntorcându-se în unitatea de origine cu întreg armamentul şi muniţia din dotare.

De reţinut că în vederea cunoaşterii stării de spirit existente în rândul muncitorilor de pe marile platforme industriale ale Timişoarei, cadre de cercetare din U.M. 01171 Buzău, au primit misiunea de a se infiltra în diferite întreprinderi, unde, în baza discuţiilor purtate cu municitorii să determine printre altele cauzele  revoltei şi intenţiile muncitorilor. În acest context, pe timpul îndeplinirii misiunii, doi subofiţeri de cercetare, au fost reţinuţi de muncitori şi predaţi organelor de miliţie, care, determinându-le apartenenţa, pe baza unor dovezi de împuternicire, au fost puşi în libertate. Se impune a preciza că personalul specializat în acţiuni de cercetare îndeplilneşte aceste misiuni, de regulă prin observare şi ascultare, urmărind în special evitarea posibilităţii de a fi descoperiţi.

Pornind de la această situaţie, cu totul întâmplătoare, o parte din ofiţerii fostei securităţi au încercat şi continuă a interpreta, folosirea acestei unităţi militare de cercetare în adâncime în scopuri diversionist-teroriste şi nu informative. Înainte de a justifica acţiunile forţelor proprii, au încercat să atribuie acestei unităţi militare tot ceea ce ar fi putut fi realizat de unităţi speciale ale securităţii sau de agenţi străini. Activitatea militarilor din această unitate angrenaţi în acţiunile dintre 17-27 decembrie 1989 nu confirmă învinuirile atât de des exprimate de unii securişti sau oameni politici rămaşi în continuare fideli regimului ceauşist.

În cursul zilei de 18 decembrie 1989 accesul spre Operă era blocat de cordoane militare şi persoane civile echipate cu automate şi foarte active în zonă (până la Catedrală).

Timişoara era în grevă generală. Arestaţii sunt interogaţi, la fel şi răniţii din Spitalul Judeţean. La Universitate are loc întâlnirea lui C. Pacoste cu conducerea rectoratelor. Se acordă oficial vacanţă studenţilor

În această zi, soseşte la Comitetul Judeţean de Partid Timiş, gl. Ilie Ceauşescu însoţit de gl. Nuţă unde are loc o discuţie cu Ion Coman şi Victor Stănculescu după care Ilie Ceauşescu se deplasează la Comandamentul Marii Unităţi Mecanizate, unde se organizase o şedinţă

Pentru identificarea cadavrelor de la Spitalul Judeţean la faţa locului se deplasează 5 ofiţeri criminalişti care împreună cu medicii legişti şi procurorii civili urmau a executa această operaţiune. Operaţiunea a fost numită „Operaţiunea Trandafirul!”

Existând pericolul unei intervenţii armate din exterjor o grupă operativă a M.Ap.N. dislocată la Timişoara a lucrat la întocmirea unui plan de acoperire a frontierei de Vest având în vedere că o bună parte din efectivele şi tehnica de luptă a unităţilor din zonă se găseau în cazărmi pregătite tocmai pentru a interveni împotriva unei agresiuni.

În acest sens, gl.mr. Guşă Ştefan a declarat: „… Nu ne era teamă de unguri, ci de ruşi care erau şi în Ungaria (cca 600.000), erau şi la Est –  mă refer la trupele ruseşti care staţionau în Ungaria şi care oricînd puteau să facă o Praga…”.

Ca o componentă certă a sistemului de reprimare, forţele Ministerului de Interne au constituit în baza ordinului gl. Nuţă începând cu dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989 dispozitive mixte, astfel s-au creat 8 asemenea formaţiuni sub indicativele „D1 la D8” sub conducerea unor cadre de miliţie cu misiunea de a acţiona în diferite zone ale oraşului. Aceste formaţii au acţionat până în ziua de 20 decembrie 1989 orele 15⁰⁰. Bineînţeles, fără să întocmească documente despre activitatea lor.

Din cercetările efectuate de SRI rezultă că la data de 18 decembrie 1989, comandantul formaţiunii D7 a ordonat deschiderea focului asupra unui grup de manifestanţi la intersecţiile Căii Girocului cu str. Ştefan Stâncă, împrejurare în care a fost ucis un cetăţean. De asemenea, şi formaţiunea D1 amplasată în faţa Catedralei a deschis foc asupra manifestanţilor din zonă, iar ulterior au acţionat pentru arestarea celor refugiaţi în Parcul Poporului, cu ordin expres din partea gl. Nuţă de a executa foc la cel mai mic semn de nesupunere.

În ceea ce priveşte acţiunile patrulelor mobile există mai multe mărturii potrivit cărora s-a executat foc din mers din diferite autoturisme-de tip ARO, Dacia şi Lada de către indivizi îmbrăcaţi în civil.

Aceste patrule, se pare 5 la număr, erau constituite, potrivit informaţiilor SRI, din cadre de miliţie cărora li s-au repartizat principalele zone aglomerate ale oraşului acţionând sub indicativele „Z1 la Z5”. Aceste patrule aveau misiuni informative şi erau coordonate de formaţiunea cu indicativul Z6 dispusă la sediul miliţiei.

În ziua de 18 decembrie 1989, între orele 9⁰⁰ şi 17⁰⁰ situaţia în municipiu s-a tensionat treptat, întreaga populaţie revoltându-se împotriva acţiunilor sângeroase provocate de partid, securitate, miliţie şi armată. Organizându-se, în grupuri masive, manifestanţii s-au îndreptat spre centrul oraşului formând zone aglomerate în Piaţa Operei, la Podul Michelangelo, pe Calea Girocului şi pe Calea Şagului unde s-a realizat în fapt şi construirea de baricade din vehicule grele. Ca replică au fost luate măsuri de trimitere a noi patrule din cadrul unităţilor M.Ap.N.

La orele 17⁰⁵ (18 decembrie 1989) în timp ce îndeplinea o misiune de patrulare în faţa Catedralei asupra patrulei respective s-a deschis foc de către persoane neidentificate rănind în picior un subofiţer.

Odată cu înserarea, un important grup de tineri manifestanţi sfidând cordoanele forţelor de opresiune şi interdicţiile de circulaţie, cu lumânări în mâini, s-au grupat în faţa Catedralei. În urma focului executat de către miliţienii şi persoanele în civil înarmate ce se aflau în cordonul cu faţa spre Catedrală, manifestanţii loviţi în plin au încercat să se salveze prin fugă în parcul din spate sau în incinta Catedralei.

Tot în faţa Catedralei, în baza dispoziţiilor date de gl.lt. Mihai Chiţac s-a ordonat folosirea substanţelor chimice împotriva manifestanţilor. Întrebuinţarea, în jurul orelor 18³⁰ a grenadelor lacrimogene a incitat şi mai mult mulţimea. Iată ce declară în legătură cu acest episod Ion Marcu, unul dintre revoluţionari: “…Nenorocirea s-a petrecut în seara zilei de 18 decembrie 1988 în jurul orelor 18⁰⁰. Eram pe scările Catderalei cu circa 250 de oameni, majoritatea tineri şi după aspect nevoiaşi. După ce toţi  am aprins lumânări, am scandat laolaltă cu mulţimea blocată de cordoanele de ordine, alcătuite de miliţieni, securişti, militari, luptători din gărzile patriotice: „Jos Ceauşescu”!, „Libertate, libertate!”, „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”. Pe direcţia mea erau nişte miliţieni. De acolo am auzit comanda „Foc!”. În clipa următoare am văzut pe scări morţi şi răniţi. Militarii în termen au tras în sus. Gloanţele din armele lor au lovit zidul de deasupra streşinei Catedralei…”. (ziarul !Armata poporului” nr.35/1990).

Tot legat de acest moment, iată declaraţia lt.col. Constantin Zeca: „ …pe 18 seara începea să se întunece. În faţa Catedralei s-au strâns 100-200 persoane care încercau să forţeze cercul realizat de militari şi să ajungă la primărie. În faţa primăriei, era Centrul de Instrucţie Echipaje… acolo au fost folosite pentru prima dată grenade de instrucţie cu substanţe toxice… nu au avut nici un efect… gl. Chiţac a raportat gl. Guşă că s-a făcut de râs, că ele au explodat, au scos fum, dar… la explozie parte din manifestanţi s-au culcat, de aici concluzia că au fost nu ştiu câte zeci de morţi şi nu mai ştiu ce, dar s-au ridicat şi au fugit prin Parcul Central. După aceea au intervenit elementele brigăzii de miliţie-securitate care au arestat pe o parte dintre ei, i-au prins şi i-au dus la închisoare…” (ziarul „Armata poporului” nr.31/1991) (Dosar cercetare nr.PSS pag.213, 331)

Privind activitatea gl.lt. Chiţac Mihai, din declaraţiile martorilor militari şi civili, rezultă că acesta a fost însărcinat să coordoneze acţiunile de lichidare a manifestaţiei antidictatoriale din Piaţa Libertăţii, de la Catedrală şi din zona adiacentă. Cu această ocazie, generalul s-a deplasat la faţa locului cu un ARO, însoţit de două persoane îmbrăcate în civil şi de lt.col. Elek şi cpt. Ilie N. Generalul purta o scurtă îmblănită şi un pistol automat în mâini. Cu acest prilej a inspectat dispozitivele realizate de trupe, a dat indicaţii să fie cât mai duri şi a dispus distribuirea şi utilizarea grenadelor lacrimogene pentru împrăştierea mulţimii. Din declaraţiile unor martori la Procesul de la Timişoara mai rezultă că activitatea generalului zelos s-ar fi prelungit şi până în zilele de 19-20 decembrie 1989.

Iată extrase din declaraţiile unor  martori:

Demian Ştefan (grănicer): „…Luni 18 decembrie 1989 în jurul orelor 16⁰⁰ s-a deschis foc în Piaţa Operei asupra grupului de tineri din faţa Catedralei. O parte dintre demonstranţi s-au refugiat în Parcul Central de unde, cu ajutorul a două TAB-uri se încerca scoaterea lor şi trimeterea acestora la sediul Miliţiei. Se utilizau gipsuri şi petarde iar acţiunea era, condusă de gl.mr. Chiţac, ajutat de 3-4 ofiţeri superiori. Am observat cum după cercetarea parcului de către două plutoane de grăniceri (M.I.) şi  de un pluton de artilerie au fost depistate 18-20 persoane şi transportate cu un camion militar la Miliţie…” (Dosar Cercetare nr.PS8 pag. 153)

Tămăian Ciprian (Buziaş): „… În partea dinspre Catedrală mai era un dispozitiv format din militari de la M.I., grăniceri şi civili înarmaţi… a sosit un ARO de armată, din el a coborât un general cu un pistol mitralieră în mină şi ochelari fumurii, s-a îndreptat spre dispozitivul dinspre Catedrală, din acel moment oamenii au început să strige. După câte am înţeles, din ordinul acelui general două TAB-uri au plecat către demonstranţi susţinute de focuri de armă, mulţimea s-a împrăştiat prin parc… nu după mult timp generalul s-a urcat în ARO şi a plecat urîndu-ne Succes!” (Dosar Cercetare nr.PS8 pag. 147)

Iepure Ton (Buziaş): „… În seara zilei de 18 decembrie 1989, a venit dinsper strada Săvineşti o maşină cu un general lt. la care comandantul unităţii i-a dat raportul şi s-au îndreptat împreună spre Catderală… Domnul general avea în mână un pistol mitralieră. În acest timp, am auzit dinspre Catedrală nişte împuşcături şi nişte bubuieli de grenade lacrimogene…”. (Dosar Cercetare nr.PS8, pag. 144, 350)

Popa Cristian (Buziaş): „… În ziua de 18 decembrie 1989, în jurul orei 15⁰⁰-15³⁰ în spatele dispozitivului nostru a sosit un ARO… din care a cobor un gl.lt. însoţit de 2 civili. Domnul general avea asupra lui un pistol … mitralieră… care … scandau… lozinci anticomuniste şi anticeauşiste. Domnul general respectiv s-a îndreptat spre dispozitivul aflat în faţa demonstranţilor… dispozitiv constituit din trupe de grăniceri, care era împânzit de mai mulţi civili înarmaţi cu pistoale mitralieră cu pat rabatabil. După ce domnul general… care nu a fost altul decât actualul ministru de interne… asupra demonstranţilor s-a tras, s-a aruncat cu un fel de petarde de culoare galbenă care produceau o explozie puternică şi degajau o mare cantitate de fum. Tot în acele momente s-a trecut la împrăştierea manifestanţilorcu trei TAB-uri. Domnul general a stat în jur de vreo 10 minute… în jurul orelor 17⁰⁰, pe scările Catedralei a apărut un tip în jur de 20 şi ceva de ani care a strigat la noi: „Criminalilor, lasă că punem noi mâna pe arme!”. În acel moment, (un ofiţer n.n.) a plecat înspre Catedrală cu scopul de a-l prinde pe individ, persoana respectivă a fugit în parcul din spatele Catedralei… s-a tras după acesta, tânărul respectiv reuşise să scape…”. (Dosar Cercetare.nr..PS8 pag. 141).

Despre acest ultim episod declară şi Runcu Dacian.

Tearcon Ioan (Buziaş): „…Duminică seara, am văzut că din spatele Comitetului Municipal a apărut un general care a primit raportul de la comandantul unităţii şi pe urmă ne-a felicitat că ne facem bine datoria…”. (Dosar Cercetare nr.PS8, pag. 116, 136)

Marin Paul Cătălin (m.t.): „… mă aflam în faţa Catedralei pe data de 18 decembrie 1989 cînd a apărut o maşină tip ARO din care a coborât un general (gl. Chiţac) însoţit de doi civili îmbrăcaţi în costume negre. Domnul general avea un pistol mitralieră pe care îl ţinea de uluc. El a venit atunci când manifestaţiile de pe treptele Catedralei luau o tot mai mare amploare… domnul general se plimba şi zâmbea ironic… atunci cînd domnul general a zis: „La canaliile astea le trebuie Revoluţie? Lasă că le arătăm noi Revoluţie!” şi a tras foc automat în mulţimea de pe treptele Catedralei, atunci mulţimea s-a retras urlând în interiorul Catedralei… menţionez că în acele momente… a venit un civil îmbrăcat decent cu o videocameră, bănuiesc că era trimis de cineva deoarece se plimba nestingherit printre noi şi printre securişti… s-a aruncat în mulţime cu nişte grenade fumigene… ce au… explodat zgomotos şi au scos fum… generalul se pare că a fost foarte satisfăcut de această operaţie, căci l-am auzit spuunînd: „Foarte bine linia asta”… a ţipat atunci că de ce nu s-au luat măsuri să fie înconjurată Catedrala, să nu poată nimeni scăpa…”. (Dosar Cercetare nr.PS8 pag. 133)

Bălan Gheorghe: „…am văzut un general (Chiţac n.n.) care dădea ordine în faţa Catedralei la întreg efectivul prezent… timp în care s-au reţinut unele persoane şi aduse în faţa Expresului unde au fost puse cu faţa în jos… am fost de faţă când o parte din demonstranţi au fost reţinuţi şi culcaţi pe burtă de cadre civile de la Miliţie şi l-am auzit pe gl. Chiţac când a spus că dacă mişcă vreunul din persoanele reţinute să se tragă în ei… era format un cordon de civili în faţa Catedralei şi de acolo s-a tras…”.

Popa Gabriel: „… În jurul orelor 16¹⁵-16³⁰, grupuri de tineri… s-au instalat pe treptele de la Catedrală cu luminări aprinse scandând lozinci… în jurul orelor 16³⁰ a apărut un autoturism ARO… din acest autoturism a coborît un gl.lt. însoţit de două persoane îmbrăcate în civil care s-au deplasat…primind raportul… în jurul orei 17⁰⁰ am auzit dintr-o dată o rafală de gloanţe trase asupra tinerilor de pe treptele Catedralei, de către un grup de persoane îmbrăcate în civil. În continuare tot sub privirile gl.lt. Chiţac Mihai au fost trimişi în Parcul Central un număr de 30-40 soldaţi de la grăniceri cu doi ofiţeri pentru a-i scoate din parc pe cei ce au reuşit să fugă de pe treptele Catedralei…”. (Dosar Cercetare nr.PS8 pag. 127)

Există declaraţii care susţin că din cele 3 TAB-uri aflate la Catedrală s-ar fi deschis foc împotriva manifestanţilor.

Echipajele erau: mr.Bura Ion cu lt.Popescu Emil (mr.Bura împreună cu cpt.llie au folosit şi armele chimice aduse de gl.Chiţac); lt.Popa Laurenţiu cu plt. Harabagiu; lt.maj. Nyiurca Alex cu serg.maj. Vochim.

La orele 19¹⁵ (18 decembrie 1989) un grup de cetăţeni s-a deplasat spre spitalul judeţean dorind să îşi recupereze morţii. Spitalul Judeţean era apărat de miliţieni, echipaţi în civil şi înarmaţi, precum şi de militari în termen de la trupele de grăniceri (M.I). În urma folosirii substanţelor lacrimogene de către efectivele ce asigurau paza, grupul respectiv a fost împrăştiat. Legat de episodul atacului Spitalului Judeţean, din declaraţia gl. Guşă rezultă că Ion Coman i-a spus: „Nu te băga şi nu te amesteca, nu e treaba ta. Ca după aceea să aflu că de acolo sau cărat nişte cadavre. Ori, vă rog? Avea cineva interesul să ascundă morţii armatei ?”

Aşa cum rezultă din declaraţiile unor martori şi în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989 patrule mobile ce acţionau în oraş desfăşurau acţiuni de arestare. Marin Paul Cătălin declară că: „… În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989 am oprit două maşini Dacia… mi-au arătat o legitimaţie pe care era scris Departamentul Securităţii Statului… erau două persoane civile care duceau un tânăr îmbrăcat în blugi, în pumni şi înjurături…”. (Dosar Cercetare nr.PS8, pag. 133)

La ora 20²⁷ pe aeroportul Timişoarei aterizează o aeronavă Boeing 707 venită din Iordania. Decolează la 23⁰⁵. Se fac cercetări asupra scopului venirii acestui avion. Se pretinde că a ridicat carne (berbecuţi).

Între orele 20⁰⁰-24⁰⁰, (18 decembrie 1989) manifestanţii de la Fabrica de Pâine şi din Bd.Gheorghe Lazăr s-au retras, dar au continuat încercările de pătrundere spre Consiliul Popular Judeţean, Consiliul Municipal, Fabrica de Cauciuc şi au fost provocate incendii prin folosirea sticlelor cu benzină la Fabrica de ulei. Pe timpul nopţii, au fost trimise noi forţe pentru întărirea dispozitivelor de apărare la obiectivele unde presiunea mulţimii crescuse. Încercările repetate de pătrundere în depozitele de armament şi muniţii a unităţilor militare au fost respinse cu foc de avertisment.(Documentar M.Ap.N.)

În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, în cartierele mărginaşe a fost reluată acţiunea de distrugere şi devastare a unor magazine, totodată au fost incendiate magaziile de produse finite de la I.M.T. şi a depozitelor demateriale din FREIDORF. Unii directori de întreprinderi s-au adresat unităţilor militare pentru acordarea de ajutor armat împotriva acţiunilor de distrugere.

În dimineaţa zilei de 19 decembrie 1989 între orele 0³⁰ şi 1³⁰ gl.mr. Guşă Ştefan a convocat din nou toţi comandanţii de unităţi la Comandamentul U.M. 01024 Timişoara pentru o analiză a evenimentelor parcurse şi pentru a se face unele precizări privind ziua în curs.

Cu acest prilej, s-a dispus reducerea efectivelor din oraş şi înlocuirea acestora cu patrule.

Au fost însă menţinute dispozitivele realizate la Consiliul Popular Judeţean şi Municipal, precum şi la unele obiective economice importante. Comandanţii de unităţi au fost informaţi despre apariţia unor noi focare de revoltă în exteriorul oraşului (Fabrica de zahăr şi Depozitul de lemne), totodată s-a precizat că se încearcă cu insistenţă pătrunderea în depozitele de armament şi muniţii precum şi dezarmarea militarilor.

Cu referire la şedinţa desfăşurată, Bălan Eugen declară: „…pe timpul şedinţei din 19 decembrie 1989 unul din participanţi a raportat că un grup de 5-6 persoane au încercat să pătrundă în Depozitul de Armament şi Muniţii al uneia din unităţi. În acest moment, domnul gl. Guşă a ordonat ca împotriva tuturor celor care vor ataca unităţile militare sau depozitele acestora să se tragă după somaţie...”. (Dosar Cercetare nr. PS8, pag.71,279)

Începând cu orele 7⁰⁰ (19 decembrie 1989) acţiunile revoluţionare au marcat o schimbare esenţială determinată de apariţia primelor manifestări protestatare de masă a muncitorilor din întreprinderile timişorene şi îndeosebi de la întreprinderile 6 Martie, Azur, ELBA şi Solventul.

La Întreprinderea 6 Martie, militarii existenţi în incinta acesteia au fost atacaţi cu pietre şi şuruburi. Pentra calmarea spiritelor s-a cerut sprijinul directorului întreprinderii şi primului secretar al Comitetului Municipal de Partid – Petru Moţ.

La orele 9⁰⁰ (19 decembrie 1989) gl.mr. Guşă Ştefan a ordonat grupurilor de cercetare de la Buzău, ca sub acoperire conspirativă să pătrundă în întreprinderi pentru a determina starea de spirit a muncitorilor şi în ce constau revendicările acestora.

Între orele 12⁰⁰-13⁰⁰ (19 decembrie 1989) la Comandamentul U.M. 01024 Timişoara a avut loc o nouă convocare a comandanţilor la care a participat şi gl.lt. Ilie Ceauşescu. Din discuţiile purtate a rezultat creşterea pericolului de dezarmare a militarilor şi de atacare a depozitelor de armament şi muniţie, precum şi declanşarea unor acţiuni specifice de război psihologic de teroare şi hărţuială. (Fond special M.Ap.N. „Decembrie 1989”).

Gl.lt. Ilie Ceauşescu a cerut ca armata să rămână în stradă afirmând: „…Tulburările sunt provocate de elemente teroriste aservite intereselor ţărilor capitaliste, scopul lor este răsturnarea socialismului şi întoarcerea la capitalism…”.

În cursul aceleiaşi zile gl.lt. Ilie Ceauşescu a vizitat şi alte unităţi din garnizoană unde a prezentat expuneri despre încercarea unor puteri străine de a destabiliza situaţia din România.

În jurul orelor 11⁰⁰ (19 decembrie 1989), Radu Bălan încearcă din nou să calmeze spiritele agitate ale muncitorilor de la întreprinderea ELBA. Concomitent, din ordinul lui Ion Coman, Cornel Pacoste şi Ilie Matei intră în U.M.T. şi încearcă fără efect să realizeze o legătură cu muncitorii. Muncitorii scandează „Libertate, democraţie, demisia lui Ceauşescu !” . Dialogul, este respins.

În aceeaşi zi la orele 14⁰⁰ (19 decembrie) Ion Coman a cerut gl. Guşă să se deplaseze la întreprinderea ELBA pentru a-l scoate de acolo pe Radu Bălan reţinut ca ostatec de muncitori. Sosit la întreprindere, însoţit de aghiotantul său, un ofiţer de transmisiuni şi un pluton de militari în termen, gl. Guşă a fost întâmpinat cu huiduieli şi injurii datorate incidentului produs prin împuşcarea din greşeală a unei femei de către un militar ce asigura paza întreprinderii şi utilizase defectuos armamentul. Ca urmare a discuţiilor purtate de gl. Guşă cu muncitorii, precum şi după îndepărtarea plutonului însoţitor de la poarta întreprinderii, în baza afirmaţiei potrivit căreia „…Oameni buni, de ce vă distrugeţi oraşul ?” la care mulţimea a răspuns: „Nu noi, nu noi !” (era normal nu muncitorii timişoreni erau cei ce distrugeau oraşul) armata nu are nimic de împărţit cu oamenii care dacă vor să manifesteze să o facă în mod paşnic, să nu agreseze soldaţii…”.

Atitudinea muncitorilor s-a schimbat astfel că la plecarea ofiţerilor o parte a mulţimii adunate în incinta întreprinderii a strigat pentru prima dată „Armata e cu noi !”.

Întors de la întreprinderea ELBA, gl. Guşă al cărui zel a început să scadă a raportat lui Ion Coman „…că la uzină nu sunt huligani, sunt oameni serioşi care i-au arătat gloanţele trase în ei, de acum în stradă ies muncitorii.”

În acest timp (19 decembrie 1989), în mai multe unităţi economice, muncitorii au încetat lucrul, s-au strâns în curţile interioare şi au început să îşi exprime deschis nemulţumirea faţă de regimul ceauşist. S-au scandat lozinci antidictatoriale şi s-au formulat revendicări economice şi politice.

La orele 18⁰⁰ (19 decembrie 1989) un detaşament de paraşutişti de la Caracal a sosit la Timişoara unde a fost trecut în rezerva de forţe.

Înţelegând răsturnarea situaţiei şi impresionat probabil de cererile ferme ale muncitorilor care în fapt exprimau un deziderat al tuturor românilor, la orele 13⁵⁰ (19 decembrie 1989) gl.mr. Guşă Ştefan a ordonat retragerea în unităţi a tancurilor şi TAB-urilor precum şi a unei părţi din efectivele dislocate în oraş. Totodată, s-a ordonat replierea forţelor rămase în dispozitive, în apropierea zidurilor clădirilor, permiterea penetrării dispozitivelor de către coloanele muncitoreşti paşnice şi interzicerea totală a folosirii armamentului. Această hotărâre luată cu toată responsabilitatea a salvat Timişoara de la un război civil. Trebuie remarcat faptul că în mai multe cazuri, armata dăduse semne evidente de fraternizare cu manifestanţii. Poate că acest lucru a fost un factor determinant în emiterea ordinului de retragere al armatei dat de Ştefan Guşă.

Iată ce declară doamna Marin Doina Ecaterina: „… În data de 19 decembrie 1989 se mai aflau militari în jurul Catedralei, dar numărul lor fiind foarte mic în comparaţie cu Miliţia şi civilii înarmaţi ce se găseau pe stradă…”. (Dosar Cercetare nr.PS8, pag. 134)

La orele 19³⁰ (19 decembrie 1989) dispozitivul U.M. 01185 a fost atacat de persoane neidentificate cu foc de armă, fiind rănit un ofiţer.(documentar M.Ap.N)

Pe timpul nopţii totuşi au continuat a funcţiona 13 patrule militare şi au fost luate măsuri pentru paza suplimentară a Depozitului PECO. Concomitent, efective ale M.Ap.N.-ului au participat la stingerea unor incendii la întreprinderea IAEM, la CAP etc.

La Inspectoratul General al Ministerului de Interne din ordinul lui Ion Coman se prezintă doi ofiţeri de paraşutişti  pentru a asigura informarea periodică a acestuia cu activitatea Inspectoratului. Generalul Mihalea acceptă cu dificultate prezenţa celor doi fiind convins că aceştia aveau misiunea de a ţine sub supraveghere instituţia.

Totodată, au fost dispuşi paraşutişti şi în jurul Miliţiei Judeţene.

În zilele de 18 şi 19 decembrie 1989 s-au mai produs victime prin împuşcare 7 morţi şi 98 răniţi. Bineînţeles din rândul civililor.

Revolta din Timişoara intra pe un alt făgaş, populaţia fiind pe cale să se organizeze pe baze revoluţionare cu revendicări clare.

În ziua de 20 decembrie 1989 urma a se desfăşura o mare demonstraţie muncitorească în centrul oraşului la care trebuiau să participe muncitori de pe marile platforme industriale ale municipiului.

Miercuri, 20 decembrie 1989 în întreprinderile timişorene, deşi schimburile se prezentaseră la serviciu, nimeni nu lucra, era grevă la Electromureş, Spumatim, Detergentul, Banatul, ELBA, Electromotor etc.

La ora 7⁴⁵ aterizează pe aeroportul din Timişoara a doua aeronavă Boeing 707 sosită de pe rută iordaniană şi care a decolat în aceeaşi zi la  orele 12¹⁰. Şi această informaţie primită destul de recent este încă sub cercetare.

O dată cu ivirea zorilor, au început să afluiască spre centrul oraşului coloane de demonstranţi grupaţi pe întreprinderi şi în cadrul acestora pe ateliere. Purtau drapele tricolore şi albe, pe margini erau oameni de ordine cu banderole albe pe braţ, care împiedicau alipirea necunoscuţilor de manifestanţi. Paşnice dar hotărâte, coloanele s-au îndreptat spre Piaţa Operei care în scurt timp a devenit complet neîncăpătoare. Se strigau lozinci: „Jos Dictatorul !”, „Libertate !”, „Nu suntem huligani !”, „Armata e cu noi !” etc., tot oraşul era pe străzi.

Iată în acest sens ce declară Romanescu Daniel: „… 20 decembrie 1989… la căpătul străzii Alba Iulia… în jurul orei prâzului au început să afluiască un mare număr de oameni care scandau lozinci anticeauşiste… au fost lăsaţi să treacă, nu am văzut să se tragă în populaţie si nu am .văzut morţi şi răniţi… la Gară erau soldaţi dar nu erau pregătiţi pentru trageri…”.(Dosar cercetare nr.PS8 pag.80, 288)

Începând din această zi, a rezultat clar caracterul de masă paşnic, dar dârz al demonstraţiilor muncitoreşti din marile întreprinderi timişorene.

Militarii existenţi în dispozitiv au primit de la manifestanţi pâine, apă şi ţigări. De asemenea, au fost retraşi din obiectivele economice toţi ofiţerii de contrainformaţii. Revoluţia se impunea.

La orele 11⁰⁰ (20 decembrie 1989) gl.mr. Guşă de teama producerii unor noi conflicte, a repetat ordinul de interzicere totală a uzului de armă, de permitere a coloanelor muncitoreşti să treacă.

După orele 11¹⁵ (20 decembrie 1989) când Piaţa Operei şi zona din jurul Consiliului Popular Judeţean se umpluse de manifestanţi, forţele de miliţie, trupele de securitate, securitate în civil şi trupele USLA au părăsit dispozitivul. Militarii M.Ap.N. aflaţi în dispozitiv au permis trecerea coloanelor fără incidente astfel că la orele 12⁰⁰ coloanele de muncitori s-au unit în faţa Catedralei după care, au început deplasare organizată, o parte către Operă, iar alta către Consiliul Popular Judeţean.

Nu am reuşit să identificăm ordinul de părăsire a poziţiilor ocupate de către forţele aparţinând M.I.

În zona dintre Catedrală şi Operă se găseau în acest timp aproximativ 150.000 oameni, la ora 13⁰⁰ (20 decembrie 1989) militarii au permis pătrunderea muncitorilor prin dispozitiv şi intrarea acestora în clădirea Operei. Manifestanţii s-au suit pe TAB-uri, fraternizarea armatei cu mulţimea se realizase în fapt.

În jurul orelor 130⁰ (20 decembrie 1989) în Piaţa Operei aglomeraţia era foarte mare şi în aceste condiţii, aici s-a desfăşurat un moment emoţionant întreaga adunare a îngenuncheat şi au spus rugăciunea „Tatăl nostru” dăruită sufletelor celor căzuţi victime ale represiunilor ceauşiste, dar şi pentru viitorul celor vii.

În următoarele zile balconul Operei a constituit Centrul revoluţiei timişorene în care şi-au expus opiniile primii lideri ai revoluţiei: Traian Vrăneanţu, Claudiu Iordache, Ioan Chiş, Nicolae Bădilescu, Traian Trofim şi alţii. S-a pus în funcţiune staţia de amplificare. Cu acest prilej s-a pus problema constituirii de urgenţă a FRONTULUI DEMOCRAT ROMÂN lucru realizat în această zi din primii revoluţionari ce şi-au asumat responsabilitatea conducerii luptei împotriva dictaturii ceauşiste. Prima şedinţă a Frontului Democrat Român a ales Biroul Executiv format iniţial din Claudiu Iordache, Ioan Chiş, Nicolae Bădilescu, Măria Trăistaru şi alţii. Ulterior s-a constituit şi Comitetul Frontului Democrat Român format iniţial din 70 membri şi ulterior din 100.

La ora 14³⁰ (20 decembrie 1989) pe Aeroportul Timişoara soseşte cu un avion special primul ministru Constantin Dăscălescu însoţit de Emil Bobu şi trei miniştri care doreau să se adreseze mulţimii. Având o puternică escortă aceştia trec pe străzile oraşului şi rămân efectiv stupefiaţi de ceea ce văd. Ca urmare se adresează lui Ion Coman cu întrebările: „… Unde este Armata ?… în cazărmi ? Ce căutăm cazărmi  De ce nu ne apără ?…” la care Coman răspunde: „…pentru că nu se mai poate face nimic”- în replică Constantin Dăscălescu acuză: „… Aţi scăpat din mână Timişoara” la care Coman răspunde prompt: „…Timişoara este în mâinile timişorenilor !”

De frică Constantin Dăscălescu a refuzat să se adreseze mulţimii din Balconul Operei. Organele locale au încercat să mute mitingul pe stadionul oraşului, susţinând părerea că este mai încăpător. Manifestanţii au refuzat propunerea.

A fost instalată o staţie de amplificare la C.J.P. în jurul orelor 16⁰⁰ (20 decembrie 1989), Constantin Dăscălescu şi Emil Bobu au apărut în balconul C.J.P. încercând să se adreseze mulţimii. Au fost întâmpinaţi cu huiduieli. Intervenţia unui muncitor Ion Marcu care aduce la cunoştinţa mulţimii că primul ministru doreşte să stea de vorbă cu o delegaţie a muncitorilor a fost ascultată astfel că s-a format o delegaţie din 7-8 oameni printre care reamintim pe prof. Mureşan, Sorin Oprea, Ion Savu şi încă câţiva care au intrat în Sala de şedinţe a C.J.P. unde se găsea Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Radu Bălan, alţi activişti de partid şi reprezentanţii unor ziare.

Mulţimea scanda în faţa sediului lozinci anticeauşiste, lucru ce i-a speriat şi depăşit pe reprezentanţii puterii.

La orele 15⁰⁰ (20 decembrie 1989) în sediul C.J.P. a fost înmânat primului ministru o listă cu cererile cetăţenilor prezenţi în Piaţa Operei. Iată câteva din punctele esenţiale cuprinse în respectiva listă:

–        transmiterea urgentă a demonstraţiei de la Timişoara şi cererilor cetăţenilor pe posturile naţionale de TV şi radio române;

–        demisia urgentă în bloc a Guvernului şi a preşedintelui Ceauşescu;

–        deschiderea necondiţionată a graniţelor şi liberul acces al presei şi surselor informaţionale străine;

–        alegeri libere şi democratice;

–        publicarea numelor tuturor celor direct răspunzători de deschiderea focului împotriva demonstranţilor.

În esenţă aceste cereri au constiuit şi textul proclamaţiei elaborată de Frontul Democrat Român din Timişoara în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989 în plus se prevenidea introducerea drepturilor constituţionale în mod paşnic, fără violenţă, totodată se solicita muncitorilor timişoreni intrarea în grevă generală începând din ziua de 21 decembrie 1989 până la victoria finală, cu excepţia sectoarelor de bază ce nu puteau fi întrerupte.

Acest text a fost trimis în ţară prin persoane ce călătoreau cu trenul şi în afara ţării, prin Consulatul Iugoslav, astfel că în seara zilei de 20 decembrie 1989 şi apoi în 21 decembrie 1989, Radio Europa Liberă făcea deja referi la Frontul Democrat Român şi la primul comunicat al revoluţiei dinRomânia.

Prezenţa primului ministru şi a celorlalţi reprezentanţi ai puterii centrale, a impus necesitatea luării unor noi măsuri suplimentare de protecţie a acestora. Astfel, unitatea de paraşutişti adusă la Timişoara şi păstrată în rezervă a primit ordin la orele 17⁰⁰ (20 decembrie 1989) de a asigura protecţia primului ministru Constantin Dăscălescu şi a celor ce îl însoţeau. La orele 3⁴⁰-3⁵⁰ (21 decembrie 1989), primul ministru părăsea pe ascuns sediul Judeţenei de partid plecând ulterior pe calea aerului spre Bucureşti unde îl vor aştepta momente şi mai grele.

Cu ocazia manifestărilor din ziua de 20 decembrie 1989 au început să se contureze primii din liderii ce se străduiau a fi exponenţii dorinţelor mulţimii. Astfel au fost Sorin Fortuna, Ion Marcu, Ion Chiş, Nicolae Bădulescu şi alţii.

Către orele prânzului (20 decembrie 1989), focul revoluţiei s-a aprins şi în alte oraşe din zonă: Lugoj, Jimbolia, Sînnicolau Mare, Deta, întregul judeţ a ieşit pe baricade.

Dându-şi seama de ineficienţa organelor de ordine şi a militarilor existenţi în dispozitive care în fapt începuseră să fraternizeze cu revoluţionarii, Ion Coman şi Radu Bălan au solicitat gl. Guşă noi forţe. De această dată cererile lor au fost refuzate.

La orele 14⁰⁰ (20 decembrie 1989) când Nicolae Ceauşescu îndeplinea încă funcţiile supreme în stat şi în special cea de Comandant Suprem al Forţelor Armate gl.mr.Guşă a ordonat retragerea tuturor efectivelor şi tehnicii militare aflate în oraş în unităţi şi trecerea la apărarea circulară a cazărmilor. În raportul dat la orele 14³⁰ (20 decembrie 1989) ministrului apărării naţionale gl. Guşă spunea: „… Demonstranţii au trecut peste coloanele de militari şi scandează în faţa sediului C.J.P. „Libertate !”, „Armata e cu noi !”. Încerc să repliez trupele în cazărmi…”, măsură aprobată de gl.col. Milea; retragerea avea ca scuză evitarea fraternizării.

La orele 15³⁰ (20 decembrie 1989) efectivele şi tehnica militară se găseau în unităţi. În oraş mai rămăseseră mici detaşamente care apărau depozitele şi obiectivele economice cu grad sporit de periculozitate.

La întoarcerea din Iran a lui Nicolae Ceauşescu în după amiaza zilei de 20 decembrie 1989 acesta a ţinut o teleconferinţă cu primii secretari de judeţe, prilej cu care a reafirmat amestecul străin în treburile interne ale statului condamnând totodată Timişoara la exil.

După retragerea militarilor din Piaţa Operei o masă mare de oameni îşi exprimau bucuria victoriei şi speranţa în viitorul apropiat.

Conform declaraţiilor lui Harald Zimmerman: „… în 20 decembrie 1989 s-a strigat la Timişoara: „Iliescu” şi s-a propus un nou guvern… se striga „Vrem Guvern Democratic…”, „Vrem alegeri libere !”, se mai striga „Gorbaciov şi Perestrolka”.. A fost propus Corneliu Mănescu drept prim-ministru. Se striga „Bălan prim-secretar…”; începând de la orele 18⁰⁰ (20 decembrie 1989) a început eliberarea deţinuţilor reţinuţi pe timpul evenimentelor.

În aceste condiţii în municipiu s-a constituit Frontul Democrat Român din Timişoara care a elaborat şi difuzat Prima Declaraţie Program astfel începând din data de 20 decembrie 1989 în Timişoara s-a confirmat revoluţia democrată care ulterior avea să se transmită în întreaga ţară.

La orele 20³⁰ (20 decembrie 1989) Nicolae Ceauşescu a aprobat decretul privind instituirea stării de necesitate pe tot cuprinsul judeţului Timiş. Decretul a intrat în vigoare începând cu orele 23⁰⁰ (20 decembrie 1989). Tot cam la această oră gl. Victor Stănculescu este numit de Ion Coman comandant militar al Garnizoanei Timişoara din ordinul lui Ceasuşescu. Cu acest prilej Ion Coman dispune ca gl. Stănculescu să citească din balconul C.J.P. decretul de constituire a stării de necesitate. Această acţiune de prezentare publică a Decretului revine până la urmă gl. Chiţac, deoarece Gl. Victor Stănculescu, pentru a evita o angajare nedorită a cerut îngrijiri medicale internându-se.

Demonstranţii au părăsit sediul C.J.P. şi s-au mutat la Operă respectiv Biroul Executiv al Frontului Democrat Român. Cu acest prilej, Organul a fost modificat privind noi membri respectiv Ioan Savu, Ioan Marcu, Sorin Oprea, Florin Marton, Ioan Curuţiu.■

Între timp, în Piaţa Operei manifestanţii îşi materializau entuziasmul prin spectacol de poezii şi cântece.

În noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989 Frontul Democrat Român a elaborat o proclamaţie ce avea următorul conţinut:

I. Frontul Democrat Român este o organizaţie politică constituită la Timişoara pentru a realiza un dialog cu Guvernul Român în scopul democratizării ţării. Frontul Democratic Român condiţionează începerea acestui dialog cu demisionarea tiranului Ceauşescu.

II. Propunem Guvernului României ca bază de discuţii următoarele revendicări:

1. Organizarea de alegeri libere;

2. Libertatea cuvântului, presei, radioului şi televiziunii;

3. Deschiderea imediată a graniţelor de stat;

4. Integrarea României în rândul statelor care îi garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului;

5. Eliberarea neîntârziată a tuturor deţinuţilor şi dizidenţilor politici din România; 

6. Revitalizarea economiei naţionale;

7. Reforma învăţămîntului în spirit democratic;

8. Dreptul de a manifesta liber;

9. Libertatea reală a cultelor religioase;

10. Îmbunătăţirea asistenţei medicale şi a alimentaţiei publice.

III. Referitor la evenimentele din Timişoara:

–          Cerem cu fermitate să fie traşi la răspundere cei care au dat ordin să se tragă în popor.           

–          Cerem restituirea decedaţilor pentru a fi îngropaţi după datină, cu doliu naţional.

–          Cerem eliberarea imediată a tuturor celor arestaţi în urma manifestaţiilor.

–          Cerem autorităţilor recunoaşterea oficială a Comitetului de Acţiune a Frontul Democratic Român înfiinţat la Timişoara.

Mulţumim tuturor celor care s-au ridicat împotriva tiraniei precum şi colectivului Teatrului Naţional din Timişoara pentru sprijinul acordat.

Conţinutul acestei proclamaţii a fost îmbunătăţit cu idei noi şi cu clarificarea unora deja existente.

Manifestul a fost tipărit la data de 22 decembrie 1989 pe baza textului Proclamaţiei Frontul Democratic Român elaborată în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989. Deşi militarii se retrăseseră în unităţi, au continuat unele provocări împotriva acestora. Persoane neidentificate au deschis foc asupra dispozitivului de apărare al U.M. 01942 rănind un militar.

Pe timpul nopţii de 20 spre 21 decembrie 1989 în municipiul Timişoara au continuat să funcţioneze patrule militare constituite din cadre aparţinând M.Ap.N. Nu s-au înregistrat incidente.

În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 la orele 9⁰⁰, în balconul Operei s-a citit manifestanţilor adunaţi în număr mare, peste 100.000 oameni, textul Proclamaţiei Frontului Democrat Român. Acest text era reluat în faţa mulţimii din oră în oră.

În această zi unităţile militare din municipiul Timişoara au trecut la aplicarea măsurilor de trecere în timp scurt şi organizat la apărarea frontierei de stat. S-a ridicat muniţia de la militari şi s-a centralizat pe subunităţi. S-a trecut la verificarea, întreţinerea şi punerea în stare operativă a tehnicii de luptă. Un singur detaşament de paraşutişti a rămas să asigure în continuare paza C.J.P. Timiş şi a Tipografiei până în ziua de 22 decembrie 1989 orele 12⁰⁰ când a fost retras.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 din ordinul lui Ion Coman se deplasează la Bucureşti cu avionul gl. Victor Stănculescu, şi la cererea lui, aşa cum apare din declaraţia personală, dar şi la ordinul lui Ceauşescu transmis lui Coman, care dorea să-l numească ministru în locul lui Vasile Milea.

Din declaraţiile gl. Guşă rezultă că în ziua următoare, respectiv 22 decembrie 1989 s-a încercat organizarea unei contrademonstraţii la care s-a solicitat şi participarea cu efective din partea Armatei. La această activitate gl. Guşă pretinde că a dispus neparticiparea armatei. La Adunarea populară desfăşurată la întreprinderea Spumatim au participat din partea armatei 200 militari. (Extras din Declaraţia gl.Guşă Ştefan)

Constatând ineficienţa armatei şi a forţelor de ordine Nicolae Ceauşescu a ordonat constituirea şi trimiterea la Timişoara a unor detaşamente de Gărzi Patriotice din judeţele Olt, Vâlcea şi Dolj care să participe la înăbuşirea revoltei. Garniturile cu luptători, aproximativ 25.000 oameni înarmaţi cu bâte, comandate de zelosul Ion Dincă, au sosit în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 în gara Timişoara. Unele din ele au fost întoarse imediat de unde veniseră, iar din altele muncitorii au debarcat, au fraternizat cu revoluţionarii localnici întărind rândurile acestora şi s-au deplasat în Piaţa Operei.

Pe posturile de radio şi TV centrale se aducea la cunoştinţa poporului că în ziua de 21 decembrie 1989 orele 13⁰⁰ în Piaţa Palatului din Capitală va avea loc un mare miting. Începând de acum revoluţia română avea să îşi mute sediul la Bucureşti, oraş în care după câteva zile, după o perioadă de orori şi glorii se va consfinţi victoria revoluţiei.

Dar să revenim la Timişoara unde pe străzile oraşului erau peste 200.000 oameni.

Datorită complicării situaţiei aeriene din zonă Comandantul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului a ordonat tuturor unităţilor din subordine U.M. 01942 Timişoara să treacă „la starea de pregătire pentru luptă nr.1”.

Ordinul de intervenţie în baza unor planuri întocmite în comun cu Organele de securitate la care urma să participe din partea M.Ap.N.-ului un detaşament de paraşutişti având ca misiune capturarea liderilor revoluţiei ce vorbeau din balconul Operei, ordin venit de la conducerea de partid a fost anulat în ziua de 22 decembrie 1989 orele 10⁰⁰ când s-a comunicat că:  „…Armata nu poate îndeplini asemenea misiuni…”. Trebuie remarcat aici faptul că nici cadrele de securitate ce lucraseră la întocmirea planului respectiv nu aveau tragere de inimă pentru îndeplinirea unei asemenea misiuni.

Ziua de 21 decembrie 1989 a însemnat ridicarea la luptă a întregului judeţ Timiş. Astfel, în Caransebeş muncitorii din marile întreprinderi au încetat lucrul şi au pornit spre centrul oraşului. Reacţia forţelor de ordine este promptă dar neconvingătoare, deşi sunt folosite şi substanţe lacrimogene. Aici a decedat un om şi au fost răniţi alţi 13. Macaraua cu care se încerca pătrunderea în sediul Miliţiei a fost ciuruită. Casa unui ofiţer de miliţie este devastată. Bineînţeles nu de revoluţionari, ci de hoţi. S-a dat foc la locuinţa comandantului Miliţiei, dar şi la sediile Miliţiei, Procuraturii şi Judecătoriei.

Evenimentele din Caransebeş prezintă o particularitate ce constă în faptul că acest oraş este singura localitate a ţării unde cu o zi înaintea căderii dictaturii au fost devastate şi distruse toate instituţiile puterii: Comitetul Orăşenesc de Partid, Primăria, Miliţia, Judecătoria, Procuratura. Dar au fost incendiate şi locuinţele secretarului Primăriei, şefului Miliţiei şi directorului Abatorului.

Revoluţia a învins şi în Lugoj, Reşiţa, Deda, Sînnicolau Mare etc.

De remarcat că în seara zilei de 21 decembrie 1989 Banatul, aproape în întregime era în mâinile revoluţionarilor. Dar să nu uităm că în acest timp la Bucureşti, se murea în luptă, pentru a consfinţi victoria revoluţiei începută la Timişoara.

Solidaritatea oamenilor era extraordinară. Aflând ce se întâmplă la Bucureşti pe străzile Timişoarei se scanda: „Bu-cu-reşti !.Bu-cu-reşti !…”

Ziua de 22 decembrie 1989 a debutat în nota obişnuită a celor două zile precedente. Peste noapte, Piaţa Operei se golea de demonstranţi, ca a doua zi să se umple până la refuz. Clădirea şi balconul continuau a fi ocupate de revoluţionari.

În curtea sediului Ministerului de Interne era gl. Nuţă, col. Ghircoiaş şi alţii  generalul ordona: „…Distrugeţi totul şi plecaţi…”. Col. Ghircoiaş împreună cu şeful biroului criminalistic transporta dosarele şi fişele de la Spitalul Judeţean, pliantele cu amprentele digitale şi notiţele cu datele despre cadavrele Timişoarei la Crematoriul de astă dată de documente, unde au fost arse.

„…În această zi, grupuri de persoane între care unele înarmate au pătruns prin forţă în sediile Miliţiei judeţene şi prin spargerea sistemului de închidere a uşilor de la camerele-de corpuri delicte şi birouri, inclusiv prin folosirea focurilor de armă, au sustras însemnate cantităţi de bunuri şi valori aflate legal spre păstrare în locurile respective, astfel că activitatea curentă a organelor de Miliţie a încetat din după-amiaza şi noaptea zilei de 23 decembrie 1989”. (Documentar nr.46007 din 25.04.1994)

Deşi Nicolae Ceauşescu dăduse ordin de închidere a graniţelor, erau în ţară destule cadre ale serviciilor de spionaj străine care au acţionat aproape nestingheriţi profitând de bulversarea de pe străzi.

La orele 11³⁰ (22 decembrie 1989) mulţi dintre cetăţenii oraşului au umărit informările transmise de mass-media privind desfăşurarea evenimentelor din Bucureşti.

Vestea morţii ministrului apărării naţionale, gl.col. Vasile Milea a provocat indignare în rândul militarilor.

La orele 11⁴⁵ (22 decembrie 1989) la Comandamentul U.M. 01024 Timişoara s-a primit N.T. nr.37 semnată de gl.lt. Ilie Ceauşescu, care ordona ca toate unităţile militare să se considere în stare de luptă şi să acţioneze conform condiţiilor „stării de necesitate” şi să acsculte de ordininele comandantului suprem. Acest ordin a fost anulat de N.T. nr.38 şi N.T. nr 39, care precizau:  „la ordinul ministrului apărării naţionale.”

La orele 12³⁰ (22 decembrie 1989) victoria revoluţiei începuse să se materializeze şi la Bucureşti prin fuga cuplului dictatorial. Moartea gl. Milea – ministrul apărării naţionale, a determinat pe gl.mr. Guşă – prim adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui Stat Major să înceapă deplasarea cu un avion militar spre capitală fiind singurul îndreptăţit, în funcţia ce deţinea, de a prelua atribuţiile fostului ministru. Anunţarea la Televizor şi Radio a fugii cuplului prezidenţial a determinat ieşirea în stradă a unei mase suplimentare de oameni care îşi manifestau entuziasmul pentru înlăturarea-dictaturii şi victoria revoluţiei. La orele 14⁰⁰ (22 decembrie 1989) Studioul Radio Timişoara îşi va relua emisiunile. La ora fixă, crainicul roste: „Aici postul de radio Timişoara Liberă – România”.

Evenimentele desfăşurate în Timişoara s-au răspândit cu viteza fulgerului în toată ţara, popularizate fiind în special de mass-media internaţională, de posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii, de posturile de radio din Ungaria, Austria, Iugoslavia precum şi de unii cetăţeni ce primeau informaţii de la rude şi cunoştinţe ce locuiau în oraşul de pe Bega. Astfel se poate afirma cu certitudine că evenimentele de la Timişoara au furnizat imboldul declanşării unor acţiuni revoluţionare în întreaga ţară .

Începând din 22 decembrie 1989 transmiterea revoluţiei în direct realizată de postul naţional de televiziune a influenţat desfăşurarea ulterioară a evenimentelor de la Timişoara, amplificând voit sau nevoit pericolul ripostei unor forţe rămase fidele dictatorului. Emisiunea TVR în ziua de 22 decembrie 1989 a început la orele 10⁵¹ prin transmiterea pe post a Decretului Prezidenţial cu privire la Instaurarea stării de necesitate.

Conducerea studioului TV-Timişoara şi unii din colaboratorii acesteia căutau să intervieveze persoane care exagerau voluntar sau din neştiinţă pericolul sau prezentau dovezi puţin credibile ale unor forţe ostile revoluţiei. Astfel, s-au proliferat slogane potrivit cărora grupuri de securişti executau foc asupra mulţimilor de revoluţionari, ca urmare s-a luat măsura de distribuire de armament şi muniţie nu numai formaţiunilor organizate de gărzi patriotice ci şi altor cetăţeni, unii dintre aceştia fiind cunoscuţi ca elemente infractoare sau cu un grad redus de discernământ.

Sunt destule exemple de infractori sau bolnavi psihici transformaţi peste noapte în apărători ai revoluţiei şi care au primit armament cu care au acţionat împotriva persoanelor considerate de ei, după criterii proprii ca terorişti.

Începând cu orele 12⁴⁵ (22 decembrie 1989) după plecarea gl.Guşă comanda tuturor unităţilor militare din Garnizoană a fost predată lt.col. Zeca. În această calitate, de comandant de garnizoană, ofiţerul a fost invitat să ia cuvântul în faţa a peste 100.000 cetăţeni adunaţi în Piaţa Operei. Cu acest prilej, pe parcursul a circa 10 minute, ofiţerul a spus printre altele: „… Armata este a poporului, militarii sunt fiii poporului, armata are aceleaşi interese şi salută victoria revoluţiei în întreaga ţară…”.

În primul Consiliu al Frontului Democrat Român au fost cooptaţi 11 ofiţeri din M.Ap.N., după câteva ore, lt.col.Zeca a fost din nou solicitat de către liderii revoluţionari de a lua cuvântul în faţa cetăţenilor, reînnoind cu acest prilej adeziunea totală a întregului efectiv de militari la cauza revoluţiei.

Dat fiind existenţa unor informaţii potrivit cărora în Cimitirul Săracilor, în gropi comune au existat cadavre, victime ale revoluţiei, comandantul garnizoanei a ordonat unui grup de cercetare verificarea informaţiei respective. Cercetaşii au raportat că au fost dezgropate cadavre intrate deja în descompunere ce nu aveau nimic comun cu revoluţia. La orele 14¹⁰ (22 decembrie 1989) la Comandamentul Marii Unităţi din Timişoara s-au primit, aşa cum am mai spus, notele telefonice ale M.Ap.N.nr.38 şi 39 ce au fost retransmise imediat tuturor unităţilor de garnizoană.

Odată cu lăsarea întunericului, în municpiul Timişoara au început să răsune în diferite puncte ale oraşului, din nou, focuri de armă provocând panică şi derută în rândul armatei şi a populaţiei.

În aceeaşi zi, la orele 16⁰⁰ (22 decembrie 1989), a fost preluat de armată Sediul Securităţii. De remarcat, că acest sediu nu fusese până atunci victima unor atacuri. Arestarea securiştilor şi trecerea lor printr-un cordon de civili a determinat agresarea lor de unele persoane. Este explicabil întrucât apăruse lozinca „Securişti – terorişti”. Acţiunea Televiziunii Române centrale şi, în special, ale lui Teodor Brateş cu cutia bombă a înrăit mulţimea adunată în faţa sediului, care începuse să aibă reprezentările unor puternice acţiuni teroriste declanşate de apărătorii dictaturii prăbuşite.

Din declaraţia maiorului Constantin Judele „…În Arhivele securităţii am găsit între altele fotografii cu aspecte din timpul demonstraţiilor. Deasupra unor figuri din grupurile de manifestanţi erau desenate, cu pixul nişte cruci. Pe spatele fotografiilor erau notate numele şi adresa. În birourile de la etaj erau bastoane cu şoc electric şi alte tipuri de bastoane mai scurte prevăzute cu un buton. Apăsînd pe buton apărea o ţeava de armă. Bastonul putea fi încărcat cu cartuşe de vânătoare, în multe birouri erau aruncate salopete kaki.

La orele 19⁰⁰ (22 decembrie 1989) comandantul Garnizoanei a solicitat aprobarea Marelui Stat Major pentru scoaterea de efective în oraş în scopul apărării cuceririlor revoluţiei, astfel peste 2000 militari au fost dispuşi în dispozitive de apărare la Fabrica de Pâine, de Lapte, la Uzina de Apă, la întreprinderile IREB, Spumatim, Textila, la Depozitele PECO, în gări, staţii de gaz metan, la Casele de Copii, la Spitale, bănci, CEC-uri, hoteluri etc.

Au apărut zvonuri despre eminenţa unui atac dinspre Vest şi care va folosi în acest scop desant aerian pe aeroportul Giarmata.

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 străzile Timişoarei deşi în majoritate pustii, sunt recucerite de forţe necunoscute care declanşează foc ucigător din acoperişurile clădirilor până în asfalt. Astfel, din declaraţiile revoluţionarilor ce se aflau la sediul C.J.P. rezultă: „…în jurul orelor 21⁰⁰ 22⁰⁰ geamurile C.J.P. au fost măturate de rafale trase dintr-o clădire de vis-a-vis… se trăgea pur şi simplu, fără a cuceri nimic...”. (Declaraţie Ioan Trales pag. 133)

Începând din seara zilei de 22 decembrie 1989, în zona de vest a ţării şi în special în judeţul Timiş, au fost înregistrate intense acţiuni de război electronic şi psihologic.

Ca urmare a situaţiei aeriene deosebit de complexe, comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului gl.col. Mircea Mocanu a ordonat ca începând cu orele 19²⁶ (22 decembrie 1989) comandantul U.M. 01942 Timişoara să acţioneze cu foc împotriva tuturor ţintelor aeriene nenotificate. Acest ordin a fost retransmis tuturor unităţilor subordonate care au trecut la pregătiri în vederea executării acestei misiuni. În jurul orei 22⁰⁰(22 decembrie 1989) sirenele oraşului anunţau alarmă aeriană.

La orele 20³⁰ (22 decembrie 1989) comandantul garnizoanei lt.col. Zeca a ordonat dislocarea a 10 tancuri cu misiunea de a neutraliza diversioniştii ce acţionau în zona Piaţa Operei şi să participe la apărarea noii puteri revoluţionare care îşi stabilise comandamentul în localul Operei, a sediilor fostului Consiliu Popular Judeţean şi a Comandamentului U..M 01024 Timişoara. Tehnica de luptă a fost repartizată astfel: 5 tancuri în Piaţa Operei, 2 în faţa sediului fostului Consiliu Popular şi 3 la Comandamentul Marii Unităţi Mecanizate. Către orele 21⁰0-22⁰⁰ (22 decembrie 1989) au fost suplimentate efectivele participante la apărarea noii puteri.

Se impune o precizare în sensul că elemente teroriste au deschis focul „nu atât pentru a ucide sau a cuceri, cât mai mult pentru a produce derută şi panică”. Armamentul folosit de aceştia, dacă am da crezare declaraţiei col. Ştefan Demeter „…după 22 decembrie.1989 după cum ne-am putut da seama după zgomot s-a tras din diferite puncte ale oraşului cu arme automate  speciale folosite de armatele occidentale de calibru 5,6 cu colector de tuburi şi ascunzători de flăcări. Singura dovadă că s-a tras cu astfel de arme o constiuie un tub de 5.6 găsit de o echipă de la Miliţia Municipală care aflaţi în mişcare rapidă în zona blocurilor din jurul Inspectoratului…”.

Având în vedere pericolul de atac asupra aeroportului Giarmata, în jurul orelor 21¹⁵ (22 decembrie 1989) s-a ordonat întărirea dispozitivului de apărare cu alte mijloace de luptă.

Existenţa unor elemente diversioniste în jurul sediului puterii revoluţionare materializată prin repetate atacuri cu foc a determinat pe comandantul garnizoanei să dispună trimiterea a două plutoane de militari pentru întărirea apărării clădirii. În zonă, plutoanele respective au fost întâmpinate cu foc, fiind împuşcat mortal un militar.

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 s-a trecut la reorganizarea apărării împotriva elementelor diversioniste. Municipiul a fost împărţit pe zone de responsabilitate pe unităţi militare.

Cu acest prilej au fost respinse, făcându-se uz de armă, încercările unor grupuri de indivizi de pătrundere în cazărmile U.M. 01185 Timişoara. Persoanele reţinute cu acest prilej (5 persoane fără acte de identitate) au fost predate la Procuratură.

În zona de responsabilitae a Marii Unităţi de Apărare Antiaeriană a Teritoriului cu sediul la Timişoara în zilele de 22-25 decembrie 1989 au fost semnalate 761 de ţinte aeriene, parte din acestea au fost combătute cu rachete şi artilerie antiaeriană.

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 în spaţiul aerian al ţării au fost semnalate 41 de ţinte, iar în dimineaţa zilei de 23, numărul ţintelor s-a redus până la dispariţie.

Fără a dezvolta prea mult acest subiect redau mai jos câteva idei din declaraţiile unor piloţi de avioane de vânătoare care în această perioadă a acţionat în zona de Vest a ţării.

Mr. Stelian Bouleanu: „…Seara a început circul… după ce lt.col. Drăghicescu a primit ordin să aresteze toţi securiştii şi USLA-şii de pe aeroportul civil a început circul. La orele 19⁰⁰ am primit ordin de decolare. Eram înarmat cu rachete aer-aer şi cu proiectile de război. Pe radiolocatoare apăruseră o sumedenie de ţinte. Misiunea mea era să le depistez şi, la ordin, să le nimicesc… La altitudinea de 14.000 m şi la viteză supersonică este imposibil să te orientezi cu privirea. La un moment dat mi s-a indicat: „Viraj dreapta, urcă la 9500…brusc în faţa mea apare un avion…ai ţintă în faţă…Confirm… ţinta e la 10 km în faţa mea …zbor cu 700 km pe oră… constant la 9500 m … încadrează (presupunea lovirea n.n.) măresc viteza MIG-ul 23… ţâşneşte spre avionul din faţă… Raportez am încadrat ţinta… Pregătesc foc cu racheta aer-aer… Aştept ordinul …Nici un ordin…Degajează ?…” (Declaraţie P.T. pag. 135).

Mr. Vasile Marcu, pilot elicopter: ”.. În noaptea de 22 decembrie, eu am decolat primul la orele 22⁰⁰, întradevăr pe coordonatele indicate prin radio existau ţinte cu sisteme de lumini şi semnalizare asemănătoare unor elicoptere… în aer… supravieţuieşte cine trage primul… am încadrat ţinta şi am raportat… mi s-a comandat fără nici o ezitare să deschid foc… am tras în plin… ţinta a dispărut. După circa două secunde adversarul a reapărut trăgând în mine. Mă aşteptam să îmi facă praf aparatul dar nici gînd… am făcut câteva manevre… am tras din nou cu proiectile apoi cu mitraliera… din nou în plin. Cîteva ţinte au dispărut, apoi au reapărut trăgând în mine .ş.a.m.d.” Este evident că simularea era electronică şi perfect realizată, logica pilotului de elicoptere se pare corectă „…Un excelent mijloc de descoperire a mijloacelor de foc şi de creare a stării de panică. Un adversar real ar fi ştiut după lupta mea cu fantomele de ce tipuri de arme dispunem şi ce posibilităţi de manevră are elicopterul meu. Undeva în dreapta a apărut o nouă ţintă, l-am răspuns cu foc verbal Hai Sictir …”. (Declaraţie R.T. pag. 139)

Mr. Boleanu declară: „…La ora 2 noaptea a început balamucul chiar pe aeroport… pe cer au apărut puncte luminoase care imitau semnalizările de elicoptere. Nu erau numai baloane, erau şi un soi de obiecte incandescente care zburau cu viteză la înălţimi mici (200-300 m) coborau până la 20-30 m şi acolo se autodistrugeau… antiaeriana trăgea ca, la sfîrşitul lumii cineva inventase o frumuseţe de război.” (Declaraţie RT pag. 140 ) Cine şi de ce ?

În intervalul 20-22 decembrie 1989 au mai fost înregistraţi 2 răniţi prin împuşcare. Din evidenţa organelor de la Procuratura Militară Timişoara, rezultă că în perioada 17-19 decembrie 1989 au fost înregistraţi în total 73 de morţi şi 296 de răniţi.

În noaptea aceasta a fost editat primul număr al ziarului liber „Luptătorul Bănăţean” care a înlocuit ziarul comunist „Drapelul Roşu”.

În ziua de 23 decembrie 1989 au continuat acţiunile diversionist-teroriste împotriva obiectivelor civile şi militare apărate de armată. Între orele 9⁰⁰-12⁰⁰ s-au reorganizat dispozitivele de apărare, au fost trimise patrule în diferite zone, unde se semnalizaseră acţiuni ale elementelor teroriste şi în această zi patrulele au fost întâmpinate cu foc provocându-se rănirea unor militari. S-a tras din diferite locuri precum Complexul studenţesc, Blocul 1 Turn de lângă patinoar, de lângă Liceul de Muzică, din vechiul garaj al Securităţii, de lângă Spital, de lângă Bega, de lângă casa guvernamentală a lui Nicolae Ceauşescu şi din liceul învecinat. În după amiaza aceleiaşi zile, Biroul Executiv al Frontului Democrat Român hotărăşte aderarea la Frontul Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu.

Între orele 12⁰⁰-24⁰⁰ efective aparţinând M.Ap.N. întărite cu grupuri de revoluţionari au trecut la realizarea de filtre pe străzile municipiului în scopul depistării persoanelor suspecte de acţiuni teroriste. Şi în aceste acţiuni persoane neidentificate au acţionat cu foc atât terestru cât şi din autovehicule în mişcare determinând rănirea unor militari, a unor revoluţionari şi a unor cadre de miliţie. Pe timpul nopţii a continuat avalanşa de informaţii false despre iminenţa unor atacuri cu desant precum şi luarea sub protecţie a unor noi obiective.

Noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989 avea să prezinte o situaţie aeriană deosebit de complexă atingându-se un număr de 365 ţinte care au marcat atacarea a 14 obiective militare din compunerea Marii Unităţi de Apărare Antiaeriană a Teritoriului.

Este evident că aceste ţinte simulate nu au avut cum aparţine sistemului apărării naţionale, mijloacele de luptă electronică existente în cadrul M.Ap.N. fiind total incapabile a efectua asemenea acţiuni, de fapt acţiuni complet ilogice pentru propria armată.

Întreaga acţiune de diversiune şi război electronic era urmată sau se desfăşura concomitent cu acţiuni terestre de diversiune armată, în special asupra unităţilor din sistemul de apărare antiaeriană a ţării. Aceste acţiuni erau făcute de persoane puţin numeroase dar specializate în acest domeniu. Situaţia aeriană complexă prezenta aspectul unui atac concentrat din mai multe direcţii executat cu grupări de aeronave de lovire. Pe fondul diversiunilor psihologice, electronice şi armate o serie de indivizi dezechilibraţi s-au manifestat agresiv acţionând în numele revoluţiei dar săvârşind abuzuri, răfuieli şi ilegalităţi. Unii dintre aceştia după revoluţie au părăsit ţara stabilindu-se în străinătate.

Începând din ziua de 24 decembrie 1989 prin ordinul ministrului apărării naţionale, comanda Marii Unităţi Mecanizate a fost preluată de gl. Gheorghe Popescu adus din cadrele de rezervă urmând ca lt.col. Zeca să îndeplinească în continuare funcţia de şef de stat major. Pe parcursul acestei zile situaţia în municipiul Timişoara s-a menţinut tensionată datorită acţiunilor diversionist-teroriste răzleţe îndreptate în special împotriva obiectivelor apărate de armată. Ca urmare, au fost introduse în dispozitiv noi forţe, au fost constituite echipe formate din ofiţeri cercetaşi cu misiunea de a identifica locul şi modul de acţiune al elementelor diversionist teroriste din municipiu şi judeţ. De menţionat că la îndeplinirea acestor misiuni au fost folosiţi ofiţeri de securitate dar şi revoluţionari. După unii martori, personalul M.I. participant se spune că ar fi fost dotat cu pistoale cu amortizor, cartuşe aferente şi veste antiglonţ. Nu se confirmă aceste declaraţii.

Sediul noului Comitet Judeţean F.S.N. a cărui prim-secretar era Radu Bălan se mutase la Tipografie. Studioul de Radio Timişoara era plin de ziarişti străini din Franţa, Olanda, RFG, SUA, Anglia etc.

Reşiţa striga după ajutor, unităţile de elicoptere Caransebeş se pun în mişcare, transportă muniţie, hrană pentru militarii din unităţile de rachete şi artilerie antiaeriană. Deşi pe ecranele aparaturii radar erau o sumedenie de ţinte elicopteriştii nu au reuşit să descopere urme de agresor. Anumite ţinte luminoase ce apăreau noaptea se autodistrugeau în aer după câteva minute.

În jurul orelor 17³⁰ (24 decembrie 1989) un detaşament de militari de la Buziaş întărit cu luptători din gărzile patriotice au organizat filtre şi au acţionat pentru respingerea unor atacuri teroriste în diferite puncte ale municpiului. Tot în această noapte, în jurul orei 01³⁰ a fost împuşcat mortal în cap un militar şi alţi doi răniţi.

Harald Zimmerman declară: „…Dintr-o dubiţă au coborât 6 sau 8 indivizi în civil care s-au răspândit prin tot cartierul Girocului începând să tragă în blocuri…” (Declaraţie RT pag. 150)

În zilele de 25 şi 26 decembrie 1989 situaţia în municipiu nu a suferit modificări importante, s-a remarcat însă o scădere a intensităţii acţiunilor teroriste. Totuşi şi pe parcursul acestor zile, persoane neidentificate au efectuat trageri rănind militari ce asigurau paza unor obiective militare şi civile.

Intervalul 27-31 decembrie 1989 a marcat reintrarea în normal a activităţii oraşului, forţe aparţinând M.Ap.N., gărzile patriotice precum şi revoluţionarii au continuat a executa misiuni de pază şi apărare în dispozitivele organizate anterior.

Pe parcursul a 10 zile de confruntări, unităţile militare din Timişoara au înregistrat 8 morţi şi 25 răniţi.

Este de remarcat că începând din 22 decembrie 1989, forţele aparţinând M.Ap.N. au trecut total de partea revoluţiei manifestând loialitate faţă de noua putere şi au acţionat prompt şi organizat împotriva acţiunilor antirevoluţionare.

Aşezarea municipiului Timişoara la hotarul de Vest al României, influenţa puternică exercitată de mass-media occidentală precum şi de existenţa şi pătrunderea în zonă a unor elemente ce urmăreau folosirea stării de haos şi confuzie ce se crease în ţară, în scopuri străine, a determinat intensa diversiune psihologică şi radioelectronică. Recepţionate pe diferite canale, zvonurile alarmante, informaţii false ce s-au succedat neîntrerupt, au fost mobilul care a creat şi întreţinut o permanentă stare de incertitudine, derută, nesiguranţă şi chiar haos.

La Timişoara, acţiunile diversionist-teroriste care şi-au manifestat prezenţa prin foc de armă au avut o arie de răspândire mai redusă decât în alte garnizoane. La Timişoara forţele care urmau a pune în aplicare scenariul iniţial au fost depăşite de evenimente.

Datorită acestora, dar şi a unor greşeli şi erori ca urmare a intrării în posesie de armament a unor diferite persoane şi scăpării de sub comandă şi observaţie a acestora, după 22 decembrie 1989 au mai căzut victime 20 persoane ucise şi 73 rănite.

Pentru întrebarea „Cine a tras în Timişoara până în 22 decembrie 1989 ?” există un răspuns cert : O bună parte din cei ce au posedat armament şi muniţii. Mai întâi organele Ministerului de Interne şi cele ale ordinii publice (securiştii în civil, trupe de securitate, trupe de grăniceri, forţe de miliţie), activişti de partid înarmaţi, ulterior forţele aparţinând M.Ap.N. şi chiar gărzile patriotice, precum şi alte persoane înarmate. Există destule declaraţii şi dovezi care ne permit ca în concluzie să afirmăm că au fost folosiţi şi trăgători profesionişti de apartenenţă necunoscută. Din păcate nu a fost prins niciunul. Dar un lucru trebuie reţinut şi îl consider ca esenţial: forţele militare nu au executat foc comandat în plin în manifestanţi. Dacă ar fi făcut-o, atunci s-ar fi realizat prognozarea mass-mediei internaţionale dar şi interne, a celor peste 60.000 morţi, iar în ţară s-ar fi declanşat cu siguranţă un sângeros război civil. Mulţumim lui Dumnezeu că a ferit Banatul şi România de un adevărat dezastru.

Trebuie remarcat excesul de zel al unor ofiţeri din M.Ap.N. şi prezenţa  unor civili înarmaţi aparţinând, probabil Partidului, securităţii sau miliţiei şi care au tras în plin sau au făcut violenţe deosebite. Există suficiente dovezi pentru ca Justiţia să-şi fi putut face datoria

 

3.4. Operaţiunea TRANDAFIRUL şi acţiunea VAMA

Se punea la cale una dintre cele mai mârşave acţiuni criminale petrecute vreodată în ţara noastră. Patruzeci de cadavre trebuiau să se schimbe în transfugi. Scopul scuză mijloacele.

Având cunoştinţa existenţei unui mare număr de victime din rândulmanifestanţilor produs în noaptea de 16 sptre 17 decembrie 1989 datorită aplicării, chiar şi parţiale, a ordinelor lui Ceauşescu de a se trage în manifestanţi, Elena Ceauşescu, împreună cu Emil Bobu şi Tudor Postelnicu dispun transportul unui număr de 40 cadavre existent la Spitalul Judeţean Timiş, la Bucureşti, unde urmau a fi incinerate. Este evident, se urmărea ştergerea urmelor masacrului.

Dispariţia acestora trebuia să fie legendată astfel: „Persoanele ce reprezentau cadavrele respective au părăsit fraudulos ţara în statele vecine”.

Acţiunea urma a se desfăşura în cel mai deplin secret, numărul persoanelor ce cunoşteau diferite secvenţe din planul respectiv fiind strict limitat şi prezentând deosebite garanţii de loialitate.

Planul în întregime era cunoscut de gl. Nuţă însărcinat dealtfel de Elena Ceauşescu cu aplicarea lui, precum şi de generalii Macri şi Mihalea.

Astfel, în seara zilei de 17 decembrie 1989 col. Ion Corpodean, locţiitor al şefului Miliţiei Judeţene Timiş, este chemat de gl. Nuţă care îi ordonă să se ocupe de transportul unor cadavre împuşcate de la Morga Spitalului Timiş devenită neîncăpătoare, la Institutul Medico-Legal de la Bucureşti. Aşa s-a născut o altă legendă, ce-i drept, plauzibilă şi într-o măsură reală potrivit căreia  morga Spitalului Judeţean era neîncăpătoare (la acea oră erau 56 cadavre), camerele frigorifice ale acesteia nu funcţionau şi că exista pericolul unei infecţii. Sub acoperirea acestei poveşti îşi vor desfăşura activitatea legală şi ilegală mai multe persoane.

Col. Ion Deheleanu, şeful Miliţiei Judeţene, ordonă formarea unei echipe de la Judiciar, iar de supravegherea îndeplinirii ordinului urma a se ocupa col. Ghircoiaş Nicolae, şeful Institutului de Criminalistică. La acţiune mai colaborau încă 7 lucrători de Miliţie.

Aceeaşi motivaţie a fost prezentată şi directorului Spitalului Judeţean, Ovidiu Galea care a acceptat să se dispună deschiderea morgii şi predarea cadavrelor. Astfel, la Spitalul Judeţean s-au deplasat 5 ofiţeri criminalişti care împreună cu medicii legişti şi cu procurorii civili s-au ocupat de identificarea cadavrelor. S-a trecut la împachetarea, numerotarea şi etichetarea lor, respectându-se procedura obişnuită în asemenea cazuri de transfer. Pe fiecare a fost lipit un leucoplast cu numărul de înmatriculare, numele şi prenumele (au fost identificaţi doar patru), iar pe unele, marea majoritate, doar „neidentificat”. Această sinistră operaţie a căpătat la început denumirea de „Operaţia Trandafirul”. La vizualizarea cadavrelor, noii veniţi consideră inoportună efectuarea autopsiilor toţi 56 morţi prezentau plăgi împuşcate, cauza morţii fiind clară şi în plus, foarte important, timpul presa.

Nimeni din spital în acest moment nu cunoştea că până dimineaţă, 40 dintre decedaţi vor lua calea Bucureştiului.

În seara aceleiaşi zile de la Spitalul Judeţean Timiş vor dispărea registrele de consultaţii, de internări, procesele verbale de constatare a decesului şi fişele de mişcare ale bolnavilor împachetate în două colete şi predate col.Glurcoiaş.

Iată deci că totul s-a făcut aparent legal în prezenţa Procuraturii şi cu acte în regulă.

La orele 23³⁰, în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 cetăţeanul Dorel Cioacă – şofer pe autoizoterma 21-TM-2701, aparţinând Complexului de Creşterea şi Îngrăşare a Porcilor (COMTIM) este somat să se prezinte la Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne Timiş unde cpt. Valentin Ciucă îl invită în birou, îi ia cheile maşinii şi îl lasă aici nedumerit să doarmă până în zori.

Între timp, gl.Nuţă a chemat la el pe col. Ghircoiaş căruia i-a emis ordinul de ridicare a cadavrelor. De faţă la această acţiune era şi gl. Mihalea, lt.col. Corpodeanu, col. Tudor Stanică şi gl. Emil Macri. Cu o maşină a Miliţiei, col.Ghircoiaş se deplasează la Şpitalul-Judeţean unde este aşteptat. Începând de la orele 23³⁰ circulaţia bolnavilor prin spital este totalmente interzisă. În zona spitalului şi în curtea acestuia era un întreg dispozitiv de apărare realizat de trupele de miliţie şi securitate care în jurul orelor 0⁴⁵ din ordinul lt.col. Corpodeanu au fost îndepărtate din zona morgii astfel că, maşina autoizotermă a putut fi oprită în uşa morgii. În jurul orei 1⁰⁰ luminile în spital au fost stinse şi sub comanda aceluiaşi lt.col. a început acţiunea de îmbarcare a cadavrelor pe autoizotermă. Încărcarea acestora s-a încheiat la orele 5⁰⁰ când au fost încărcate 40 cadavre, în morgă rămânând doar 16. Autoizoterma şi autoturismul Dacia ce o însoţea au părăsit spitalul astfel că luminile în curtea acestuia au putut fi aprinse iar trupele ce asigurau dispozitivul de apărare şi-au reluat dispozitivul iniţial.

La orele 5²⁰ şoferul Dorel Cioacă ce dormea în biroul cpt.Ciucă este trezit, se urcă la volanul autoizotermei şi escortat de o Dacie cu nr l-TM-236 porneşte spre Bucureşti la orele 5⁴⁵ pe ruta Sibiu-Vâlcea-Piteşti.

Misiunea acestora trebuia să se încheie pe autostrada Bucureşti-Piteşi la km 36, unde transportul urma a fi preluat de către o echipă de a Inspectoratul General al Miliţiei. Din mo” “Operaţiunea VAMA”.

După planul gl. Nuţă şi Mihale cadrele de la Timişoara, implicate în acţiune nu trebuiau să cunoască că morţii respectivi transportaţi la Bucureşti urmau a fi incineraţi la Crematoriul „Cenuşa”.

De rezolvarea situaţiei la Bucureşti s-a ocupat din ordinul celor doi col. Ion Baciu fost şef al Direcţiei Economice din I.G.M. şi col. Petri Moraru locţiitor şef I.G.M.

În seara zilei de 18 decembrie 1989, în jurul orelor 19⁰⁰ s-a ordonat celor doi ofiţeri să organizeze primirea unei autoizoterme de la Timişoara în care se găsesc nişte „colete cu ajutoare sosite din străinătate” şi care urmează a fi distruse la Vama Antrepozite. În acest sens, col.Baciu s-a prezentat procurorului general Nicolae Popovici care primise între timp dispoziţii de a-l sprijini în distrugerea coletelor. Col. Moraru a identificat pe cetăţeanul Gheorghe Ganciu director al cimitirului Bellu şi controlor la Secţia Cimitire din cadrul Direcţiei Domeniului Public care avea în subordine crematoriul „Cenuşa”.

În ziua de 19 decembrie 1989 la orele 8⁰⁰ col.Baciu s-a prezentat directorului  Administraţiei  Cimitirului  Bellu col. (securitate) Ganciu subordonat al gl. Macri cu care s-a deplasat la crematoriu unde era administrator un alt fost ofiţer de securitate Iosif Emil Zamfir.

Operaţiunea „Arderea” trebuia executată urgent dar datorită programului ”deosebit de încărcat al crematoriului ea nu putea fi realizată decât după orele de program.

Conform ordinului gl. Nuţă camionul (autoizoterma) cu colete a fost preluată la km 36 de o echipă de însoţire condusă de col. Baciu, echipă reformată din lt.col. Petre Marin şi maiorii Dumitru Sosescu, Teodor Bâgu, Marin Şerban. Totodată, au fost luate de la Circulaţie două numere de înmatriculare de Bucureşti ce urmau a acoperi numerele de circulaţie de Timişoara cu care sosise autoizoterma şi Dacia însoţitoare.

Astfel, în după-amiaza zilei de 19 decembrie 1989 crematoriul „Cenuşa” era
pregătit să primească „coletele din străinătate” ce urmau a fi arse.

Echipa din I.G.M. compusă din două autoturisme s-a deplasat la km 36, a preluat transportul, la volanul autoizotermei fiind de astă dată instalat subofiţerul Florin Stanciu şi astfel, cele trei maşini au pornit spre Bucureşti.

Personalul ce adusese transportul din Timişoara până la km 36 aufost transportaţi la Hotel Astoria, Cerna şi Parc unde li s-au creat condiţii de odihnă. Celelalte maşini s-au îndreptat la Crematoriul Cenuşa unde auajuns la orele 17.00.

La deschiderea uşii autoizotermei cei prezenţi au constatat ca aşa-zisele colete erau de fapt cadavrele unor cetăţeni împuşcaţi. Pentru a înlătura suspiciunile a fost necesară o nouă legendare: cadavrele respective erau rezultatul unei catastrofe. Col.(Miliţie) Baciu ce răspundea de efectuarea operaţiunii a fost transformat imediat în medic şi în această calitate a certificat legalitatea acţiunii. Printre cadavre erau 10 femei, restul bărbaţi, unii îmbrăcaţi, alţii goi sau semiîmbrăcafi. Morţii erau tineri între 30-40 ani, majoritatea au fost împuşcaţi, unii tăiaţi cu baionete sau cuţite, doi aveau capetele sparte iar alţii aveau mâinile şi picioarele rupte. „Un spectacol îngrozitor greu de imaginat şi de uitat. Imaginea cadavrelor trăda violenţa cu care li s-au luat vieţile” declară martorii.

Operaţiunea de incinerare a fost răsplătită cu câte 2000 lei în 5 plicuri pentru cei 5 muncitori ce lucraseră în afara programului şi ca spor de noapte. Totodată acestora li s-a pus în vedere că: „…un pas greşit şi sunteţi lângă aceşti morţi”. Înainte de incinerare zona crematoriului a fost asigurată cu 6 ofiţeri de miliţie.

Incinerarea s-a încheiat pe 20 decembrie 1989 orele 10³⁰ când autoizoterma a fost scoasă din incinta crematoriului astfel acţiunea „Vama” se încheiase. S-a raportat de executarea ordinului gl. Nuţă, în baza indicaţiilor acestuia cele patru tomberoane pline cu cenuşă au fost preluate de cpt. Dorel Nuţu cu un autofurgonet TV pe care primise dispoziţie a le deversa pe platforma unde se depozitează pământul excavat de la tunelele metroului. Nu a fost să fie aşa din motive necunoscute, ofiţerul a deversat conţinutul tomberoanelor într-o gaură de canal lângă localitatea Popeşti-Leordeni.

Una dintre cele mai murdare acţiuni din istoria comunismului românesc s-a făcut cu ştirea Elenei Ceauşescu, a unor ofiţerii de miliţie şi a Procuraturii şi s-a încheiat în ziua de 20 decembrie 1989 orele 12⁰⁰.

Cine sunt vinovaţi de această odioasă crimă care a urmărit ştergerea morţilor revoluţiei de la Timişoara ?

Întâi cei ce au dat ordin să se deschidă focul la Timişoara, Elena Ceauşescu şi cei trei consultanţi ai ei Emil Bobu, Tudor Postelnicu şi Manea Mănescu, cei ce au dispus şi realizat represaliile folosind focul de armă sau alte unelte de crimă, dar şi dintre executanţi cei care cu sânge rece au pus în practică odiosul ordin.

Nu trebuie uitată nici Procuratura prezentă prin oamenii săi în toate fazele acţiunii şi care nu s-au opus gravelor încălcări ale legii ci dimpotrivă le-au acceptat şi chiar le-au legalizat.

Mulţi dintre cei vinovaţi au dispărut, fie au decedat, fie nu se mai cunoaşte nimic despre ei, iar cei câţiva din Procesul Timişoara au fost în majoritate eliberaţi din lipsă de probe.(!)

În acest sens, este meritul organizaţiilor revoluţionare din Timişoara care au scos din anonimat pe aceşti eroi ai revoluţiei redându-i istoriei post-revoluţionâre a României.

Se impun câteva elemente statistice. În Timişoara în perioada 16-20 decembrie 1989, s-au produs 324 de victime, din care decedaţi 71 şi răniţi 253.

În ziua de 17 decembrie 1989 şi în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 sau produs 287 de victime dintre care ucişi prin împuşcare 63 şi răniţi 224.

În perioada 18-19 decembrie 1989 s-au produs 31 de victime, din care ucişi prin împuşcare 8 şi răniţi 23.

În perioada 20-22 decembrie 1989 s-au produs 6 victime, toţi răniţi prin împuşcare.

În zona Calea Lipovei în ziua de 17 decembrie 1989 au decedat 6 persoane şi au fost rănit alte 28. În zona Operei, au decedat 7 persoane şi au fost rănite alte 9. În ziua de 17 decembrie 1989 în zona Catedralei au decedat 7 persoane şi au fost rănite 35. În aceeaşi zonă în ziua de 17 decembrie 1989 ca urmare a intervenţiei forţelor de ordine au mai decedat 3 persoane şi au fost rănite încă 4 persoane. În intersecţia B-dul Republicii-Str. Paris în ziua de 17 decembrie 1989 au decedat 2 persoane şi au fost rănite alte 9. În Piaţa Libertăţii în ziua de 17 decembrie 1989 au decedat 2 persoane şi au fost rănite alte 23. În Piaţa Timişoara 700, în ziua de 17 decembrie 1989 au decedat 2 persoane şi au fost rănite încă 9. În zona podului Decebal şi Piaţa Traian, în ziua de 17 decembrie 1989, au decedat 4 persoane şi au fost rănite alte 19, iar în zona Piaţa Traian în seara aceleiaşi zile au decedat 2 persoane şi au fost rănite 11. În zona Calea Circului pe o lungime de aproximativ 2-3 km, în ziua de 17 decembrie 1989, au decedat 9 persoane şi au fost rănite 26. Pe strada Ialomiţei în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 a decedat o persoană şi au fost rănite 6. Pe Calea Ardealului în seara zilei de 17 decembrie 1989 au decedat 5 persoane şi au fost rănite altele 9 .În zona Calea Şagului în ziua de 17 decembrie 1989 au decedat 3 persoane. La Complexul Studenţesc tot ziua de 17 decembrie 1989 au decedat 2 persoane şi a fost rănită una. Pe Calea Buziaşului în ziua de 17 decembrie 1989 au fost rănite 2 persoane. (Sinteza procuraturii pas 47-57)

În municipiul Lugoj, în ziua de 20 decembrie 1989, în urma acţiunii izolate a unui subofiţer dintr-o unitate militară aparţinind M.Ap.N. au fost ucise prin împuşcare 2 persoane şi rănite alte 2. Vinovatul a fost identificat condamnat la 20 ani detenţie. (Sinteza procuraturii pag. 63)

Pentru cauzele penale petrecute până în ziua de 22 decembrie 1989 au fost întocmite 102 dosare, din care au fost soluţionate 90, prin rechizitoriu şi prin neurmărire penală 78, dosare în lucru cu autori necunoscuţi (Sinteza procuraturii pag. 43).

Au fost trimişi în judecată 48 de inculpaţi din care, din aparatul central de partid şi de stat 9, din aparatul local de partid şi de stat 3 civili. Două dintre aceste cadre permanente ale M.Ap.N., 4 cadre permanente ale M.I. 38, civili 6. (Sinteza procuraturii pag. 43-44)

Este cert faptul că în câteva zile ale facerii ei, Revoluţia de la Timisoara a fost şi rămâne curată. Dacă au existat, şi sigur au existat, mişcări secrete, subversive, care au alimentat greşelile, conflictele şi paguble umane şi materiale, un lucru totuşi trebuie recunoscut: dacă comunismul s-a născut în Rusia pe malurile Nevei într-o baie de sânge, a trebuit să dispară pe malurile Begăi, tot într-o baie de sânge. Dacă a existat o conjuraţie, şi sigur a existat, atunci trebuie recunoscut că Revoluţia a confiscat conjuraţia. Timişoara rămâne simbolul de aur al Revoluţiei române !

4. BUCUREŞTI – ETAPA HOTĂRÂTOARE PENTRU VICTORIA REVOLUŢIEI ROMÂNE

Va urma

Sursa: Ziaristi Online