Preşedintele Fundaţiei pentru Stiinţă şi Artă, Eugen Simion, a publicat împreună cu 13 autori un volum intitulat „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” prin care încearcă să “claseze” cazul morţii lui Eminescu. Volumul, considerat lamentabil de lumea eminescologilor, a provocat reacţii pe măsură. Portalul Ziaristi Online a prezentat deja prima parte a unei analize “la sânge” pe care profesorul Constantin Barbu, discipolul lui Constantin Noica, i-o face atât lui Simion cât broşurii în cauză. Maestrul Constantin Barbu, revoltat, a publicat în replică lucrarea “Eugen Simion – Inchizitorul ramolit”, în care sunt redate şi extrase din “operele” lui Simion din organul PMR si PCR “Lupta de clasă”. Cum ar fi:  „Epoca dintre cele două războaie a fost o epocă agitată de intensă luptă ideologică între cele două culturi. Clasa muncitoare – în frunte cu avangarda ei marxist-leninistă, Partidul Comunist Român – a exercitat o influență din ce în ce mai puternică – directă și indirectă – în viața ideologică a țării. În același timp, curente reacționare, fasciste, întreținute de clasele exploa­tatoare, amenințau să sufoce cultura și tradițiile ei înaintate. Aceasta a constituit o perioadă zbuciumată din istoria literaturii române.“. Astăzi continuam cu partea a doua a interviului pe care Constantin Barbu i l-a acordat lui Costin Creţu:

– De ce vorbește Eugen Simion despre Eminescu drept „victimă recentă a fanteziei negre“ dezlănțuite împotriva lui Maiorescu?

– Academicianul Eugen Simion este obraznic și impertinent. Există câțiva eminescologi „tari“, care cunosc Eminescu și în operă și în viață. O chintesență de eminescologi. Cu care anti-eminescologul Simion nu poate polemiza niciodată. Pentru că nu știe carte și chiar dacă ar fi vrut să se specializeze în Eminescu nu ar fi fost în stare fiindcă nu-l ține celula. Nici în broșura lui despre Proza lui Eminescu (1964) nu-l citează pe Maiorescu deloc! Doar ca traducător al unui capitol din Schopenhauer (Despre geniu), cu trimitere bibliografică inexactă…

Tot ce scrie Simion despre archaeus este „parafrază inadecvată“ (ca să nu zic plagiat) din Călinescu. Ar fi bine să deschidă măcar traducerea lui Eminescu din Kant, ca să nu zică posteritatea că a murit prost fără să știe ce e Ding an sich și cu e cu spațiul și timpul… Desigur, niciodată n-a spus Eugen Simion că Immanuel Kant ar fi punctul lui forte.

Eugen Simion se preface că e Maiorescu și ne trimite la balamuc pe toți! Ce ar vrea el să spună prin fantezie neagră? Cultura minoră, de institutor imaginar, a lui Eugen Simion nu-i permite să discute nici opera, nici viața lui Eminescu. El nu știe nici măcar istoria sifilisului, cum aș îndrăzni eu să-l mai întreb care-i istoria rațiunii pure?! De altfel, doctorii repetă ceea ce au scris I. Nica și Octavia Vuia. E dreptul fiecăruia dintre doctorii care scriu în această carte să analizeze subiectiv semnele medicale păstrate (ca documente reale, ca mărturii contemporane poetului, ca amintiri, rememorări…).

Eu am analizat și am adus la lumină [Autopsia lui] Mihail Eminescu (autor Suțu), Creerii lui Eminescu (autor dr. Al. Tălășescu), mărturia nepotului doctorului Suțu, o mărturie din arhiva A.C. Cuza.

Cu puterea acestor probe, cer deshumarea lui Eminescu.

Academicianul închipuit de azi și uitat de mâine (urmându-l pe necalificatul Manolescu) pune în discuție crima împotriva lui Eminescu. Neștiind istorie literară, nu știe textul lui Eminescu despre fond și formă (în care îl desființează pe Maiorescu), despre ein aufgegebener Mensch, nu știe prefețele lui Caragiale la edițiile din Eminescu (și nici ura lui Maiorescu împotriva lui Caragiale), nu știe de ce Creangă n-a mai terminat o poveste pe care vrea să i-o dedice, manuscris, lui Maiorescu, nu știe nici două scrisori foarte grăitoare din corespondența Slavici – Maiorescu și Maiorescu – Slavici.

Dar, Eugen Simion, de fapt nu știe nimic. De aceea îl și obligă să se sinucidă științific pe modestul academician Aurel Ioan Pop. În articolul Mihai Eminescu. Repere biografice (Maladia lui Eminescu… pag. 30) Aurel Ioan Pop scrie stupefiant ca pe vremea când Eugen Simion lucra la Lupta de clasă: „Am constatat că s-a scris destul de mult pe această temă, mai ales după 1989 și chiar recent, spre sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000, inclusiv anul acesta, la București, sub egida Academiei Române a avut loc o conferință care și-a propus rezolvarea misterului bolii lui Eminescu și stabilirea odată (sic!) pentru totdeauna a unui diagnostic asupra căruia să nu mai planeze dubii și controverse. Comisia de medici care au (sic!) studiat dosarul poetului au (sic!) ajuns la concluzia că acesta a suferit de psihoză maniaco-depresivă, cunoscută azi și sub numele de sindromul bipolar.“ Întâi de toate academicienii ar trebui să învețe limba română. Nu vreau să dau exemple ridicole din textul lui Aurel Ioan Pop. Vreau doar să știe și el și Eugen Simion că nu sunt ei savanții care pot stabili ceva pentru totdeauna. Băieți, dictatura a murit! Frecându-vă toată ziua de pecenegul plagiator dan berindei, v-ați infectat.

– De ce s-ar opune Eugen Simion tezei asasinării lui Mihai Eminescu cu complicitatea lui Maiorescu?

– Eugen Simion este un personaj închipuit, care fantazează de unul singur că ar fi vreo instituție intelectuală care-și permite să dea verdicte. Într-un fel, el este scheletul din propriul său dulap. După crizele de inchizitor vioi din Lupta de clasă și din Gazeta literară, a ajuns astăzi să aibă crize de ramolit care nu mai știe nici ce-a zis Noica și nu mai știe bine nici versurile lui Eminescu (a se vedea prefața lui Simion la volumul I din Eminescu, Opere, ed. D. Vatamaniuc). L-am provocat public pe Simion, l-am provocat public pe Manolescu. Le-am dat aceeași temă: să scrie cîte 20 de pagini despre Luceafărul lui Eminescu, ca să-i vadă școlarii cât sunt de ridicoli în analiză, chiar proști. A le spune că sunt proști nu este o jignire ci o dovadă de sinceritate și de prietenie. Îi spun prietenește lui Eugen Simion că este bine să recunoască superioritatea…

A uitat că a coordonat un manual în care s-au furat peste 40 de pagini, chiar din ograda lui Liiceanu.

Să-i amintim academicianului Simion textul lui Liiceanu, intitulat Un jaf cultural:

„Am aflat de transplantul celor 40 de pagini din cartea dnei conferentiar Maria Catanescu, aparuta la Editura Humanitas, in manualul de limba romana publicat de Editura Corint, punindu-mi cineva revista Observator cultural in mina. M-a uimit in primul rind articolul doamnei Carmen Musat, cel in care, cu pendanterie filologica si cu o indignare bine temperata, se facea expertiza unui jaf cultural. (Spun „jaf“, pentru ca la 40 de pagini nu mai poate fi vorba de „furt“.) „Ia uite, mi-am zis, intr-o lume de gasti, mai exista cineva care functioneaza ca o adevarata instanta culturala. Mai exista cineva care reactioneaza pur si simplu pentru ca sanatatea unei comunitati culturale este grav afectata.“ I-am multumit in gind si mi-am propus sa-i scriu citeva rinduri. Pina astazi nu am facut-o.

Ce sa spun despre doamna doctor Florina Rogalski, autoarea jafului? In cazul dinsei, motivele mele de melancolie sint multe si greu de sistematizat. Am cunoscut-o asta-vara, in timpul unei dezbateri furtunoase cu ministra invatamintului pe marginea manualelor liceale. O adevarata doamna: tinuta distinsa, bun gust vestimentar, o umbra placuta de aroganta pe chip, o dictie impecabila, discurs fluent si articulat, patetism si indignare atit cit cereau imprejurarile. Cum va fi intrind acum aceasta doamna in clasele Scolii Centrale („de filologie“) tragind dupa ea povara unui plagiat de 40 de pagini? Judecind dupa raspunsul – impudic – pe care l-a dat Observatorului cultural, banuiesc ca pastrindu-si aerul distins si assuré. Doamna Rogalski nu regreta si nu-si cere scuze ca fura haiduceste din cartile colegilor ei. Ca orice hot cu tupeu se supara pe Carmen Musat, iar pe noi ne lamureste ca fiind vorba de informatii standardizate, bine sintetizate de Maria Catanescu, orice expunere despre originile limbii romane va lua in mod fatal forma textului catanescian.

Dar un plagiat, se vor intreba multi, este, ca deposedarea de o proprietate intelectuala, un furt ca toate furturile sau un furt, doar asa…, sa-i zicem, „metaforic“? Raspuns: un plagiat este un furt-furt. Florina Rogalski va fi platita de catre Editura Corint pentru citeva zeci de mii de manuale de romana. Suma este considerabila (peste 100 de milioane) si ea va reprezenta contravaloarea paginilor pe care Florina Rogalski le-a luat cuvint cu cuvint din cartea Mariei Catanescu fara sa o mentioneze pe aceasta, ca autoare, pe coperta si fara ca aceasta sa fie, la rindul ei, platita. Pe scurt, doamna Rogalski i-a furat doamnei Catanescu drepturile ei de autor. Iar Editurii Humanitas, care avea proprietatea editoriala asupra cartii Mariei Catanescu, ea i-a furat drepturile editoriale.

Sub comunisti, unde am lucrat ca cercetator la un institut al Academiei, un plagiat atragea dupa sine desfacerea contractului de munca. Banuiesc ca doamna profesoara dr. Rogalski va continua sa-i invete limba romana pe elevii de la Scoala Centrala, recomandindu-le manualul „ei“, propunindu-le, adica, hotia ei. Dar cum o vor privi elevii pe profesoara pe care au prins-o copiind?

O ultima vorba despre Eugen Simion, „coordonatorul“ manualului. Ce gir! Cu ce sanse pleaca la drum un manual coordonat de insusi presedintele Academiei! Iar „batrinul“ presedinte ii bate protector pe umar pe „tinerii mei colaboratori“ si ii lauda pentru ca „s-au straduit – ne spune el in Prefata – sa explice in mod convingator aparitia si evolutia limbii romane atit cit spatiul le-a permis“. Si spatiul le-a permis pret de un furt de 40 de pagini.

Ce neinspirat, dl Simion! Sa laude tocmai paginile doamnei Catanescu, pe care dinsul le-a atribuit „tinerei colaboratoare“ Rogalski. Ce nesansa! Sa coordonezi o hotie de asemenea proportii!

Gabriel LIICEANU

Director al Editurii Humanitas “ (http://www.observatorcultural.ro/)

Elita plagiară nu stă degeaba. Slugile ideologice au născut azi, au întreținut paralitic și vor domina dement falimentul României în existență, istorie, cultură, educație, pretigiu, viitor…

Voi povesti altădată, pe larg, cum    l-am obligat pe Simion să tipărească manuscrisele lui Eminescu, pe care nu le-a răsfoit nici astăzi, pe care nu le poate citi niciodată. De altfel, nici nu știe că 32 de volume din 39 au greșeli de impozare, pagini lipsă, multe rânduri șterse… Evident, caietele lui Eminescu trebuie tipărite din nou. Vreau să afle în chip special și apăsat că a semnat peste munca lui Mircia Dumitrescu (cu cei 40 de stundenți ai săi) și a Gabrielei Dumitrescu, el nefăcând absolut nimic.

Stupid fiind, ca și Manolescu, neinițiat și incult nu vrea să se documenteze în epoca Eminescu și se expune ridicol scriind prefețe de trei-patru pagini. Degeaba i-am dat vreo 10-15 volume din cele 21 ale Codului invers! Omul se odihnește bine în incultura lui academică. Aș vrea să-l văd pe Eugen Simion la un post de televiziune explicându-i duduii excitate de ce a tradus Eminescu Inbegriff prin asumțiune. Despre Gramatica sanscrită mi-e frică să-l întreb ceva fiindcă în volumul XXIV ne obligă să îl credem pe cuvânt că ar exista limba sunskrita. Imbecilii care-i luaseră intergatoriul din 13 iunie 1889 lui Eminescu scriau „limba sanscriptă“. Pe cine să crezi: pe Simionul din 2015 sau pe imbecilii din 1889?

Superficialul Simion nu vrea să-și vadă tătucul critic ca asasin, fiindcă rămâne orfan (de Eminescu nu-i pasă!). Și nici Regele Carol I nu trebuie amestecat în crima împotriva lui Eminescu, fiindcă rămâne Academia Română fără fondator.

Să nu fi știut Nietzsche ce transmite când scria că „Hohenzollernii sunt o rasă de criminali stacojii“?

Nu știu câți academicieni sub acoperire are această societate, dar știu că românii cei mai geniali: Eminescu, Brâncuși, Noica nu au fost membri ai Academiei Române în timpul vieții. Ar fi fost și greu fiindcă Statutul Academiei Române are greșeli de ortografie, ceea ce Eminescu și Noica n-ar fi suportat. Brâncuși nu le-ar fi observat, fiindcă el însuși făcea greșeli de ortografie. Dar nu de artă!

– Eugen Simion consideră o iraționalitate întunecată faptul de a investiga faptele lui Maiorescu, pe care academicianul de azi îl consideră „legislatorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu. I.L. Caragiale, Slavici și Creangă și a apărat ideea de adevăr în cultură“.

– Eugen Simion vorbește ca să se afle în treabă. Tot așa cum știe din auzite cîte ceva despre documentele din arhivele secrete austriece. În urechiada lui zice că ar trebui publicate și celelalte, dacă mai sunt. Numai că eu am publicat câteva sute de pagini în Codul invers! Ceea ce știa Franz Joseph în 1883, nu știe Eugen Simion nici în 2015:

A vorbi în termenii aceștia: „legislatorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu. I.L. Caragiale, Slavici și Creangă și a apărat ideea de adevăr în cultură“ înseamnă că n-ai uitat să scrii ca la Lupta de clasă (unde nu erau, totuși, permise greșelile de limbă, ca la Academie…). De Cugler, de Șerbănescu, de Brătescu-Voinești, ce să zicem? În epocă, Hasdeu îi era superior în filologie lui Maiorescu, Tocilescu îi era superior lui Maiorescu în istorie, iar în logică Maiorescu era un mare plagiator. Dacă e să fim cinstiți cu prefața lui Maiorescu la volumul de Poezii din 1883, textul lui Maiorescu este ridicol, scris într-o limbă de lemn penibilă. Aproape că nu există în această ediție poezie fără greșeli de tipar.

Ar fi bine ca Simion să se ducă la bibliotecă, deși este târziu, foarte târziu.

– Ai publicat în revista Tribuna (15 ianuarie 2012) studiul Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României. Studiul tău a provocat replica palidă a lui Nicolae Manolescu însoțită de tot felul de comentarii produse de perieci flatulenți. Pe Nicolae Manolescu l-ai definit ca necalificat în Eminescu. Acum, Eugen Simion scrie în prefața Maladiei lui Eminescu că Maiorescu a ajuns „simbol al complicităților joase și inspiratorul și proteguitorul unei odioase crime intelectuale…“. În timp ce Mano­lescu spunea că studiul tău are „stupide ipoteze“, Eugen Simion (ca fost lucrător la Lupta de clasă) scrie că este o aberație care „se lățește și face carieră într-o cultură a suspiciunii și a comploturilor“.

Ce replică îi dai lui Manolescu și ce replică îi dai lui Eugen Simion?

– Replica mea este chiar textul Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României.

 

EMINESCU.

Istorisirea celei mai cumplite crime

din istoria României

 

Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României o voi înfățișa în 12 cărticele (de 120-150 pagini fiecare).

Cărticelele se vor înșirui, urmând firul roșu, straniu și complicat ca un ghem obscur (bine țesut de profesioniști ai crimei) – al evenimentelor desfășurate între 28 iunie 1883 și 15 iunie 1889 -, astfel:

Volumul I – Panorama cuprinde istorisirea crimei începând cu arestarea din 28 iunie 1883, tratarea inversă de la Caritatea doctorului Suțu, drumul spre spitalul din Viena (fără pașaport?), povestea celor aproape 4 luni petrecute la Ober-Döbling, crima încheiată în 15 iunie 1889; numele contemporanilor crimei: Regele Carol I, Titu Maiorescu, D. A. Sturdza, Alexandru Șuțu, complicii direcți și indirecți (comanditar, instrumentalist, medic criminal…); dezvăluirea arcanelor tratatului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar; acțiunile aman­telor-spioane (Regina Carmen Sylva, Mite Kremnitz…); urzelile serviciilor secrete și urmele rămase în arhive cu telegrame secrete și corespondență cifrată; intero­gatoriul nihilistului Mihai Eminescu și moartea sa; criminalii și procesul privind uciderea lui Eminescu.

Arestarea lui Eminescu în ziua de 28 iunie 1883 este pusă la cale de Titu Maiorescu, pe post de cauza instru­mentală a Regelui Carol I.

Ca să înțelegem cea mai complicată zi din viața lui Eminescu, ziua sechestrării și arestării ilegale, marți 28 iunie 1883, trebuie să desfășurăm cronologia acestei zile.

Cronologia zilei de 28 iunie 1883 este următoarea:

Ora 5 – Discuţie aprinsă Eminescu – Ecaterina Slavici, în casa din strada Amzei.

   Document: ms. 2292 (agenda lui Eminescu)

Ora 6 – Carte de vizită a doamnei Slavici, trimisă lui Maio­rescu (preconcepută de Maiorescu însuși, ca să aibă documente postume care să argumenteze “internarea” la Caritatea)

   Fata din casă duce cartea de vizită lui Maiorescu

   Document: cartea de vizită ce se află la Institutul de Istorie și Teorie Literară G. Călinescu din București.

Ora 7 – Maiorescu şi Simţion pleacă la Şuţu, pentru a aranja internarea lui Eminescu, plătind și 300 de lei, în avans.

   Document: Maiorescu, În­sem­­nări zilnice, marţi 28 iunie.

Ora 10–10:15 – Eminescu, la Maiorescu acasă în Strada Mercur nr. 1.

   Document: Maiorescu, În­semnări zilnice, marţi 28 iunie.

Orele 11–19 – Eminescu în Baia Mitraşevski

   Documente: Procesul verbal al comisarului Nicolescu

   Scrisoarea lui C. Dimitriu către Mihai Brăneanu.

Ora 19 – Baia Mitraşevski – Eminescu ascuns.

               Eminescu se luptă cu toţi cei ce vor să-l imobilizeze în cămaşa de forţă

   Document: Scrisoarea lui C. Dimitriu, bun cunoscător de secrete, este cel care va da 1000 de lei pentru înmormântarea lui Eminescu, este cel care îl va elibera pe Slavici (nevinovat) din pușcărie, în 1916.

   Document: Procesul verbal al comisarului Nicolescu

După ora 19 – Internare în cămaşă de forţă în Institutul “Caritatea” al doctorului Şuţu (scena “Capşa” nu există, nici drumul la Cotroceni, unde l-ar fi putut împuşca pe Rege cu pistolul pe care şi-l cumpărase, de curând, nu există; Regele era plecat din 25 iunie la Sinaia – Document: Monitorul Oficial).

 

Discuția, din zorii zilei, cu Ecaterina Slavici, în casa din strada Amzei, unde Eminescu era subchiriaș, începe din cauza geloziei doamnei Slavici (așa cum reiese din însemnările lui Eminescu din Agenda sa, Manuscrisul 2292).

Geloasă, și refuzată de Eminescu, doamna Slavici sparge oglinda din hol, produce o ceartă violentă și, tocmai din aceste motive, fiind vinovată, îi trimite lui Titu Maiorescu prin fata din casă o carte de vizită în care îi scrie criticului: “Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el că foarte reu”.

Doamna Slavici urma planul lui Maiorescu. “Logicianul” Maiorescu avea nevoie de un fundament medical, în baza căruia putea să meargă la Caritatea, ca să-l interneze pe Eminescu, nebunul din imaginația și dorințele lui Maiorescu. Numai că Maiorescu nu s-a gândit că doamna Slavici (unguroaică, agentă, curvă) nu este vreo somitate medicală. Nici Titus Livius Maiorescu nu era medic.

În Însemnările sale zilnice, Maiorescu își notează: “Astăzi, Marți, la ora 6 dimineața, o carte de la D-na Slavici, la care locuiește Eminescu”.

Se vede din această însemnare a lui Maiorescu că este scrisă pentru postumitate cu gândul de a avea probe care să justifice arestarea lui Eminescu și internarea în institutul de nebuni al lui Șuțu.

Fără să fi vorbit ceva cu Eminescu, Maiorescu merge la doctorul Șuțu însoțit de Simțion și aranjează ilegal internarea lui Eminescu, plătind, chiar în avans, 300 de lei (cât costa o cameră la ospiciu, pentru o lună).

La ora 10, Eminescu îi face o vizită lui Maiorescu, acasă, în strada Mercur nr. 1 și Maiorescu îl îndeamnă pe Eminescu să meargă la societatea Carpații, vestita societate irredentă română (în strada Știrbei Vodă) de unde ar fi trebuit ca Simțion să-l ducă la doctorul Suțu.

Evident, Eminescu nu acceptă această variantă de existență “dicatată“ irațional de Maiorescu și nu merge la Societatea Carpații de unde ar fi urmat să-l ducă Simțion la institutul de nebuni. Maiorescu știa că la Societatea Carpații vor fi razii ale poliției lui D.A. Sturdza și Eminescu putea fi arestat (se știe din scrisoarea, pe care am publicat-o ca inedită, lui Slavici către Maiorescu).

La ora 12, poliția programase percheziție și arestări la Societatea Carpații.

Societatea Carpații îl avea ca membru de prim rang și pe Mihai Eminescu, dar era condusă de doi agenți ai Vienei, ardelenii Secășanu și Ocășanu.

Eminescu stă la Maiorescu în vizită între 10 și 10,15. La ora 10 și jumătate Maiorescu (după ce-i scrisele lui Theodor Rosetti un bilet de înștiințare, anume că Eminescu a înnebunit și va trebui internat la Suțu), îi scrie o telegramă Mitei Kremnitz pe adresa Hotel Regal, în care îi dă un mesaj pentru Rege: “Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut. Titus”. Telegrama se traduce astfel: Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune. Titus. (a se vedea comentariile lui Cernăianu).

Citind cuvintele de sub cuvintele telegramei, observăm că din textul german al lui Maiorescu răsare numele lui Eminescu: “LEIder NoCh UnbEStiMmt. Sonst alles gut. ”

Sunetele E I N C U E S M alcătuiesc numele EMINESCU.

Din sunele telegramei nu poți găsi în cuvintele de sub cuvinte nici numele lui Slavici, nici numele lui Kremnitz.

Descifrarea nu este hazardată (ci o omologare a teoriei marelui lingvist Saussure, anume a cuvintelor de sub cuvinte). Înarmată cu această telegramă, Mite Kremnitz pleacă cu trenul de ora 13 și se duce la Sinaia, unde Regele se afla deja din ziua de sâmbătă 25 iunie (cum știm din Jurnalul lui Carol I, pe care îl scria Mite Kremnitz și din Monitorul Oficial).

În ziua de marți 28 iunie 1883, vedem în Jurnalul regelui pe care îl scria Mite Kremitz consemnarea expulzării jurnalistului francez Emil Galli, care scria la ziarul L’Indépendance Roumaine, care apărea în București, în franțuzește.

Așadar, în Jurnalul regelui scris de Mite Kremitz se vorbește de acțiunile poliției executate în această zi și de expulzarea lui Galli. Nicio vorbă despre Eminescu.

Din telegrama lui Maiorescu aflăm că internarea la nebuni, din păcate (Leider) este încă incertă, așadar Eminescu nu este încă scos din joc și împins pe calea distrugerii.

Pentru Maiorescu: altfel, toate bune (sonst alles gut). Toate erau bune pentru Maiorescu, în afară de înscrierea lui Eminescu printre nebuni, ceea ce s-ar fi tradus prin: Eminescu este nebun, tot ce a scris în presă nu este real, nici adevărat, nu mai rămâne din el decât poetul, nimic altceva.

Volumul II. Cercul strimt.

Dacă Eminescu ar fi fost nebun, tot scrisul său nu grăia nimic despre realitate. Atunci, toată lumea ar fi fost liniștită: Regele, Brătianu, Carp și D.A. Sturdza nu plănuiau Tratatul secret cu Austro-Ungaria (în care se prevedea că Regatul Român nu va intra cu armata în Tran­silvania), Regina Elisabeta nu era spioana Țarinei, Mite Kremnitz nu era spioana Împăratului Germaniei (și amanta cum­natului Maiorescu și a Regelui Carol I), Maiorescu nu avea harem…

Telegrama lui Maiorescu dezvăluie premeditarea multiplă a crimei, fiind în joc comanditarul, adică Regele, cauza in­strumentală, adică Maiorescu și Șuțu, complici la crimă: direct Mite Kremnitz și poate fără știință Ecaterina Slavici și Constantin Simțion.

De la Societatea Carpații de auto­selectează drept complici: Ocășanu, Se­cășanu și Siderescu.

Eminescu era absolut conștient de cercul strimt în care se mișcă. De aceea s-a ascuns în baia Mitrașevski, unde va sta între orele 11 și 19.

“Memorialiștii” au inventat două episoade în această zi, anume scena în care Eminescu ar fi intrat în cafeneaua Capșa și ar fi amenințat-o cu pistolul pe doamna Capșa (scena este inexistentă, doamna Capșa nu scrie nimic despre așa ceva în Amintirile sale) și că ar fi mers și la Cotroceni ca să-l împuște pe Rege (care se afla la Sinaia din data de 25 iunie).

Ciurcu spune că așa ar fi povestit Ventura. Absolut neadevărat.

Mărturia fundamentală o avem în scrisoarea lui C. Dimitriu, trimisă în 16 iulie 1883 lui Mihai Brăneanu. Iată scrisoarea:

 

Bucureşti, 16 iulie 1883

Dragă Mişule,

Un băiat îmi aduse epistola ta aici în suterană şi la moment îţi răspund. Merindele le voi lua târziu, nu vă mulţumesc, ci doresc ca să vă mulţumesc cât de curând la mine cu o friptură din dobitoacele îndopate ce mi-aţi trimis.

Nimic nu se ştie despre Opera ta!

Cât despre Eminescu nu mai încape speranţă de îndreptare.

Cum am auzit că fratele tău – acum câteva spătămâni –, în loc să plece, a luat bani din toate părţile, umbla agitat ziua-noaptea, cheltuia, iar împrumuta bani etc. şi de plecat acasă, nu putea. Avea groază. Însuşi a prevestit pe unii amici, să îngrijească de el, că-şi va perde minţile.

În cele din urmă brusca pe toată lumea. A ameninţat cu revolverul pe Miulescu în prezenţa lui Ciuflecu; Simţion, inginerul la care stetea mai mult, a observat că nu e lucru curat, noi nu-l mai vedeam, căci el avea concediu de plecare. Eminescu simţindu-se însuşi decăzând a simţit totodată că vor fi siliţi cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns. Îşi rupsese toate hainele, aruncându-le în apă. Când s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc., el s-a luptat contra tuturor; a fost şi Ocăş; l-au pus în fine în cămaşa de forţă şi l-au dus la Şuţu, unde amicii au să plătească pe lună 300 fr. pentru el. Acolo îl vizitează mai des Ocăş, ducându-i rufe; acum doctoru’ nu mai primeşte pe altcineva, zicând că face rău pacientului. El tot aiurează despre câte în soare şi lună!

Are insomnie – deci nu va suferi mult timp!

România liberă e guvernamentală – Laurian pleacă cu o misie în streinătate.

Altfel – Mizerie!

Nu spui unde mergi, te vom revedea în curând?

Salutări lui Peteu şi tuturor. Bine şi sănătate de la al tău

Dinu

 

În jurul orei 19, a sosit la stabilimentul de băi Mitrașevki comisarul de poliție C.N. Nicolescu.

Comisarul Nicolescu fusese informat cu câteva ore înainte de Ocășanu și Siderescu că Eminescu ar fi atins de alienație mintală și că se află în stabilimentul de băi din strada Poliției nr. 4, încă de la ora 11.

Așadar spionul austriac Ocășanu a informat poliția română, a lui D.A. Sturdza.

Trebuie să amintim că la Șuțu, tot Ocășanu îi aducea haine curate lui Eminescu, dar nu pentru a avea poetul haine curate ci pentru a vedea dacă Eminescu este mal-tratat cum se stabilise.

Ocășanu este numit în rapoartele secrete ale serviciilor austro-ungare “martirul nostru” și “omul sigur” din interiorul Societății Carpații.

Ocășanu era spion austro-ungar și om al poliției române. Deodată apare și Constantin Simțion pe care comisarul Nicolescu îl numește “D-l Constantin Simțion”, în timp ce Eminescu devenise deja “numitul Eminescu”.

Din scrisoarea lui Constantin Dimitriu reținem că Eminescu s-a ascuns în baia Mitrașevski și că s-a împotrivit internării sale la Institutul Caritatea, Eminescu “luptându-se contra tuturor”.

“L-au pus în fine în cămașa de forță și l-au dus la Șuțu”, aceasta este imaginea care ar trebui să cutremure neîncetat istoria României: Eminescu dezbrăcat, băgat forțat în cămașa de forță și dus la spitalul de nebuni, la Caritatea la Șuțu.

După o scrisoarea, aflată în Arhiva A.C. Cuza, în care S.B. spune că a stat în ultimele șapte nopți cu Eminescu cel din izolator (adică între 8-15 iunie 1889), nihilistul nostru a murit tot în cămașă de forță, cu capul zdrobit (document: Creerii lui Eminescu de dr. Al. Tălășescu, cel care a avut în mână creierii lui Eminescu).

 

III. Eminescu la Institutul Caritatea

Eminescu este dus în camașă de forță la Institutul Caritatea, în seara zilei de 28 iunie 1883, în baza Procesului verbal al poliției, semnat de comisarul Nicolescu. La Șuțu, este mal-tratat cu injecții cu mercur, morfină, clor, vezi­catoare, băi de picioare, iodură de po­tasiu. Juridic, rămân două probleme: Eminescu a fost internat la un spital de nebuni fără acordul său și nici cu acordul familiei. Când fratele său, Matei Eminovici, a aflat s-a prezentat la Maiorescu pentru a-l scoate pe Eminescu din institutul de alienați Caritatea. Ceea ce avocatul diabolic Maiorescu a zădărnicit, în baza ideii că numai cel ce l-a internat poate să îl externeze. Maiorescu mai produce și o falsă ciornă de scrisoare (neexpediată) către Gheorghe Eminovici prin care încearcă să inducă ideea că tatăl lui Eminescu și-a lăsat fiul în grija criticului Junimii, teoreticianul formelor fără fond. Maiorescu nu l-a vizitat la Institul Caritatea pe Eminescu decât o singură dată, împreună cu Doctorul Willhelm Kremnitz, când nu a stat decât un minut, la fel ca și la 1 Ianuarie 1884, la spitalul Ober-Döbling, la Viena. La Șuțu, l-au mai vizitat pe Eminescu spionul austro-ungar Ocă­șanu (sub pretextul ca îi duce haine curate) și „spionul’’ lui Maiorescu, inginerul Constatin Simțion care, în chip imper­tinent, îl informa pe avocatul diavolului că Eminescu vorbește în hexametri și pentametri. Ironic și distrugător, Eminescu le transmitea că „nu mai știe nici o limbă”. Dar în ce limbă le transmitea nihilistul nostru că nu mai știe nici o limbă? În limba supraomului?

 

 

1. Plecarea la Ober-Döbling, la Viena.

La două zile după semnarea Tratului secret dintre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar, Eminescu este trimis la Ober-Döbling, la Viena. În Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu Maiorescu și fiica sa, Livia. Dintr-un fragment de scrisoare, păstrat miraculos, aflăm ce s-a întâmplat pe peronul Gării de Nord. Livia Maiorescu Dymsza îi scria Emiliei Humpel (sora lui Maiorescu):

 

“Bucureşti, 21 Octomvrie 1883

Str. Mercur, 1

Dragă mătuşă Emilio,

Azi dimineaţă am văzut la gară pe Eminescu, care a plecat la Viena cu un păzitor şi cu d-l Chibici. El fusese adus în cupeu cu o oră încă înainte de plecarea trenului şi, după cum ne povesti Ch., trecuse foarte încântat prin străzile puternic luminate de soare, îi făcuseră mai cu seamă mare plăcere numeroasele acoperişuri noui de tinichea. Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa : “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză. Păzitorul ridică geamul şi E. continuă să vorbească, scuipă apoi de două ori în geam. În momentul plecării îl nelinişti flueratul şi sunatul şi începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe canapea. A devenit ceva mai slab, ceea ce se vede cu deosebire la mânile lui, reduse acum la mânuşiţe de copilaş, cu păstrarea însă a gropiţelor. E palid, ras ca şi mai înainte, numai musteaţa-i e lungă şi sprânce­nele ciudat de stufoase. Unghiurile ochilor s’au lăsat în jos, ceea ce-i dă o înfăţişare de chinez. Expresia este de om obosit, nu mai e nimic din fixitatea ce o avea în ziua, în care, deja nebun, a fost ultima oară la noi, chiar în ziua internării lui. În total, un aspect destul de liniştitor. La drept vorbind, nu prea voiam să merg la gară, te stăpâneşte un sentiment atât de dureros pentru el, acesta însă dispare cu total la vederea-i. Nu ştiu cum să mă exprim; la un om sănătos aş califica o asemenea atitudine drept exaltată veselie. În tot cazul, el nu suferă deloc. Vocea-i şi râsul lui sunt exact ca mai înainte, cînd făcea mare haz de anecdote popeşti. Soutzo crede ca nu prea e speranţă de îndreptare. Acum s’a dus, fie spre a intra in institutul de Stat la Schlager, fie, de nu va fi loc acolo, la Leidersdorf, unde se află şi Cerchez. Papa i-a scris lui C. Popazu, care va fi la gară spre primire.

[Convorbiri literare, 1937, ian.-mai, p. 22-23]

Eminescu era conștient că Maiorescu îl aruncă în gura lupului și, încă, Argus era numele dat poliției austriece. În ultimii ani de jurnalistică, Eminescu scrisese despre felonia de la Viena. Nu este de mirare că încercase să îl scuipe pe Maiorescu. E de reamintit și gestul de a face un ochean din degetele mâinii drepte, semn că Ocașanu îi era cunoscut nihilistului nostru ca spion trădător. Eminescu este însoțit de Chibici-Revneanu, care nu va mărturisi nimic în cazul Eminescu, el nespunând decât că „Europa are nevoie de pace”, și asta peste mulți ani.

Eminescu a fost trimis la Viena, grație insistențelor Emiliei Humpel, sora avocatului Maiorescu. Ea îi scria în septembrie 1883 lui Maiorescu: “Îmbolnăvirea lui Eminescu a fost și rămîne pentru mine ceva adînc tulburator. Atunci am scris de îndată Clarei – tu erai deja plecat -, opinînd că ar trebui imediat internat într-unul din spitalele cele mai bune din străinătate. M-am oferit să trimit imediat 200 de franci, iar la nevoie și mai mult. Se pare că atunci nu s-a putut, deoarece erați toți plecați. Pot să-mi exprim acum aceeași părere? Oricît de bine ar fi el găzduit la Sutzo, pentru sănătatea lui nu face nimic. Clara mi-a scris deseori despre el, despre noile simptome și despre faptul că este pierdut. Dar ce știm noi, ce știu de fapt toți medicii bucureșteni la un loc despre asta?”

 

1. La Ober-Döbling.

În sanatoriul particular al doctorului Obersteiner, Eminescu a stat între 2 noiembrie 1883 și 26 februarie 1884. Din dosarul medical, dr. Ion Grămadă a primit un rezumat al tratamentului și al petrecerii timpului de către Eminescu în sanatoriu. Ion Grămadă scrie că a primit rezumatul de la un asistent al spitalului din Ober-Döbling, fiindcă dosarul cu foile de observație asupra pacientului Eminescu ar fi fost luate de un reprezentant al Ambasadei Române la Viena, trimis de P.P. Carp. Obersteiner scrie despre poetul român Mihai Eminescu de la izolare:

“12 Iänner. Von der Isolierabteilung weg. Singt nicht mehr, eher deprimier, giebt nicht mehr die falschen Namen, liest. Besuch Maiorescu’s ohne nachhaltigen Einfluss.

24 Iänner. Anscheinend recht gut, giebt über alles passende Antwort, erinnert sich nicht an den Begian seiner Krankheit, teilnehmend, Ernst, freun dich, wünscht Auskunft über seine Verhätnisse.

8 Februar. Recht gut, aber ziemlich verschlossen, kümmert sich sehr viel um das Essen, kann sich nicht recht beschäftigen, liest wenig.

26 Februar. Reist mit Herrn Chibici nach Florenz. Dauer des hiesigenb Aufenthaltes: 2 November 1883 – 26. Februar 1884.”

“Herr Eminescu, de la <<isolare>>

Sanatoriul particular / Prof. Obersteiner / Viena, Döbling

Sumar din povestea bolii Domnului Eminescu Mihail.

Pacientul a dus un fel de viață spirituală obositoare și dezordonată. El este unul dintre cei mai prețuiți și eminenți poeți români. De 6 luni, survine o viață neregulată, irascibilă, de 4 luni violentă stare de iritare, delir, diverse halucinații, insomnie, comportare agresivă, vociferări. Primit în sanatoriul dr. Soutzo este tratat cu vezicătoare, băi de picioare, chlor, morfină, iodură de potasiu. Se ameliorează, rând pe rând, stările de iritare violentă, rămâne în continuare delirul.

Starea și decursul bolii.

[2 noiembrie 1883] Foarte confuz, vorbește și cîntă, total dezorientat. Numește diverse persoane cu același nume: regele Norvegiei, regele evreilor, Heinrich Heine, împaratul Chinei și așa mai departe. Uneori, mai iritat, bate în ușă.

8 noiembrie 1883. Criză cu pierderea cunoștinței, ușoare convulsii și mai pe urmă vărsături.

10 noiembrie. Deseori repede iritat, vorbește neîntrerupt în ton de predică, cu pătura în cap, lucruri absurde: Abra-Kadabra. Prin vorbe însuflețite de încurajare, poate fi adus la răspunsuri raționale.

26 decembrie. De un timp, secreție ușoară a urechii drepte.

10 ianuarie. De două zile, mai liniștit.

12 ianuarie. Este scos din secția de izolare. Nu mai cîntă, ușor deprimat, nu mai dă numiri false, citește. Vizita lui Maiorescu nu-l influențează.

24 ianuarie. Pare destul de bine, dă răspunsuri corecte, își amintește de începutul bolii, ia parte la discuții, serios, prietenos, dorește informații în legătură cu situația lui.

8 februarie. Destul de bine, dar rezervat, tăcut, se interesează foarte mult de mîncare , nu se poate preocupa de nimic, citește puțin.

26 februarie. Pleacă cu domnul Chibici la Florența.

Durata șederii în localitate: 2 noiembrie 1883 – 26 februarie 1884.”

 

 

La Viena Eminescu s-a însănătoșit, fiindcă nu i s-a administrat nici un tratament.

Ceea ce ştim din jurnalul și corespondența lui Freud, medic la Ober-Döbling, în 1884.

 

1. Crima şi documentele ei.

Crima împotriva lui Eminescu a început prin administrarea mercurului chiar din ziua de 28 iunie 1883. Atunci s-a produs anihilarea lui Eminescu, jurnalistul. Cauzele sunt în principal patru:

1. Cauza politică (situaţia Europei, Tratatul secret cu Austro-Ungaria, complotul împotriva Regelui Carol I, siguranţa Regatului Român)
2. Cauza subiectivă (pătratul amoros: Mite Kremnitz, – Titu Maiorescu, Carol I, Eminescu) (Scrisorile indiscrete trimise Veronicăi Micle, ajunse în mâna lui Caragiale, apoi la C.A. Rosetti).
3. Lupta pentru supremație simbolică: boala supremaţiei la Carol I şi Titu Maiorescu („gelozia“, invidia, ura distrugătoare contra lui Eminescu).
4. Afacerile dezvăluite de Eminescu ca jurnalist (Stroussberg, Warshawski etc.).

Crima şi documentele ei se găsesc în dosarele 968/1883, 1568/645//1889, certificate medicale, telegrame, articole, rapoarte ale servicilor secrete, corespondenţă. Doctorul Șuțu recunoaște în Autopsia lui Mihai Eminescu (Ms. I, 1, publicat de mine în facsimil color inedit, în Eminescu a fost ucis, în Memorialul Mihai Eminescu, în Arhiva Mihai Eminescu, ms. I, 1): “Eroare. Eminescu n-a avut sifilis.”

 

VII. Inculpaţii acestei crime multiple: Regele Carol I, Titu Maiorescu, D.A. Sturdza, Doctorul Şuţu şi complicii: Mite Kremnitz, P.P. Carp, I.C. Brătianu, Ocăşanu, Secăşanu, Siderescu, Simţion…

 

VIII. Tratatul secret în economia crimei împotriva lui Eminescu.

Situaţia explosivă începând din 27 iunie 1883, până în 30 octombrie 1883. Libertatea presei – o problemă pentru politicenii Europei.

 

1. Amantele şi rolul rol în afacerea Eminescu.

Regina Carmen Sylva, Mite Kremnitz, Ecaterina Slavici, Veronica Micle

 

1. Serviciile secrete.

Reconstituirea crimei după rapoar­tele serviciilor secrete (documente secrete din mai multe arhive ale serviciilor secrete europene, în bună parte inedite).

Ambasadorii, prim-miniştrii şi împăratul Austriei.

Politicienii români: Carol I, I.C. Brătianu, P.P. Carp, D.A. Sturdza.

 

1. Ultimul Interogatoriu şi moar­tea lui Eminescu. Se publică facsimil după originale din dosarul 968/1889, inedit precum şi o mărturie- scrisoare a îngrijitorului care l-a vegheat pe Eminescu în ultimele 7 nopţi de viaţă la institutul doctorului Şuţu.

 

XII. Procesul Eminescu contra României.

Dosarul cuprinde documentarul com­plet al unui proces care va avea loc cu adevărat.

Eminescu ne-a lăsat în agenda sa, ms. 2292, (fila 38r), testamentul, încrustat. Agenda lui Eminescu este o mărturie greu încifrată pe care Eminescu a lasat-o ca secret sacrificator. Îi trasmisese lui Maiorescu, anume, că este ein aufgegebener Mensch, un om sacrificat.

Doctorul Tălășescu, ținând creierul lui Eminescu în mână văzuse, „așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală“ și creierul „ucis de o violență crudă“.

Îmi plac versurile următoare din Scrisoarea a III-a :

“Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noştri vreun falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?(…)

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oamenii vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii (…)

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie

Patrioţii!“

Vouă vă plac, domnilor contem­porani ?

Academicianul Nicolae Manolescu e incult în materie de Eminescu față de Eugen Simion. Ceea ce este aproape același lucru, degeaba îl jignește cu apelativul Poulidor. Manolescu a mai și târât după el o rețea de perieci, între care la loc de cinste este Ion Pop, o nulitate.

(Va urma)

Sursa: Ziaristi Online