PROFESORUL BUZATU la 80 de ani! Corneliu Ciucanu: Profesorul Gheorghe Buzatu și Permanențele Istoriei

Joi, 6 iunie 2019, când Biserica noastră, strămoşească cu întregul popor prăznuieşte Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, istoricul Gh. Buzatu ar fi împlinit 80 de ani. El, însă, a plecat spre cele Veşnice, în urmă cu şase ani, la 20 mai 2013, mult prea devreme, mult prea grăbit, lăsând în urmă tristeţe, regrete, dar mai cu seamă, un gol imens în istoriografia românească… A plecat din mijlocul prietenilor săi, a cărţilor şi documentelor sale pe care le-a iubit atât de mult, părăsind această lume din ce în ce mai tulbure, măcinată de patimi, de vrajbă şi interese mărunte…

Născut la 6 iunie 1939 în comuna Sihlea, judeţul Vrancea, Gh. Buzatu a absolvit Liceul „Regele Ferdinand” din Râmnicu Sărat urmând, apoi, cursurile Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Iaşi (1956-1961). Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” şi, din 1992, la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române, istoricului Gh. Buzatu a fost profesor al Facultăţilor de Istorie şi îndrunător la Şcolilor doctorale de pe lângă Universităţile din Craiova şi Constanţa. Activitatea ştiintifică temeinic desfăşurată timp de peste jumătate de veac, marcată de teme delicate, controversate, abordate, însă, cu pasiune şi acribie, dar mai ales, curajul lansării unor postulate şi sentinţe implacabile privitoare la fenomene şi procese istorice conexe evoluţiei societăţii româneşti din secolul XX constituie, fără putinţă de tăgadă, repere şi căi de cunoaştere ale biografiei, personalităţii şi spiritului mereu viu al istoricului Gh. Buzatu.

A scris mult, a scris temerar cu talent şi dăruire folosind documentele de arhivă, presă, memorialistică, lucrări generale, monografii, studii şi articole publicate în revistele de specialitate A scris combativ într-un stil alert şi plăcut susţinându-şi tezele, teoriile cu argumente şi contra-argumente solide, irefutabile desprinse din logica cauzalităților și desfășurărilor A îmbinat armonios analiza riguroasă cu sinteza, lansând interpretări nebănuite până atunci în dezbaterea istoriografică. Totodată, Profesorul Buzatu a utilizat judicios documente inedite sau a extras alte concluzii filtrate prin propria grilă metodologică din documentele deja publicate şi cunoscute de istorici. Deși nu este locul sau momentul prezentării exhaustive a listei de lucrări a Profesorului, nu putem trece sub tăcere căteva titluri de volume cu mare impact în mediile acdemice şi, totodată, bine receptate de publicul larg, iubitor de istorie. Prin urmare îndraznim să enumeram o serie de lucrări publicate de Profesor: România şi trusturile petroliere internaţionale până la 1929 (1981); O istorie a petrolului românesc (1998); România şi Războiul Mondial din 1939-1945 (1995); Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948) publicată împreună cu Ioan Scurtu, 1999; România în ecuaţia păcii şi a războiului 1939-1947 (2010); Românii în arhivele Kremlinului (1996); Românii în arhivele Americii (1992); România sub Imperiul Haosului. Studii şi documente (2007); Mareşalul Ion Antonescu. Forţa Destinului. O biografie (2012) ş. a. Cărţile menţionate se regăsesc în prestigioasa Colecţie Românii în istoria universală care a ajuns la peste 300 de titluri, serie iniţiată, de altfel, de istoricul Gh. Buzatu încă din 1986.

Toţi cei care l-am cunoscut pe Profesor putem evoca multe momente emoţionante şi amintiri cu şi despre istoricul Gh. Buzatu. Cuvintele sunt, însă, de multe ori sărace și de prisos atâta timp cât nu pot dezvălui în întregime cumsecădenia, onestitatea, blândeţea, generozitatea aristocratică şi modestia proverbială a Profesorului… Și totuși. noi suntem datori a mărturisi personalitatea puternică, spiritul voluntar, profesionalismul, curajul şi rectitudinea morală a istoricului creator de şcoală şi climat istoriografic. În acest cadru, trebuie remarcat talentul istoricului Gh. Buzatu de a indica, totdeauna, probleme, teme de maximă importanţă şi impact, dar mai ales harul de a-i îndruma şi convinge pe cei tineri să iubească şi să respecte documentele de arhivă, să slujească după pricepere şi… caracter istoria cea adevărată…Cea care nu se lasă ademenită şi siluită de vitregiile vremii şi nici deturnată de recomandările sterile şi dăunătoare ce ţin de „corectitudinea politică” actuală, susţinută inchizitorial de noii formatori de opinie şi conştiinţă „românească”, de cei care păstoresc în ultimul timp instituţii culturale şi anumite segmente ale societăţii civilă. Or noi cei mai tineri am afirmat pe deplin respectul faţă de istoricul exigent cu sine şi cu ceilalţi, pentru îndrumătorul „primejdios pentru sine şi pentru ceilalţi” – după cum spunea odinioară Emil Cioran – tocmai prin abordările tari şi concluziile limpezi, spuse fără teamă, care anulau platitudinea ori impostura istoriografică. L-am apreciat pentru forţa lui de pătrundere a fenomenului istoric şi pentru firescul rostirii sale care răsturna convenţionalul demersului istoriografic, acceptat tacit şi comod de alţi confraţi, combătut şi denunţat, însă, de Gh. Buzatu, recunoscut, pe bună dreptate, cel mai mare specialist român în problematica celui de-al doilea război mondial, dar mai cu seamă, în ceea ce priveşte activitatea şi personalitatea Mareşalului Ion Antonescu.

În acest context se impune să nu uitam pledoariile riguros argumentate ale Profesorului cu privire la Războiul din Răsărit, „un război drept, pentru zdrobirea comunismului şi eliberarea provinciilor istorice ale Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, ocupate de URSS în vara anului 1940”, dar mai ales, „sfânt, pentru apărarea şi salvarea credinţei”. De asemenea, nu putem trece cu vederea intervenţiile sale repetate întru restabilirea adevărului şi cinstirea eroilor din rezistenţa românească anticomunistă, pentru cunoaşterea şi recunoaşterea dimensiunii dramatice, nocive, antinaţionale a „holocaustului roşu”. Această perioadă de prigoană şi exterminare a elitei culturale, politice, militare româneşti, dovedită a fi cel mai întunecat capitol din istoria României în secolul XX, rămâne, încă, o temă neagreată – în mod straniu, dar nu întâmplător – de către „anticomuniştii de paradă de către cei care clamează anticomunismul pe toate canalele media”. Nu o dată Profesorul a condamnat regimul penitenciar dur şi inuman din anii ´50 – ´60, dar şi pe călăii (de la simplu gardian la ministru) care-l deserveau. A înfierat comunismul impus prin teroare şi abuz, nu prin rapoarte finele, cum au făcut-o comod urmaşii torţionarilor de ieri convertiţi brusc la valorile democraţiei şi liberalismului, ci prin demascarea directă, nominală a celor care au iniţiat şi organizat acest sistem samavolnic şi criminal împotriva semenilor, a celor care – ei şi urmaşii lor – poartă încă stigmatul „păcatului lui Cain” şi blestemul orfanilor şi văduvelor, al celor torturaţi, „demascaţi”, „reeducaţi” şi asasinaţi în temniţele regimului comunist, al ţăranilor rămaşi fără ţarina moştenită din străbuni… Profesorul a evocat de nenumărate ori suferinţele din închisorile comuniste, a apărat cu îndârjire pe luptătorii antibolşevici din munţii noştri, pe cei prigoniţi pentru dreptate, pe Martirii şi Sfinţii închisorilor… Pentru că el şi-a asumat rolul misionar de apărător consecvent al neamului bruscat şi agresat perpetuu de experimente anti-identitare. A văzut limpede că destinul românesc este continuu deturnat de pe Calea cea dreaptă ce duce spre Adevăr şi Viaţă…

După 1990, împotriva tuturor stihilor care bântuie societatea românească, a demascat criteriile îndoielnice de „selecţie a elitelor”. În sensul teoriilor lui Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca şi Robert Michels, intuite profetic de M. Eminescu şi continuate de C. Rădulescu-Motru, D. Drăghicescu şi Traian Brăileanu, Profesorul a spus limpede că instaurarea comunismului în România a fost o fractură în procesul firesc de circulaţie a elitelor denunţând, totodată, şi faptul că după lovitura de stat din decembrie 1989, în locul pseudo-elitelor ceauşiste au fost activate elitele periferice şi reziduale, elemente provenite din eşaloanele inferioare ale partidului comunist, proces derulat în paralel cu revenirea camuflată a activiştilor comunişti radicali din anii ´50 (Silviu Brucan) sau a urmaşilor acestora (Petre Roman, Vladimir Tismăneanu).

În contextul lansării/relansării „dezinteresate” a temei Holocaustului – subiect extrem „generos” pentru unii „istorici” – Istoricul Gh. Buzatu a promovat un discurs ponderat faţă de exagerările holocaustologilor de ocazie, mai mult propagandistice decât ştiinţific argumentate şi cu tentă explicit antinaţională. S-a plasat fără echivoc pe linia istoriografică opusă noului curent „rollerist” care operează doar cu „demitizări” şi „purificări”, lăsând în urmă o istorie searbădă şi fără sens formativ, golită de simbolurile, eroii şi martirii din trecutul românesc. Profesorul a demascat sistemul diversionist adoptat de cei de azi, în fapt, continuatorii şi executorii testamentari ai celor de ieri. A sesizat că teme, idei, personalităţi ale istoriei românilor, înfierate „cu mânie proletară” în „obsedantul deceniu” de către garnitura cominternistă de tristă amintire (Leonte Răutu, Mihai Roller, Iosif Chişinevschi, Silviu Brucan, Valter Roman, I. Ludo, Alexandru şi Sorin Toma, Ov. S. Crohmălniceanu ş. a.) sunt ocultate sau reprimate, în numele „democraţiei”, a „societăţii deschise” şi a „corectitudinii politice” de noii procurori ai „conştiinţei civice româneşti” (Michael Schafir, Alexandru Florian, Vladimir Tismăneanu, Radu Ioanid ş.a.).

Dar astfel de atitudine a atras după sine interpretări maliţioase, etichete de „istoric controversat”, de „istoric extremist şi negaţionist”, care s-au dovedit, de altfel, diversiuni, calomnii și simple speculaţii ale celor certaţi cu istoria, tributari ai angoaselor de ieri şi de azi, obsedaţi de închipuita „recrudescenţă” a ismelor de tot felul și în special a dreptei naâional-creștine. În fapt, întreaga sa operă şi activitate s-a fixat pe o axă naţională pe care a urmărit-o cu fermitate, renunţând la comoditatea alinierii, la sinecuri şi alte tentaţii materiale, la ispita decoraţiilor şi confirmărilor academice… Fiindcă aceste „recunoaşteri” erau lanţ şi lacăt spiritului viu şi cuvântului său independent. Îi anulau aşteptările, credinţele, adevărurile…Or pentru exact aceste atitudini şi consecvenţă merită preţuit şi pomenit Gh. Buzatu, istoricul de caracter înzestrat cu aceea înverşunare pozitivă care l-a mobilizat sufletește să se războiască prin scris şi cuvânt pentru adevărul neamului său. Potrivit îndemnului christic din Evanghelie („Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”, Ioan 16, 33), Profesorul a cutezat şi învins lumea, sfidând suveran ereziile aberante care bântuie istoriografia şi politichia de azi. Istoricul a înțeles și i-a dumirit şi pe alții mai tineri care sunt predicatele ontologice fundamentale ale devenirii, dăinuirii și trăiniciei fenomenului românesc. A înțeles și a lucrat în consecință, după pilda marelui vizionar Vasile Pârvan, „ nu cu realitatea unor contingenţe de douăzeci şi patru de ore, ca jucătorul de bursă, ci cu realitatea unor stabilităţi milenare ale sufletului ancestral”, slujind cu acribie şi pasiune – înainte de toate – adevărul istoric.

În mediile celor care l-am cunoscut şi preţuit pe istoricul Gh. Buzatu s-a spus, şi încă se va mai spune, că odată cu trecerea la Domnul a Profesorului, „Istoriografia rămâne mai săracă”… Eu cred, însă, că – îmbrăcând veşmântul Veşniciei – acest moment reprezintă, în fapt, trecerea Profesorului Gh. Buzatu din Istoriografie în Istorie şi o nouă etapă de înţelegere şi fructificare a operei, a exemplului şi îndemnurilor sale… Părăsind această lume marcată de nimicuri şi nimicnicie, aflată sub Imperiul Haosului – după cum el însuşi o definea în titlul unui volum – Profesorul s-a mutat la Domnul pentru a se odihni şi a se regăsi „la dreapta Sa, cu drepţii Săi, care din veac au plăcut Lui…Mântuitorului”.