Când s-au ivit zorii mântuirii noastre – Nașterea Maicii Domnului, Preasfânta Fecioară Maria. Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Când s-au ivit zorii mântuirii noastre – Nașterea Maicii Domnului, Preasfânta Fecioară Maria. Gând de duminică de Elena Solunca Moise

Maica Domnului cu Pruncul în Zeghe de Părintele Arsenie Boca – Biserica Sf. Elefterie, București

de Elena Solunca Moise

Anul bisericesc se deschide cu praznicul Nașterii Maicii Domnului, ca bun început al mântuirii noastre de întunericul morții care a căzut peste om, când, neascultând singura poruncă divină, a dat crezare șarpelui ce și-a înveșmântat înțelepciunea în viclenie. ”Nu veți muri” a spus Evei și ea, primind ca adevărate cuvintele lui a făcut ca, astfel toți să intrăm ”latura și umbra morții”. Rătăciți, oamenii așteptau un Mesia care să ne scoată din această cumplită robie iar Domnul ne-a pregătit anume spre a-L putea primi cum se cuvine într-o coerență a întâmplărilor pilduitoare pentru a îndreptăți, mereu și mereu, cuvintele lui David: ”Cât de minunate sunt lucrurile Tale, toate cu înțelepciune le-ai făcut”. Ca Fiul lui Dumnezeu să se facă Fiu al Omului era nevoie ca nașterea Sa să fie peste fire și s-a aflat într-o fecioară a cărei curăție s-a făcut smerit locaș a lui Dumnezeu. Mai înainte de împlinirea proorociei lui Isaia cum că ”Fecioara va lua în pântece prunc”, ne-a fost dăruit să aflăm cum și nașterea Fecioarei s-a făcut ca binecuvântare dumnezeiască. Sf. Grigorie de Nazianz spune că dacă există cineva care să nu creadă în Maica Domnului, nu crede în Dumnezeu. Tot Cuvântătorului de Dumnezeu datorăm afirmația că atunci când Părintele Ceresc a făcut-o pe Maica Domnului a trecut dincolo de firea legii, iar când Fecioara Preasfântă L-a născut pe Hristos a trecut de legea firii. Afirmația ne minunează, dar nu ne miră câtă vreme știm că la Dumnezeu toate sunt cu putință și Hristos ca Domn al Păcii toate le-a așezat sub semnul desăvârșirii după cum Tatăl ceresc, asemenea este și Fiul Său care ca Fiu al Omului îndeamnă la desăvârșire. A făcut-o cu Nașterea, Viața, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Sa ca omul, urmându-L să se poată regăsi pe sine în patria cerească. Cu Maica-Fecioară începe și sfârșește opera de mântuire a neamului omenesc de sub robia diavolului și perspectiva flăcărilor gheenei. Nașterea Fecioarei este începutul și Adormirea Maicii Domnului este deplinătatea, pecetluită cu așezarea omoforului său în raclă, semn că Fiul său a luat-o la Sine.

Cu adevărat, nu este în ”firea legii” ca o fecioară să nască păstrându-și neatinsă curățenia după cum este împotriva ”legii firii” ca cineva să se nască dincolo de unirea dintre un bărbat și o femeie. Numai Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu nu are în cer mamă și pe pământ tată. Cum nu se cunoștea – și nici nu era cu putință– ziua în care s-a născut Maica-Fecioară, s-a recurs la o alcătuire simbolică. Sfinții Părinți au ales anume luna septembrie, cea de a noua pentru că semnifică iubirea universală fiind pătratul cifrei trei, numărul perfect întruchipat în Sfânta Treime. Mai este și simbol al creației și armoniei, al unității celor trei timpuri – prezent trecut și viitor. Cifra opt – 8 – este semnul veșniciei răsturnat pentru că Dumnezeu i-a dăruit omului să revină la condiția pe care i-a hărăzit-o când l-a făcut după chipul și asemănarea Sa. Sf. Grigorie de Palamas afirma că ”Dumnezeu alcătuind un univers comun al bunătăților văzute și nevăzute, ne arată pe Maica Domnului ca întrunind în sine toate frumusețile dumnezeiești, îngerești și omenești (s.n.). Și dacă frumusețea ce împodobește amândouă lumile – cerească și pământească – este acolo, numai prin ea a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, luând trup omenesc din ea și Dumnezeu s-a arătat cu oamenii împreună viețuind, fiind tuturor nevăzut înainte de ea”. Cu Fecioara – Doamnă a lumii – , omul a redobândit viața veșnică despre care Fiul ei și Dumnezeul nostru spune că este ”a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. A cunoaște cu sensul de a ființa pentru om, a se face știut și asemenea Lui, apropiindu-se de El prin creațiile făcute cu pricepere spre lucrare și cu înțelepciune spre înțelegerea necesității lucrări: ”Învață-mă să fac voia Ta, că tu ești Dumnezeul meu” .

În toată zidirea omul poate descifra înțelepciunea lui Dumnezeu

Cum nimic în creația divină nu este făcut la întâmplare, Domnul ”pe toate cu înțelepciune le-a făcut”, căutând în cele văzute spre cele nevăzute, putem descoperi că, însușindu-le putem să ne facem dimpreună cu Dumnezeu lucrători ai mântuirii noastre. Astfel, se Maica Domnului a fost preînchipuită vestitor încă de porumbița lui Noe, fiindcă așa cum ea a adus vestea cea bună a încetării potopului, așa Maica-Fecioară, făcându-se Maica a lui Hristos, a făcut posibilă mântuirea noastră de sub tirania păcatului. A mai fost asemănată cu scara lui Iacob pe care îngeri urcau și coborau pentru că, prin ea, Fiul lui Dumnezeu a coborât pe pământ și, cum se spune în Acatistul Maicii Domnului, firea noastră a putut urca la dreapta Tatălui Ceresc. Tot Fecioara-Maică a lui Dumnezeu este preînchipuită de Rugul Aprins și încă în alte împrejurări descrise în Vechiul Testament dintre care vom mai aminti pe proorocul Iezechiel pentru că, prin ea, ca printr-o ușă, a venit Dumnezeu lăsând-o încuiată. Psalmistul îi aduce laude: ”Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea-înfrumusețată/…Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată în țesături de aur și prea-înfrumusețată. A mai fost asemuită și cu chivotul Legii Vechi în fața căruia s-a veselit David-împăratul. Sf. Nectarie din Eghina scrie: ”Pe Cel pe Care Cerul nu L-a cuprins/negrăit în pântecele tău care L-a cuprins pe El Însuși S-a sălășluit/ Și împrumutând trup din tine, a ieșit ca om și Dumnezeu,/desăvârșit în amândouă firile/ fără să strice nicidecum cheile fecioriei tale”. Pom din care am putut ajunge la roadele veșniciei, Maica Sfântă, plecând la cer, la Fiul său Cel Unul Născut rămâne cu noi de-a pururi, șoptind sufletelor noastre ostenite de păcate: ”Mântuirea ta sunt eu.” Și, neîndoielnic așa este căci voia ei a fost mereu a face Voia Celui ce a ”făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor”. Și oricât de multe cuvinte am rosti, ele nu izbutesc să ajungă la înălțimea deplin-cuprinzătoare a Maicii Sfinte prin care ne-am eliberat de blestemul primilor părinți și am primit darul lacrimilor curățitoare dimpreună cu făclia ce ne poate duce pașii noștri șovăielnici spre raiul ceresc. Cu adevărat, Fecioara este peste veacuri înnoirea vieții noastre și începutul a fost când a spus Îngerului Gavriil care a bine-vestit nașterea Fiului lui Dumnezeu: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Plinirea a venit la nunta din Cana Galileei când Maica Sfântă a spus celor invitați: ”Faceți tot ce vă spune El”. Acest ”tot” este exprimat în porunca cea ”nouă” pe care o dă Hristos, ca plinire a tuturor celorlalte: ”Să vă iubiți unul pe altul, cum Eu v-am iubit pe voi”.

Unitatea dintre puritatea feciorelnică și iubirea de mamă

Cel de al treilea Sinod Ecumenic din anul 431 a consacrat ziua de 8 septembrie ca prăznuire a nașterii Maicii Domnului și, douăzeci de ani mai târziu, în anul, 452, la al patrulea Sinod a fost declarată sărbătoarea care deschide anul bisericesc. Străbunii spuneau Sf. Marie Mică, nici pe departe pentru a-i diminua valoarea, ci pentru a consacra începutul vieți întru Hristos ca Domn al Păcii care să pună capăt acelui heraclitian ”război al tuturor împotriva tuturor”. Este Domn al Păcii pentru că, prin El, toate contrariile își mlădiază violența în procesul de recuperare a unității de demult. Despre Nașterea Fecioarei Maria nu este scris în niciuna dintre cele patru Evanghelii canonice însă dă mărturie mentalul poporului ca atestare a evlaviei pentru Fecioara care s-a învrednicit a fi Maică a lui Dumnezeu. Pentru noi, Maria este întruchiparea unității dintre puritatea fecioriei și iubirea Mamei, așa cum a cuvântat Evanghelistului Ioan, apostolului cel iubit, unind ascultarea cu smerenia. Ieromonahul Sandu Tudor, autorul cunoscutului Acatist al Rugului aprins, scria: ”Prin puterea smereniei sale copleșitoare, care de fapt este rodirea prin putere harică a unei umilințe fără pată, această floare a neamului omenesc se învrednicește a fi:Fecioară a Domnului Sabaot, Maică a Logosului Ziditor și Mireasă. Trei și totuși aceeași prea plecată și după cuviință simpla roabă Maria, logodnica bătrânului Iosif din Nazaret”. S-au întâlnit smerenia Lui Dumnezeu prin Fiul Său cu smerenia a Fecioarei, adică acel maximum al învrednicirii omenești de a primi, ceea L-a făcut să se dăruiască de asemenea total în toată smerenia Lui dumnezeiască. Așa din întâlnirea celor două smerenii, Verbul a pătruns și s-a făcut carne, Cuvântul dumnezeiesc s-a făcut trup”. Prin Fecioara Maria și Maica lui Dumnezeu, omul a devenit purtător de Dumnezeu și Dumnezeu purtător de om întru desăvârșire. Sf. Ignatie Teoforul, care disociază între a te numi creștin și a fi creștin, scria: ”Cel ce are cu adevărat Cuvântul lui Hristos, acela poate să audă și tăcerea Lui, ca să fie desăvârșit ca să facă prin ceea ce spune și să cunoască prin cele ce tace.” Între ascultare și smerenie se țese o relație de condiționare, susținere și reciprocă îmbogățire, îndumnezeirea nefiind, spune Sandu Tudor, un scop în sine, ci un mijloc de a ne bucura de Dumnezeu, cum îngerul Gavriil spune: ”Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine”. Mergând la Elisabeta să o vestească, Fecioara Preacurată îi cuvântează: ”Mărește sufletul meu pe Domnu./Și s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu./Că a căutat la smerenia roabei Sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile.”

Virtuțile îndumnezeirii: smerenie și ascultare

Mărturii, câte s-au putut afla, despre Maica Luminii se găsesc în doar în Protoevanghelia lui Iacob, lucrare apărută prin veacul al doilea și considerată apocrifă. Apocrifă nu obligatoriu cu sens de neadevărată, ci că nu a fost selectată ca fiind definitorie pentru adevărul credinței creștine. Sf. Iacob cel Drept este unul dintre fiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, singurul de la care aflăm că Iosif era văduv și cei numiți ”frați” ai lui Hristos erau fiii lui din căsătoria anterioară. Regăsim și aici pronia divină căci era nevoie ca Fecioara Maria să fie logodită ca astfel să fie pusă la adăpost de vorbele nesăbuite ale oamenilor, care ar fi putut-o lesne învinui că avea un copil înaintea căsătoriei. Tatăl său se numea Ioachim, cu înțelesul de ”Yahve a îndreptat” şi era descendent din neamul lui David, iar maica sa Ana era fiică a preotului Matthau. Ana are semnificația de har, sau darul pe care Dumnezeu l-a făcut lumii. Pentru viaţa înţelept rânduită, erau recunoscuţi şi cinstiţi ca fiind „drepţi” în faţa lui Dumnezeu. Purtau însă în suflet, ca o rană deschisă, mâhnirea de a nu fi avut copii care să-i moştenească și, pe acea vreme, cei care nu aveau copii erau priviți cu circumspecție și bănuiți de cine știe ce păcate ascunse care le interzicea vrednicia de a fi părinte. Tristeţea nu le-a fost spre deznădejde, ci i-a întărit în stăruinţa rugăciunii iar răbdarea le-a întreţinut vie speranţa. S-a făcut așa că, odată, Ioachim i-a spus Anei că merge să se roage, iar Ana a mers şi ea să facă asemeni. Gândul ne trimite la cealaltă Ană, mama lui Samuel, care însemnă „cerut de la Dumnezeu”, şi care a rămas peste veac „model de credinţă nestrămutată şi de speranţă în Dumnezeu”. Tradiţia invocată de Sf. Ioan Damaschin spune că amândoi părinți se rugau cerând:”Doamne, Adonai, Savaot, cunoşti ocara lipsei de copii, cunoşti tristeţea şi amarul nostru; dacă vei privi la smerenia robilor Tăi şi le vei da un copil, Ţie Ţi-l vom aduce în dar”. În nehotărnicita Sa bunătate, Domnul le-a ascultat rugăciunea şi le-a dăruit pruncă, dar nu una ca toate celelalte, ci fără una fără seamăn până la ea și de atunci înainte. Ei îi era hărăzit „să zdrobească capul şarpelui”, cum era consacrat în Cartea Genezei. Este Fecioara aureolată cu nimbul celor mai alese însuşiri omeneşti despre care proorocul Isaia scria că „Iată Fecioara va lua în pântec Fiu şi va fi numele lui Emanuel, „cu noi este Dumnezeu”.

Drepţii părinţi, pe care îi amintim la fiecare liturghie, i-au dat numele Maria, „Stăpână” (în limba greacă Despina). Împodobită cu har, Fecioara s-a păstrat ferită de orice păcat şi, pe la trei ani, părinții, cum au făgăduit, au dăruit-o templului,unde a petrecut o viaţă sfinţitoare de rugăciune şi lucrare a mâinilor. Rugăciunea nu înlocuieşte munca, fiecare având rostul ei şi de aici „ora et labora”, rugăciune şi muncă într-o unitate sfințitoare. Tradiţia a consacrat rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Rugăciunea neîntreruptă, legătura cu Dumnezeu ne păstrează în starea de veghe până şi în somn: „Eu dorm dar inima mea veghează”. Domnul le-a ascultat ruga iar îngerul bine-vestitor s-a dus la fiecare în parte spunându-le cum Dumnezeu le va dărui o pruncă și, după datină, la opt zile, a fost dusă la templu ca preotul să-i dea nume.

Împărăteasă a îngerilor și Doamnă a credincioșilor

I-a fost dat numele de Maria, adică Împărăteasă peste îngeri și Doamnă a oamenilor, cele cinci litere aducând o zestre bogată de semnificații asociate cu cinci femei din Vechiul Testament – M de la Mariam, sora lui Moise cu darurile fecioriei și proorociei; A, de la Avighea, femeia lui Naval; R de la Racila, soția lui Iacob;I de la Iudith, văduva sfântă și A, femeia lui Elcana. Împreună, un adevărat buchet de daruri care împodobesc chipul Maicii Împăratului Slavei. Sf. Vasile cel Mare scria cu bună dreptate că ”nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie și se întunecă mintea cea mai presus de lume a cânta ție, de Dumnezeu Născătoare”. Cum nici a tăcea nu ne priește căci inima ritmează ruga ce din Fecioară s-a înălțat cu dor nespus făcându-se chivot viu în care Fiul Lui Dumnezeu a primit a locui ștergând astfel păcatul Evei. Pentru asta s-au rugat cu osârdie Ioachim și Ana, pe care îi vom prăznui mâine și pe care îi pomenim la Sf. Liturghie.

Ascultare și smerenie sunt semnele sub care s-a plinit mântuirea noastră ca răscumpărare a neascultării dintâi – mai întâi ascultarea și smerenia Arhanghelului Gavriil, urmată de ascultarea Fecioarei Maria – ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”, ascultare spre care ne îndeamnă pe fiecare la nunta din Cana Galileei: ” Faceți tot ce spune El”. Toate încununate cu ascultarea lui Hristos care a venit să facă ”voia Celui ce M-a trimis pe Mine” și a făcut-o neabătut încât, până și în clipele de cumpănă din Grădina Ghetsimani s-a rugat: ”Părinte, dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine paharul acesta, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă”. Ascultarea a făcut posibilă minunea . În ascultare și smerenie, Iosif nu a părăsit-o pe Maria aflând că poartă în pântece fiu deși ei ”nu fuseseră împreună”, căci îngerul îi vestise a nu se teme s-o ia pe Maria de logodnică pentru că ce se petrecuse era de la Dumnezeu. Apoi i-a spus pe îndelete că ”va naște Fiu”, nu ”îți va naște Fiu”, cum era firesc, pentru că Hristos nu era Fiul său decât după trup și nici nu-l năștea doar pentru el, ci pentru lumea întreagă. A face voia lui Dumnezeu este principiul esențial al vieții și când lui Hristos i se spune că au venit mama și frații Săi, El răspunde că mama și frații Săi sunt cei care cunosc și ascultă lucrător voia lui Dumnezeu. Întocmai pilduitor a făcut-o Maica Sa. Mai mult, Hristos spune: ”Mâncarea Mea este a face voia Celui ce M-a trimis pe Mine”. Iar voia lui Dumnezeu este mântuirea omului pe care l-a iubit atât de mult încât cel care crede în El să ”nu piară și să aibă viață veșnică”. I-a mai spus că numele va fi Emanuel pentru că Cel Născut din Fecioară este Mântuitorul și Mântuitorul este Emanuel. El va fi cu noi până la sfârșitul lumii ceea ce nu înseamnă că de atunci nu va mai fi pentru că sfârșitul va fi una cu înnoirea lumii. A înțeles prea bine Petru când spune:”Dar noi, după făgăduința lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea”. Îl așteptăm nu oricum ci, lepădându-ne de sinele împovărat de roadele stricăcioase ale neascultării, luându-ne crucea proprie și făcându-ne urmași ai lui Hristos. În cer sus, unde se aud cântări îngerești avem o inimă de mamă. De aceea, înainte de a ne ruga sfinților, ne rugăm ei cum învață Sf. Efrem Sirul:”Dăruiește umilință robului tău, alinarea gândurilor/ bună statornicie a minții, minte cu totul înțeleaptă/Trezvie a sufletului, cuget smerit/ Așezare sfințită și trează/Obiceiuri pricepute și strânse/ toate aceste semne care arată prea-buna așezare, cea dinăuntru a sufletului” S-o facem cu credința tare pentru că, între oameni, doar ea a dobândit ”dorința împreună alergătoare cu voirea”.

Astăzi, în chip anume, curățindu-ne inima, sufletul și mintea, înălțând privirea spre seninul înalt al cerului vedem cum, dacă nimic nu e nou sub soare, cum se tânguia Ecleziastul, noul vine de mai departe, unde se plăsmuiește înnoirea cerului pe care Nașterea Maicii Domnului. O face la vremea culegerii roadelor, când ziua și noaptea sunt în cumpănă parcă mirate de veste nașterea Celei ce este Maica și Roaba Luminii lumii celei neînserate. Nașterea ei este una și aceiași cu renașterea omului, mintea lui Dumnezeu din inimile noastre căreia, mărturisind cu genunchii plecați, ne rugăm dimpreună cu Românul Absolut:

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.