Cazul Gogu Rădulescu şi Loja de la Comana sub lupa Securităţii. Reteaua din Retea: de la Komintern la Neokomintern.

Printre intelectuali, artişti şi scriitori, înaltul demnitar de partid visa să fie succesorul lui Ceauşescu

Încă din anii ’50-’60, în România a acţionat o foarte importantă “lojă co­min­ternistă”. Din această lojă au fă­cut parte reprezentanţi de seamă ai vieţii politice româneşti: Ana Pau­ker (Hanna Robinshon), Iosif Chi­şi­nevschi, Vasile Luca (Luka Lazslo), Walter Roman, Lev Oigenstein (Leonte Răutu), Leonid Tismineţki (Leonte Tismăneanu), Mihai Florescu şi fratele său, Theodor Blumenfeld, Gogu Rădulescu şi alţii.

Deşi Nicolae Ceauşescue dorea să apară întotdeauna echidistant atât faţă de Israel, cât şi faţă de lumea ara­bă, simpatiile sale arabe erau evidente. Israelul nu le putea accepta. În consecinţă, subminarea de sorginte israeliană a regimului autoritar al lui Ceauşescu, a cărui esenţă naţionalistă a fost lesne reperată, s-a direcţionat, într-o primă etapă, înspre sabotarea angajamentelor României pe linia dezvoltării lucrărilor de investiţii, în principal a lucrărilor de construcţii-montaje a unor importante utilităţi economice, productive şi de transporturi în aproape toate ţările arabe, cu excepţia zonei saudite aflate sub o puternică influenţă occidentală.

O mare parte a responsabililor lucrărilor de investiţii din lumea ara­bă au fost evrei cu foarte bune dosare de partid şi de securitate, ceea ce pentru Mossad a însemnat o adevărată mană cerească. Infiltrarea pe o ase­menea filieră a reţelelor Mossadului în ţările arabe a constituit un foarte pu­ternic afront pentru conducătorii aces­tor state, care s-a soldat, în cele din urmă, cu intrarea în blocaj de plăţi pentru serviciile prestate şi ac­cen­tuarea deficitelor balanţei externe a României.

În plan intern, Gogu Rădulescu, Zigu Ornea, Paul Georgescu, Idel Se­gal, Nicolae Tertulian şi alţii au asigu­rat îndeplinirea obiectivelor comin­terniste în ceea ce priveşte propaganda şi erodarea spiritului naţional tra­di­ţionalist al culturii româneşti. Trebuie observată, în acest sens, opoziţia fer­ventă faţă de publicarea integralei publicistice social-politice a poetului Mihai Eminescu, în special a ace­lor volume de scrieri politice din pe­ri­o­­a­d­a sa de editorialist la ziarul conservator Timpul, în care erau anali­za­te influenţele nefaste asupra Ro­mâ­niei, în urma acaparării puterii financiar-bancare, precum şi cele exer­citate în cultura naţională de elementul alogen.

În plus, Gogu (Gheorghe) Ră­du­lescu a patronat numeroase “reuniuni private secrete” la una dintre reşedinţele sale de vacanţă (Comana, judeţul Giurgiu). Tudor Postelnicu, şeful Securităţii (1978-1987), a fost informat în detaliu asupra conţinutului subversiv al unora dintre reuniunile respective. Gogu Rădulescu acţiona şi ca “agent recrutor” asupra unora dintre invitaţii săi. Cele mai con­sistente informaţii fuseseră ob­ţi­nute de un ofiţer de elită din servi­ciul de contraspionaj pentru SUA. Urmarea: ofiţerul de contraspionaj este aspru mustrat (aflase ceva ce nu trebuia să ştie!), scos din serviciul operativ şi trecut într-o muncă de birou.

Gogu Rădulescu a exercitat o in­fluenţă covârşitoare în ceea ce priveşte orientarea acţiunilor contes­ta­tare ale unor tineri poeţi şi scriitori, unii dintre ei deveniţi în anii ’90 fi­guri proeminente ale unor formaţiuni po­litice sau civice din România.

Este locul să amintim că ofic­i­a­li­za­rea prigoanei împotriva “protocro­nis­mului” s-a produs în anul 1988, prin articolul de denunţ semnat de Gogu Radulescu în publicaţia  Ro­mâ­nia Literară. Articolul, scris în ma­ni­e­ra clasică a demascărilor din Scînteia anilor ’50, a produs un pu­ternic efect în epocă şi a statornicit ideea că această teorie culturală ar fi pe­riculoasă şi trebuie înlăturată. Ace­eaşi viziune exista şi în cercurile “ocul­tei” care controla România la acea dată (şi care a ieşit la suprafaţă o dată cu 1990), iar “manifestul an­ti­pro­tocronist”, semnat de bătrânul agi­tator al Kominternului, nu numai că a dat un foarte important semnal, dar era şi o frondă la adresa miturilor fon­datoare ale naţionalismului pro­mo­vat de Nicolae Ceauşescu.

Gogu Rădulescu era o “rara avis” printre înalţii nomenclaturişti. El afişa un spirit boem independent, deşi era un oportunist rafinat. Şi-a cre­at, studiat, aureola unui om care niciodată n-a pregetat să-i ajute, atât cât putea (şi putea mult!), pe cei aflaţi la nevoie. De reţinut este si faptul că în rarele ocazii când, în calitate de vi­cepreşedinte al Consiliului de Stat asi­gura interimatul unor chestiuni ce-i prilejuiau contacte cu şefi ai Securităţii, el căuta să şi-i apropie şi să-i îndatoreze.

În anii ’50, în perioada în care a avut responsabilităţi pe linia co­mer­ţu­lui exterior, după îndepărtarea troi­cii Ana Pauker – Teohari Georgescu – Vasile Luca, Gogu Rădulescu a fost implicat într-o anchetă pentru fapte circumscrise subminării economice, spi­o­najului şi, respectiv, trădării, în fa­voa­rea Israelului. El a scăpat. Mai mult, a fost şi promovat. Intervenţia în favoarea fostului ofiţer NKVD, Gogu Rădulescu, s-a făcut dinafara par­tidului şi dinafara ţării.

În 1981, membri ai lojei l-au ma­ni­pulat pe Constantin Pîrvulescu, membru fondator al PCR, să se ridice îm­potriva lui Ceauşescu în plenul lu­crărilor celui de-al XII-lea Congres al Partidului Comunist Român.

După 1985, membrii lojei s-au do­vedit a fi adepţi şi promotori ai re­for­melor gorbacioviste, susţinând ne­ce­si­tatea înlăturării lui Nicolae Ceauşescu şi readucerea la putere a unor persoane din “vechea gardă” la care să fie alăturată tânăra generaţie re­prezentată de membri ai familiilor celor pe care Ceauşescu i-a îndepărtat din primele eşaloane ale puterii. În in­teriorul Partidului Comunist Român se crease un altul secret, ai cărui exponenti la vârf (în Comitetul Politic Exe­cutiv) erau Gogu Rădulescu şi Constantin Dăscălescu. Primul a fost considerat “creierul Elenei Ceauşescu”.

În preajma evenimentelor din decembrie 1989, unii membri ai “Lojii de la Comana” erau profund preocupaţi de întocmirea listei noii echipe conducătoare din România. Între cei selectaţi figurau: Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Ştefan Andrei (în funcţiile executive supreme); Constantin Mitea, Paul Niculescu-Mizil, Ion Dincă, secretari ai CC al PCR; Corneliu Mănescu, ministru de Externe; Alexandru Bârlădeanu, ministrul Economiei; Mihail Florescu, Ioan Ursu, Vasile Pungan şi alţii, cu portofolii neindicate. Pe o altă listă au fost trecuţi propozabilii la arestare, condamnare, inclusiv la moarte…

În perspectiva întâlnirii secrete de la Malta dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov, un grup de 40 de intelectuali de origine română, stabiliţi în străinătate, dintre care peste 30 de etnie evreiască, au adresat o scrisoare celor doi lideri mondiali, precum şi preşedintelui Franţei, François Mitterand, sugerând o intervenţie sovietică în România pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Realitatea, ulterior constatată, este aceea că o ase­menea înţelegere a fost realizată, ea fiind cunoscută de unele figuri importante ale evenimentelor din decembrie 1989.

Revin la Gogu Radulescu. În perioada celui de-al doilea război mon­dial a fost si in atentia serviciilor secrete britanice, fiind tatonat atat prin emisari de la Londra, cat si ai Rezidentei  pentru Europa de Sud-Est de la Istambul. Sensul  acestui interes britanic nu a fost descifrat. Dupa cum nu s-a lamurit nici episodul relatiei sotiei sale, Dorina Rudisch, cu aceleasi servicii, care au mentinut-o in legatura pana in 1947.

Cu ajutorul preţios al lui Eugen Jebeleanu, Dorina Rudisch a devenit membră a Uniunii Scriitorilor. Apoi, prin ea şi prin Gogu Ră­du­lescu s-a asigurat o protecţie specială pentru aşa-zisii disidenţi din rân­dul intelectualităţii de rit iudaic, pe lângă care şi-au găsit loc şi alţii. Aşa s-a ajuns la construirea alibiului care să justifice adoptarea lui Gogu Rădulescu de comunitatea evreiască.

Se spune că Gogu Rădulescu ar fi decedat în căminul-spital al comunităţii evreieşti din Calea Griviţei (Bucureşti).
Cunoscători în cele mai fine de­ta­lii ai acestei mari afaceri in­ter­na­ţi­o­na­le de spionaj susţin că sfârşitul fostului agent recrutor al NKVD – în la­gă­rele de prizonieri din URSS în tim­pul războiului – şi unul dintre mo­ni­torii importanţi ai Moscovei din apropierea lui Ceauşescu nu a fost cel declarat.
Un voluntar al enciclopediei li­bere Wikipedia consemnează lapidar: “Se spune că a murit la începutul ani­lor 1990 ca pacient al Spitalului Comunităţii Evreieşti (deşi nu era evreu)”.
Nimănui nu i-a fost permis să-l vadă în sicriu.

Numele de cod al lui Gogu Ră­du­les­cu era “Marcel”. “Marcel” a fost şi numele misterios pe care Elena i l-a invocat lui Nicolae Ceauşescu în ultimele momente ale vieţii lor… Parcă spunea (citez aproximativ): “Întotdeauna trădarea vine de lângă tine… şi i-am avut aproape… lângă noi… Marcel (…)”.

Gen Brig (r) Aurel Rogojan

Sursa: Jurnalul National (care a cenzurat un pasaj din text prezentat aici in varianta originala)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.