Rastignirile lui Grid Modorcea: Tănacagiu Cristian Mungiu, necuratu’ la mănăstire şi măicuţele "satanice" de dupa dealuri - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Rastignirile lui Grid Modorcea: Tănacagiu Cristian Mungiu, necuratu’ la mănăstire şi măicuţele “satanice” de dupa dealuri

Tănacagiu, necuratu’ la mănăstire şi măicuţele satanice

de Grid Modorcea

Nu zic că prin mănăstirile noastre nu ar fi cazuri de homosexualitate, dar unde nu există, în Franţa nu există? Da, dar francezii n-au făcut un film cu măicuţe lesbiene şi preoţi satanici, am făcut noi, fiindcă i s-a comandat lui Cristian Mungiu să facă aşa ceva. El e abonat la Cannes, filmul După dealuri a fost cel mai prost din festival, cum au declarat criticii prezenţi acolo, dar i s-a dat premiul pentru scenariu, deşi copiat, acuzat de plagiat, întrucât e un nou film care arată cu degetul spre România, o nouă pată pe demnitatea şi morala ei!
Andrei Şerban a făcut un spectacol după cazul Tănacu, dar cu un suflu complex, a problematizat exorcismul şi temele creştine, nici un preot nu s-a supărat. Nici pe cărţile autoarei nu cred că s-a supărat cineva. Dar acest film, aflat acum şi pe piaţa românească, e făcut de un individ bolnav, care o imită pe sora lui, d-na Pippidi, care a scris o piesă de teatru (Evangheliştii), în care prezintă un act de felaţie între Maria Magdalena şi Iisus Christos. Pe cine era să urmeze un păcătos dacă nu o păcătoasă!? Fratele Cristian şi-a plimbat păcatul pe la toate festivalurile lumii, dar când i-a făcut premiera în ţară, la Vaslui, zeci de spectatori l-au hulit, în frunte cu preotul Vasile Pârcălabu, protopopul de Vaslui, care a spus: „Cred că acest film va aduce o imagine proastă asupra poporului român şi asupra bisericii noastre, mai ales în comunităţile şi popoarele care nu cunosc realităţile noastre. Noi nu avem aşa ceva. Cazul de la Tănacu a fost un caz nefericit, iar filmul este o ruşine. Asta e concluzia mea, iar eu ca român vreau să îmi apăr tradiţia şi valorile. Să nu credeţi că la Tănacu a fost chiar aşa”.
Părintele protopop s-a exprimat cu „va aduce”, dar deja a adus! Desigur, Tănacu a fost „un caz nefericit”, dar să generalizezi un asemenea caz şi să-l pui pe seama unui popor, a unei credinţe, e o crimă! Părintele a zis „o ruşine”! Shame! O, să te prindă ruşinea în America, la Hollywood, eşti terminat!
Să facă milioane de astfel de experimente aceste lighioane, să ia 77 premii Oscar, o sută Palme de Aur, 17 Urşi de Argint şi cincizeci Lei de Tinichea, treaba lor, dar să nu le pună în cârca românilor şi să nu scrie că reprezintă România! Tănacagiu, dacă avea un grăunte de inteligenţă bib(i)lică, trebuia să scrie aşa pe generic: „Acest film nu reprezintă România şi Biserica Ortodoxă Română, mă reprezintă pe mine!”
Atunci ne ocupam numai de film, de realizarea lui. Să presupunem că există acest text pe generic, ce vedem mai departe?
O poveste despre două prietene, Alina şi Voichiţa, lesbiene de la orfelinat, care au luat-o hăisa, una la lucru în Germania, cealaltă la mănăstire. Alina vine din Germania, să-şi convingă iubita s-o urmeze. Dar Voichiţa e mai tare, o convinge pe ea, pe Alina, să rămână. Însă Alina nu are nici o vocaţie pentru biserică. Ea e o păcătoasă. Şi începe să spurce tot ce e sfânt. Îl bate pe preot (de, dacă a făcut karate la orfelinat!), sparge o icoană sfântă, intră în altar, unde nu are voie, e împotriva Voichiţei care pierde nopţile în rugăciuni, ironizează textele sfinte, are tot felul de reacţii nepotrivite cu viaţa monahală. Şi pe deasupra e şi epileptică. E dusă la spital, de unde revine, la cererea Voichiţei, care are trecere la popă. Popa e total schizoid, e numai cu anatema în gură. El nu-i explică Alinei nimic din cele ce ar trebui să ştie, se comportă total satanic.
Da, dar el le face pe măicuţe să vadă cu totul altceva, cum Necuratu’ şi-a făcut cuib în Alina. Ele intră în panică, nu mai au pace, văd Necuratu’ şi într-un ciot pe care îl despică! E jale! Nu există decât o cale, să-l elimine pe Necuratu’, adică pe Alina. Şi deodată devin drăcoaice. O prind pe Alina, o bat, o măcelăresc bine, o leagă cu lanţuri, o priponesc pe o scândură şi o lasă să moară.
Şi Alina chiar moare, aşa cum constată doctoriţa de la spitalul unde este dus cadavrul. Doctoriţa le acuză pe măicuţe că au făcut o crimă şi anunţă poliţia, care vine şi îl ridică pe preot şi pe câteva măicuţe, să facă o anchetă. Dar procurorul e ocupat cu alt caz grav si duba aşteaptă, în timp ce pe parbriz regizorul aruncă o găleată de zoaie de la zăpada topită şi amestecată cu noroi. Ştergătoarele lasă o urmă neclară pe parbriz, aşa cum este tot acest film, neclar, confuz, într-o limbă ininteligibilă, cu burţi, extrem de lung, condamnând nedrept practicile mănăstireşti, fiindcă nu poţi să reduci o viaţă monahală complexă şi milenară la o comunitate de zece vieţuitoare, uitată de lume şi de Dumnezeu. Da, dar era nevoie ca să acuze biserica ortodoxă în general. Acesta era sarcina celor de la Cannes şi regizorul român a executat, făcând un film în cheia realismului socialist, dar mai prost decât un film ca Golgota lui Mircea Drăgan, de pildă.
E grea pedeapsă pe acest popor cineaşti ca Mungiu, un amartoloi ca şi Patapievici, blesteme pe istoria românilor, spurcăciuni care nu urmăresc decât reclamă ieftină, să câştige de pe urma unor nenorociri. Dacă ar fi prelat, Mungiu ar fi excomunicat de biserică. Dar nu e, de aceea Satana se bucură.

Adevarul despre Cazul Tanacu la Tanacu.Ro

Detalii despre Cazul “Dupa dealuri”, AICI

Print Friendly, PDF & Email

7 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.