Momente, oameni şi fapte din istoria serviciilor secrete

Consiliul Superior al Apărării Ţării (CSAT) din perioada interbelică, strămoşul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării de azi

de Cristian Troncotă

Istoric

Academia Naţională de Informaţii ,,Mihai Viteazul”

Se împlinesc anul acesta 19 ani de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989. Pe măsură ce au trecut anii, toţi cei implicaţi, istoricii, alături de publicul larg iubitor de istorie naţională, detaşaţi tot mai mult de nostalgiile unora sau stările emoţionale ori vindicative ale altora, pot privi cu mai multă detaşare şi echilibru acel moment de excepţională însemnătate care avea să schimbe fundamental chipul României postmoderne. De la un regim comunist izolat pe plan extern, cu o economie excesiv centralizată, dar prea puţin rentabilă sau care, în orice caz, nu se regăsea şi în nivelul de trai al populaţiei, cu un cult al personalităţii ,,prea iubitorilor conducători” ce friza ridicolul şi cu perspective dintre cele mai sumbre care însemnau un nou program de austeritate (frig în locuinţe, cozi interminabile la magazine, unde mărfurile de primă necesitate erau vândute pe cartele, economii neraţionale la consumul de electricitate, apă şi benzină etc.), glasul celor ieşiţi în ţară a optat pentru libertate şi pentru un regim democratic în care statul să fie garantul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi.

Evident că o astfel de  transformare nu se putea realiza după o zi pe alta. Era necesară o adevărată ,,intervenţie chirurgicală pe cord deschis”, cum ar spune  medicii, şi pe o perioadă de cel puţin două decenii, după cum s-a exprimat un regretat analist care ştia bine ce spune, pentru ca naţiunea română să iasă din prăpastia izolaţionistă ori antiglobalistă şi a se integra nucleului globalizator al culturii moderne. O astfel de operă presupune timp, adică răbdare strategică, înţelepciune, profesionalism, echilibru, aliaţi occidentali cu regim democratic consolidat şi verificat la scară istorică, dar şi respectul faţă de ei, şi, nu în ultimul rând, o bună cunoaştere a propriilor valori. Mai direct spus, totul trebuia făcut prin acumulări cantitative şi calitative într-un sistem echilibrat şi bine proporţionat, în funcţie de priorităţi, pornind de la tradiţiile şi mentalităţile poporului român. Împrumuturile îşi au şi ele, desigur, rostul lor, dar trebuie selectate şi adaptate la specificul şi permisibilitatea societăţii româneşti.

Printre primele domenii vizate de opera transformatoare se numără sistemul legislativ şi instituţional al apărării şi siguranţei naţionale. Era firesc să se înceapă cu acest domeniu pentru a asigura în primul rând stabilitatea, echilibrul social şi valorile fundamentale, adică autonomia, independenţa şi suveranitatea naţional-statală. Numai într-un astfel de context, opera de revoluţionare şi transformare reală a societăţii româneşti putea avea sorţi de izbândă.

Opţiunea – spune un mod echilibrat de percepţie a istoriei foarte recente – ne dezvăluie şi principalele atuuri ale istoricilor de bună credinţă. Aceştia cunosc bine de unde s-a pornit, cum a evoluat şi spre ce direcţie se îndreaptă societatea, fapt ce facilitează o judecată mai echilibrată şi îi fereşte de încrâncenările, frustrările ori crispările viziunilor politicianiste de conjunctură.

Priorităţi şi oportunităţi bine chibzuite

Aşa putem spune că apariţia Legii 39/1990 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării a reprezentat tocmai un moment şi o opţiune bine chibzuite. Foarte puţini au sesizat şi conştientizat, la acel moment, că decizia organizării unei asemenea structuri fundamentale a statului român s-a bazat mai mult pe tradiţie decât pe modelele străine. Este vorba despre ceea ce a fost luat ca model, respectiv Consiliul Superior al Apărării Ţării, care a funcţionat în România, începând cu anul 1924.

Cele câteva detalii desprinse din documentele de arhivă ori din lucrările memorialistice ale unor protagonişti ne dezvăluie că aşa au stat lucrurile şi nu altfel.

Consiliul Superior al Apărării Ţării a luat fiinţă în baza Decretului-Lege nr. 999, din 13 martie 1924, şi a Regulamentului de aplicare a acestui decret, din 18 iulie acelaşi an. Modificările aduse ulterior au fost nesemnificative, principalele atribuţii fiind a studia şi hotărî asupra tuturor chestiunilor referitoare la apărarea naţională, a coordona activitatea departamentelor cu responsabilităţi specifice domeniului apărării, a examina, din timp de pace, toate cerinţele privind apărarea ţării, a identifica mijloacele necesare pentru concretizarea măsurilor de apărare. În componenţa Consiliului Superior al Apărării Ţării intrau: preşedintele Consiliului de Miniştri, care era şi conducătorul acestui organism, miniştrii principalelor departamente (de Război, Interne, Afaceri Străine, Industrie şi Comerţ, Agricultură, Sănătate, Lucrărilor Publice) şi membrii Consiliului Superior al Apărării Oştirii (cu vot consultativ). Consiliul Superior al Apărării Ţării se întrunea, de regulă, de două ori pe an, în martie şi septembrie, iar dacă era invitat şi Regele, acestuia i se încredinţa conducerea lucrărilor. În funcţie de problematica dezbătută şi hotărârile ce urmau a fi luate, la şedinţele Consiliului Superior al Apărării Ţării puteau fi invitate, în calitate de specialişti, diferite personalităţi din ministere sau din afara lor. Consiliul lua hotărâri de ansamblu, indicând direcţiile de activitate organizatorică pe care apoi departamentele ministeriale trebuiau să le îndeplinească în măsura posibilităţilor.

Pentru buna funcţionare a Consiliului Superior al Apărării Ţării au fost create trei structuri: Delegaţia Permanentă – compusă din reprezentanţii ministerelor nominalizate, Comisia de Studii – care a funcţionat până în 1931 şi era condusă de şeful Marelui Stat Major, având în componenţă câte un delegat din fiecare minister reprezentant în Consiliu, precum şi specialişti numiţi prin decizie ministerială, Secretariatul – organ cu activitate permanentă, care a înlocuit Comisia de Studii.

Experienţa pozitivă

Contextul politic intern şi internaţional în care a luat fiinţă Consiliul Superior al Apărării Ţării nu se arăta deloc încurajator pentru tânărul stat naţional român proaspăt unificat. Mai bine de două treimi din graniţele României Mari, la răsărit, apus şi miazănoapte ne delimitau de state revizioniste: URSS, Ungaria şi Bulgaria; horatele naturale, pe Nistru şi pe Dunăre, erau frecvent atacate de bande de terorişti ce produceau mari pagube populaţiei româneşti din zonele de proximitate, fapt ce explică şi prelungirea stării de asediu până în 1924, adică armata în stare de război; la 8 decembrie 1920 a avut loc atentatul de la Senat, unde un grup de terorişti cekişti a plasat şi explodat o bombă, atac soldat cu trei morţi şi 16 grav răniţi; în octombrie 1924, în baza unui plan al Internaţionalei a III-a Comuniste, s-a încercat, prin atacul cekist de la Tatar Bunar, revoluţionarea Basarabiei şi apoi extinderea revoluţiei comuniste peste întreaga Românie; în 1925, în urma unei acţiuni de spionaj bine planificată, agenţii sovietici au reuşit să sustragă în original planul de mobilizare al Armatei Române. Iată doar câteva exemple edificatoare a ceea ce au însemnat în acea epocă riscurile, ameninţările, pericolele, agresiunile şi propriile vulnerabilităţi cu care s-au confruntat autorităţile statului român. Deci, epoca de reconstrucţie a ţării, după război şi multiple reforme, care aveau menirea să realizeze unificarea reală a sistemului legislativ şi instituţional, s-a desfăşurat pe un fond de tensiuni politice în faţa unor inamici perverşi.

Iată de ce principala sarcină, care a stat în atenţia Consiliului Superior al Ţării, încă de la înfiinţare, a fost reorganizarea Armatei, a Poliţiei, a Jandarmeriei, a siguranţei naţionale şi a altor instituţii adiacente, precum justiţia militară, legislaţiile de proceduri speciale în materie de ordonanţe de stat şi serviciile de informaţii. Desigur că, nu întâmplător, imediat după fondarea Consiliului Superior al Apărării Ţării, a luat fiinţă Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, o structură ce nu a avut mai mult de 220 de agenţi angajaţi permanent, dar cu o agentură de informatori bine conspiraţi şi plasaţi în medii de interes şi cu o colaborare externă prin schimbul de informaţii cu serviciile similare din Franţa, Marea Britanie, SUA, Germania, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, ba chiar şi cu cele din îndepărtata Japonie. Or, astăzi ştim bine că ,,cooperarea interagenţii”, adică schimbul de informaţii ori colaborarea pe teren în probleme de interes comun, porneşte, în primul rând, de la recunoaşterea reciprocă a profesionalismului de cea mai bună calitate între parteneri.

În 1927 apare primul Regulament al activităţii de informaţii şi contrainformaţii elaborat de Marele Stat Major al Armatei Române, cu girul Consiliului Superior al Apărării Ţării. Este un document ce fundamentează, pentru prima oară, bazele intelligence-ului românesc. Doi ani mai târziu, apare Legea Poliţiei Române, apreciată în epocă printre cele mai moderne legi în domeniu din întreaga Europă.

Până în 1930 , când pe tronul României a fost instaurat prin procedură neconstituţională regele Carol al II-lea, Consiliul Superior al Apărării Ţării şi-a adus o importantă contribuţie la pregătirea documentelor necesare delegaţiilor române participante la conferinţele şi sesiunile internaţionale dedicate problemelor păcii şi securităţii pe continentul european.

Ignorarea legalităţii şi excentricităţii fatale

Din nefericire, Carol al II-lea nu a dat importanţă Consiliului Superior al Apărării Ţării şi nici măcar principiului fundamental care asigură funcţionarea regimurilor democratice, potrivit căruia ,,pacea şi securitatea se asigură acolo unde ilegalităţile se pedepsesc cu maximă asprime şi fără excepţie”. Din documentele aflate în Arhiva Marelui Stat Major, rezultă că suveranul a participat doar la şedinţa din 9 martie 1936. După instaurarea regimului ,,de autoritate monarhică” (aşa-numita dictatură regală), la 10 februarie 1938, Carol al II-lea s-a străduit să rezolve problemele de apărare şi siguranţă naţională prin măsuri stabilite în urma consultării directe a miniştrilor de resort, ignorând complet Consliul Superior al Apărării Ţării.

Din Însemnările zilnice ale lui Carol al II-lea aflăm că, uneori, atunci când era pus în situaţia de a lua decizii importante începea să fie asaltat de sugestiile ,,Duduii”, adică de Elena Lupescu, metresa regelui, şi că, de multe ori, discuţiile continuau şi după ora de culcare, ,,în aşternuturi”. Câte competenţe avea ,,Duduia” în materie de raţiuni de stat e mai greu de stabilit. Dar ceea ce ştim cu certitudine în baza documentelor din procesul lui Marcel Pauker, un notoriu cominternist judecat şi executat din ordinul lui Stalin, este că metresa regelui frecventa des casa soţilor Miliţianu, acolo unde se afla rezidenţa acoperită a Internaţionalei a III-a de la Bucureşti. O altă posibilă explicaţie o găsim, de asemenea, în Însemnările zilnice ale lui Carol al II-lea, unde se consemnează că, la 20 martie 1939, în urma consfătuirii cu Armand Călinescu, generalii Florea Ţenescu şi Gheorghe Mihail asupra ,,măsurilor de siguranţă militară” care trebuiau luate urgent din cauza ,,mobilizării deghizate a ungurilor”, suveranul aprecia că ,,militarii au fost lamentabili” şi că a putut constata, încă o dată, ,,cât de îmbâcsiţi sunt cei de la Marele Stat Major”, ,,tipicari fără pereche, nici un spirit de iniţiativă, ceva îngrozitor”. Aroganţa suveranului faţă de capacităţile generalilor de la Marele Stat Major, suprapusă peste sugestiile subtile şi insidioase ale ,,Duduii”, pare să explice marginalizarea şi lipsa de eficienţă a Consiliului Superior al Apărării Ţării în momente de criză. Desfiinţarea acestui organism, pe fondul prăbuşirii graniţelor statului român, în vara anului 1940, şi accederea la putere a generalului Ion Antonescu, un alt militar lipsit de aprecieri din partea lui Carol al II-lea nu au constituit o surpriză.

Prin urmare, ignorarea fundamentării unor decizii strategice privind apărarea şi securitatea statului de către structuri special create în acest scop duce la alunecarea spre un regim totalitar cu consecinţe grave pentru interesele naţionale sau, după expresia mai des uzitată astăzi, la o ,,proastă guvernare” ori ,,regimuri eşuate”. Nu Consiliul Superior al Apărării Ţării poartă vina prăbuşirii graniţelor României Mari, ci parte din acei conducători, în frunte cu Carol al II-lea, seduşi de ideologiile totalitare ale epocii ori de mărunte interese personale.

Reînnodarea experienţei pozitive a Consiliului Superior al Apărării Ţării începând cu 1990, care reprezintă la scară istorică momentul de început al reconstruirii regimului democratic în România, poate fi apreciată astăzi ca o decizie înţeleaptă, bazată pe cunoaşterea tradiţiei şi nicidecum pe deviaţii ale unor tirani de conjunctură ai regimurilor eşuate. Cel puţin din acest punct de vedere se poate spune că şi noi, românii, ştim să învăţăm din lecţiile trecutului, promovând ceea ce a fost preponderent pozitiv şi evitând greşelile.

Revista Intelligence a Serviciului Roman de Informatii via Ziaristi Online/SSI