Scrisoarea către lume a lui Iulian Traşă: De mii de ani tăcem din gură. "Exclusiv" Ziaristi Online - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Scrisoarea către lume a lui Iulian Traşă: De mii de ani tăcem din gură. “Exclusiv” Ziaristi Online

Iulian-Trasa-2003-Foto-Viorel-AlmajanuScrisoarea către lume a lui Iulian Traşă.

Pentru mai multe detalii despre viaţa şi moartea fondatorului Imagoo, citiţi Iulian Traşă: De ce am murit

De mii de ani tăcem din gură

Tăcem din gură
Radu Gyr

Din tot, ne-a mai rămas aieve,
Acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecaţi în piatra dură
Cu pumnii strânşi tăcem din gură.

Tăcem, parc-am tăcea de veacuri
Ca nişte funduri vechi de lacuri.
Şi ferecaţi în bezna sură,
De mii de ani, tăcem din gură.

Ei: ziduri, lanţuri, temnicerii,
noi, numai cremenea tăcerii.
Ei, biciuri cu bătăi şi ură,
noi, uriaş îngheţ pe gură.

Deasupra vremii şi genunii,
Tăcem ca spinii şi tăciunii.
Tăcem ca lama de custură,
Tăcem mereu, tăcem din gură.

Ne linge frigul pe ciolane,
Ei, foame, cuie şi ciocane
Şi orice zi e-o muşcătură
Scrâşnind din dinţi, tăcem din gură.

Tăcem ca lacătul pe uşe,
Tăcem ca focul sub cenuşe,
Tăcem… dar noaptea sub celule,
Vuiesc torente nesătule.

Un zgomot bubuie departe,
Se darmă parcă ziduri sparte
Şi parcă lanţuri cad în zgură.
Noi aşteptăm, tăcem din gură.

Cu Radu Gyr în celulă
M-am uitat drept în ochii lui şi l-am întrebat dacă a auzit de Radu Gyr. Trecuseră câteva zeci de minute de discuţie cu psihologul clinician. Tot ce-i spuneam nota cu precizie ca şi cum lucrurile din trecutul meu urmau să se îndrepte din stiloul lui scump. Pentru că, la fiecare cuvânt scris, aruncam ochii de pe foaie pe geam, azvarlindu-l, pe el, cuvântul scris de clinician, se hotarî să închidă geamul. Era mai nervos şi mai neliniştit decât mine. Veneam dupa patru zile de închisoare în camera condamnaţilor nebuni, înbuibat de pastilele lor halucinogene, iar în dimineaţa aceea mă trezisem cu o hemoragie puternică, sângele curgând şiroaie din nas pe întreaga podea. M-am gândit apoi, după câteva luni, că ala trebuie să fi fost primul atac cerebral. Zic primul, pentru că, au mai urmat câteva hemoragii şi un puternic atac cerebral la aproape cinci luni după externare. M-am aşezat comod pe scaunul terapeutic şi am continuat să-i vorbesc de Gyr: când era în închisoare, îi spuneam clinicianului, slăbise atât de tare încât nu mai putea merge pe picioare şi atunci era dus de altcineva în cârcă. Suferind cum era a întâlnit un cunoscut pe culoarele închisorii care l-a recunoscut şi l-a întrebat: Ce faci moşule? Zâmbind i-a răspuns: Eu moş? Cocoş când e vorba de duşmanul roş! Asta era şi una din glumele preferate ale mele şi ale iubitei mele când începea să ne meargă mai rău. Eu moş?, zicea unul dintre noi şi râdeam amândoi.

Shine on you crazy diamond
După patru zile şi patru nopţi petrecute în salonul de psihopaţi, ameninţând cu judecata în fiecare zi conducerea spitalului, am obţinut aprobarea de a mă muta singur într-o rezervă la etaj. Nu ştiu ceva mai puternic decât mintea unui nebun. În ultimii ani mă luptasem duhovniceşte cu unii preoţi sau călugări şi masoni, niciunul dintre ei nu s-a dovedit atât de puternic ca minţile nebunilor pe care i-am întânit acolo. Nebunii si bolile psihice există, nu sunt doar în cărţi. Ajunsesem sa fiu închis la Obregia la câteva zile după Paşti, eram aşadar dupa cel mai aspru post ortodox şi mă găseam într-o stare de puternică empatie cu oamenii din jur, în speţă cu nişte nebuni veritabili. Dacă a existat un plan, şi cu siguranţă a fost unul, era momentul cel mai bun de a fi închis. A patra zi am avut voie să mă plimb prin curtea spitalului punându-mi-se în vedere să nu-l părăsesc. Şi nu întâmplarea a făcut să găsesc un preot-călugar într-o fundătură a curţii spitalului care mi-a spus că cel mai simplu e să recunosc că am probleme. Cu toată puterea minţii pe care o mai aveam mi-am propus ca singur scop să ies de acolo cât mai repede. Dacă dracu nu poate auzi gândurile, psihiatri se pare că pot. În timpul ăsta, o fată, nebună şi ea, îmi făcea avansuri de la distanţă, asezându-se în faţa privirii mele orişiunde aş fi cătat.

Între noi, prietenii
Madam T, şefa secţiei unde eram închis, părea o femeie distinsă şi aducea pe undeva cu blândeţea celei care prezintă emisiunea Profesioniştii de pe TVR. A încercat să mă ajute, îl cunoştea şi pe fratele meu. Credea că o sa ieşim buni prieteni din această experienţă. Nu m-am lăsat însă deloc prietenos la tot felul de invitaţii. Într-o zi, nu mai ştiu care, m-a aşezat la masă împreună cu tot soborul de psihiatrii şi m-a invitat să-i spun cum ajusesem cu câteva zile în urmă la fratele meu. Se aştepta să povestesc toată întâmplarea cu umor. Pentru că am refuzat, m-a poftit nerespectuos în rezerva mea. Altădată , m-a chemat la o discuţie amicală în care prezenţi erau doar rezidentul care se ocupa de cazul meu şi cu încă un psihiatru care mă tot curta. Încercau să-mi spună că, dacă colaborez, voi avea tot ce vreau. Erau încantaţi să afle că scrisesem în tot felul de locuri, că am fost un om de succes într-o vreme şi că ăsta e omul cu care vor sa discute. Ne puteam înţelege practic la orice, doar puţină colaborare din partea mea. Îi interesa mai presus de orice să afle cauza mistică a ceea ce se întâmplase cu mine. N-am colaborat, le-am spus doar că în ultima vreme renunţasem sa merg la biserică. Îi mai interesa şi ce făcusem eu cu o zi înainte de a fi închis, cum ajusesem la acel lucru. Dacă pentru mine era ceva natural, pentru ei rămânea un mare mister.

Funcţiuni ale minţii
Curtea unui spital funcţionează după regulile unui ceasornic elveţian. Ce nu e mecanism, e în afara sistemului, e nebunie. Transcendenţa nu-şi are locul acolo. Puterea psihică din minţile nebunilor e folosită ca energie pentru rearanjarea lumii, contribuţie la o nouă ordine. De aceea oameni obişnuiţi veneau să se plimbe în parcul spitalului pentru a se integra în sistemul acela precis. Nu m-ar mira, de fapt sunt aproape sigur, că, la conducerea spitalului stau fie evreii, fie masonii. Toate astea se intâmplau în primăvara lui 2013. Acum, când scriu, e toamna aceluiaşi an.

Dă-le la săraci!
În a cincea zi de internare parcă, vin la mine la spital cumnata mea, Cristina, maică-mea şi fratele meu. Nu vroiam să-i primesc, au venit neinvitaţi. M-am văzut cu ei în curtea spitalului. Cumnata mea îmi intinde o pungă plină de dulciuri şi îmi spune ironic: dă-le la săraci! Era expresia ei victorioasă.

Ţine cu România!
În penultima zi de arest, rezidentul care ar fi trebuit să aibă grijă de mine a venit şi mi-a spus: am vazut pe blogul tău că ai steagul României, ar fi bine ca de aici încolo să ţii cu ţara! Asta mi-a amintit de o povestire a părintelui Adrian Făgeţeanu în care, atunci când era lovit, în puşcărie, printre pumnii şi picioarele pe care le primea de la torţionar l-a auzit pe acesta rostind: ce? crezi că eu n-am conştiinţă? lucru ce l-a făcut, în toată durerea, pe marele duhovnic, să pufnească în râs. I-am zâmbit încurcat rezidentului. Să ţin cu ţara?

Revoluţia economică
Prin iarna lui 2013 m-am intalnit la o bere cu un locotenet colonel de SRI, acelaşi personaj despre care o să mai auziţi. Îi spusesem atunci că România ar merita o revoluţie economică, că, dacă revoluţia politică s-a întâmplat, ar merita ţara asta şi o revoluţie economică. Eram extrem de expus la dezordinea socială din România, mi-aş fi dorit o economie aşezată pe fundamente noi pentru că eram prins oricum în jocul sistemului. În plus îmi doream foarte tare să înţeleg care sunt premisele acestei dezordini şi ce urma să se întâmple. Mi-a răspuns că nu există oameni care sa realizeze o astfel de revoluţie, iar eu i-am replicat că ar fi bine să nu mai arunce incapacitatea serviciilor secrete pe spinarea oamenilor de rând. În tot cazul, i-am spus răspicat că sunt gata oricând să-i ajut pentru stabilirea unei noi ordini economice. N-a avut ecou şi ştiam asta.

Zaua care lipseşte

Suntem toţi legaţi unul de altul, îmi spusese Duhovnicul meu. Dacă o za lipseşte din acest lanţ, şi ridică lanţul ce îngrădea intrarea în altar, lanţul se rupe, şi lăsă să cadă jos acel lanţ. Înţelegeam că îmi spusese ceva important însă nu inţelegeam tot. După vreo doi ani, când mă găseam legat de oamenii din jurul meu, prin expresii fizice, dar si psihice, mi-am dat seama în totalitate de vorbele părintelui duhovnic. Era expresia unei noi temniţe create în România.

Lupta dintre cele două Biserici
În principal Biserica Română, cu bună parte din mănăstirile ei, a fost prinsă într-o luptă economico-politică care numai duhovnicească nu e. Biserica strămoşească nu mai e la vedere, e în adâncuri. În tot cazul, biserica oficială e împărţită acum între biserica filorusă şi biserica de orientare americană. Între cele două există o luptă aşa zis duhovnicească pentru supremaţia în stat. Din nefericire ambele sunt Mărie cu aceeaşi pălărie. Că raporteaza BOR-ului sau serviciilor secrete, ambele ţin de aceeaşi facţiune a trădării.

Buletinul. Doar un simplu om 
Buletinul reprezintă deja şi a căpătat o funcţie electronică într-un circuit închis, cum e cel poliţienesc. Este vorba despre cum te aşează acea identitate într-un colectiv, despre cum îţi aranjează mecla la fotograf, despre ce semnezi şi ce hârtii completezi, toate găsindu-şi un rol în statul precis poliţienesc. Mai târziu m-am gândit că puteam ieşi aproape orice de acolo, nebun, agricultor, intelectual, dar nu un simplu om. Ca un făcut, buletinul îmi expirase chiar înainte de închiderea la nebuni, aşa că, după ieşire, am fost nevoit să îmi fac unul nou. Cunoaşteţi sentimentul?

Cu moartea pre moarte călcând
În seara zilei de Paşti am încercat să am o discuţie cu Leonard Ancuţa, unul dintre colocatarii apartamentului unde nimerisem, un scriitor rebel, punkist. Încercam să-i dezvălui tot ce ştiam, conştient fiind că într-un fel anume zilele-mi sunt numărate. Încercam sa-i transmit din toate câte înţelesesem, chiar dacă nu era auditoriul de care aveam nevoie. Îi spuneam, în esenţă, că istoria e o carte scrisă de alţii şi trăită de cei mulţi fară sa înţeleagă asta de mii de ani. Văzusem Offretul lui Tarkovsky şi găseam lumea măcar dual, o împărţeam în realităţi distincte pe care le trăiam cu mintea într-un unic moment. Lăsam aşadar să se întrevadă posibilităţile unui condamnat, frizând metafizica de rând. În acelaşi timp existau posibilităţi în desfăşurare, iată una din cheile acestui film. Un om ce trăieşte într-o singură posibilitate e un om fatidic condamnat.

Paradigma Bisericii
Orice paradigmă trebuie trecută pe la altar. Pentru reevaluare. Ca fişa unui nebun.

Luna şi Soarele. Toamnă, 2013
Am fost închis de atâtea ori şi atât de adânc, încât Luna şi Soarele trăiesc ziua în văzul tuturor.

În joc
Când nu participi la jocul sistemului toate-ţi devin potrivnice. De la vecini şi rude, la oamenii de pe stradă. Dovada tristă a faptului că România este o ţară extrem de înregimentată.

Frica de uitare. Iarna lui 2013
Am momente de uitare a întregii mele fiinţe care mă înspăimântă. Ca şi cum aş intra în ritmul lor social, fals de bună seamă. Aparenţa unei existenţe, iată ce mă ingrozeşte cel mai tare. E esenţial să scriu această carte, îmi spun de multe ori.

Offret-ul lui Tarkovsky. Februarie 2014
Printre ultimele filme văzute împreună cu iubita mea, a fost Offret în regia lui Tarkovsky. Ăsta a fost ultimul lui film, turnat în Suedia, unde se refugiase pentru o viaţă mai bună, a fost însă iradiat, în stil KGB-ist, şi a murit de un cancer accelerat la plamâni. Eram fan Andrei Rubliov, film regizat de acelaşi Tarkovsky, pe care îl văzusem în repetate rânduri. Însă acest Offret m-a năucit pe deplin. N-am reuşit să îl prind din prima, m-am lămurit la o petrecere vorbind cu un tânăr regizor şi scenarist despre cu totul altceva. Când i-am spus că-i mulţumesc pentru înţelegerea filmului pe care nici nu-l văzuse, a rămas el năucit. Posibilitatea în desfăşurare, aşa am înţeles eu cheia acestui film minunat. O posibilitate în desfăşurare, un scenariu ce cuprinde mai multe scenarii în acelaşi timp. Un mesaj profund ortodox care dă omului şansa la libertate, la alegere. Acest înţeles şi ceea ce spunea Ioan Petru Culianu despre super calculatorul KGB-ist care proiecta mai multe scenarii pentru o singură situaţie aşa încât să răspundă pregătit la orice, m-a făcut să mă schimb radical. Practic am încercat şi reuşit să-mi formez mintea să funcţioneze în acelaşi timp după mai multe scenarii, lăsând astfel libertatea omului, să-şi aleagă varianta care i se potriveşte, care să-i convină. Pentru că eram fascinat de acest film am vorbit în stânga şi-n dreapta despre el, cei drept cu puţinii oameni care mai vroiau să se întâlnească cu mine. Şi ce credeţi că mi s-a întâmplat? Mi s-a proiectat viaţa ultimelor saptamâni de atunci, de dinainte de internare, după acest film, cumplită răzbunare! Cu o seară înainte de a fi închis la nebuni, aşa cum păţeşte şi profesorul, personajul principal al filmului, am dormit la o fată cu care ar fi trebuit să mă culc, în încercarea de a salva lumea… Dacă o să vedeţi filmul cred că o să înţelegeţi mai bine ce vreau sa spun. Şi, pentru că tot am ajuns la Tarkovsky, să tot fi fost în urmă cu 4-5 ani, m-am întâlnit cu, pe vremea aia era doar locotenent de SRI, un personaj care m-a urmarit nefast pe tot parcursul şederii mele în Bucureşti, şi căruia, cu naivitate îi povesteam înflăcarat despre Călauza, un film al aceluiaşi Tarkovsky. Ca răspuns mi-a vorbit despre imaginea cu seringile care apar în apă, în acest film. Urmarea a fost, după o zi, dacă nu chiar în aceeaşi zi, internarea de urgenţă a iubitei mele la Spitalul Militar cu diagnosticul de peritonită…

În preajma Sărbătorilor Pascale, pe drumuri… Februarie 2014
Ţinusem cu asprime Postul Paştelui din 2013 şi eram suficient de înduhovnicit ca să nu mă mai tem de nimic. Iubita mea mă lăsase în faţa porţii din satul unde stăteau părinţii mei pentru că viaţa îi fusese pusă în primejdie şi, atunci, când am coborât din maşină să deschid porţile, a întors maşina şi dusă a fost. Am luat un milion de lei vechi de la mama mea şi cu toate că veniseră între timp şi fratele, cumnata şi nepotul meu, şi insistau să rămân, am hotărât să plec spre Bucureşti. Fusesem atenţionat de un cunoscut că în sat mi se pregăteau ore de terapie de grup cu aşa zişii prieteni, cu familia, cu oricine, aşa că am plecat fără să mai stau pe gânduri. În Alexandria am trecut pe la fiul primului meu duhovnic şi am băut câteva pahare de vin. Aici eram, aşa cum îmi plăcea să spun, neclar, ca intr-un film de al lui Woody Allen, fapt cu totul neprietenos pentru un om aşezat şi pus pe distracţia şi tihna pe care unii o au de Paşti. Când am ieşit pe poarta lui mi-a spus că sunt nebun. De două ori m-am mai văzut cu el: o dată când i-am dat o scrisoare în care îi ceream ajutor financiar pentru a părăsi ţara, era după internarea mea la nebuni, şi nu mi l-a dat, şi altădată după ce am avut al doilea accident cerebral şi mi-a urat să-mi fie de bine. Acest individ este redactor şef la cea mai importantă publicaţie din Alexandria, un om care, atunci când i-am dus scrisoarea cu strigătul meu disperat, mi-a făcut cunoştinţă cu un colonel SRI, spunând despre el că e “legionar”… În fine, am plecat la Bucureşti şi am ajuns spre seară, Bianca avusese grijă să-mi schimbe cheia de la uşa apartamentului, am batut de nenumărate ori, degeaba, am sunat, avea telefonul închis, am vomat puţit în curtea blocului (aveam dese probleme cu stomacul) şi apoi am plecat în Centrul Vechi. Trebuia să găsesc unde să dorm, un cunoscut care avea o cârciumă pe acolo mi-a spus că nu are unde să mă ţină, aşa că am vorbit cu un consăteam ce stătea în Militari. Cu ultimii bani am luat un taxi şi am ajuns la destinaţie. Nu mai aveam însă minute pe telefon şi, deşi amicul consătean ştia asta, nu m-a mai sunat. După câteva ore de aşteptare am plecat spre un alt loc, trecuse de miezul nopţii. Resimţeam puternic neprietenia oamenilor, deşi pentru oameni mă luptam. Ani de-a rândul pusesem mai presus de iubită, de familie, de orice, ţara…

Dreapta credinţă
Dreapta credinţă nu stă în îngrădiri, în încătuşări. Ce e obligaţie nu stă în ortodoxie. Responsabilitatea e cu totul altceva, este o libertate înţeleasă.

Nu e mic păcatul cel mai mic. Februarie 2014 
Aşa zicea Părintele Papacioc, şi venea şi argumenta: ce mare lucru a făcut Adam? A muşcat dintr-un măr. În loc să ne vedem de viaţă liniştiţi, abia ne găsiserăm împreună după atâta amar de suferinţe, Bianca o tot ţinea cu binele naţiunii, despre care mie începuse să mi se cam ia. Avusesem şi nişte lecturi ale lui Culianu edificatoare, despre securiştii care ţin cu patria. Cu toate astea aveam mare grijă să nu contribui la răul ce intrase atât de puternic în biata noastră ţară. În plus, eram disperat la gândul că ceva rău s-ar putea întâmpla, că voi ajunge într-o zi pe străzi, cum de altfel s-a şi întâmplat şi asta mă făcea să fiu neliniştit şi prevăzător în relaţie cu ea. Trebuie însă a vă spune că niciodată, dar niciodată, nu mi-a trecut prin cap că aş putea fi închis la nebuni. Mă rog, şi în loc de liniştea cuibului, a vizuinii, plutea aşa, o stare de încordare ce făcea să greşim mărut unul faţă de altul. Şi uşor, uşor, din greşeală în greşeală am ajuns la acea nenorocită zi a despărţirii. Nu e mic păcatul cel mai mic. Poate că, dacă am fi fost mai atenţi, nu am fi ajuns unde am ajuns sau poate nu atât de repede. Oricum, devenise o dorinţă socială desparţirea mea de Bianca, cum de altfel observasem pe parcursul ultimilor ani. De ce? Nu vă pot spune exact. Poate pentru că eram într-un joc al sistemului şi miza celorlalţi era tocmai despărţirea noastră. Ţin minte că un băiat, Mureşanu, era foarte implicat în acţiunea de a ne vedea despărţiţi, la fiecare întâlnire cu el făcea orice să afle detalii privind relaţia noastră. Şi astea nu sunt doar vorbe în vânt. Fie Augustin Doinaş, fie Petru Creţia, nu mai ştiu acum care dintre ei, spunea că e mulţumit de faptul că serviciile secrete l-au lăsat lângă soţie. Eu n-am avut norocul ăsta.

Ianuarie 2014, Petru Vodă
Hotărât să plec în Moldova la mănăstiri, convins fiind că nu poate fi mai rău decât la Peretu. După două zile de stat la Petru Vodă, mănăstirea mea de suflet, acolo unde l-am întâlnit pe Hristos, mi-am dat seama că lucrurile s-au schimbat şi aici. Exista o presiune psihică majoră de a munci pentru a căpăta un blid de mâncare. Nebunia muncii din mănăstiri a pătruns şi la Petru Vodă. Sau poate era mai demult. Când am fost împreună cu iubita mea, în urmă cu câţiva ani, am stat la Paltin. Ori eu venisem cu o cu totul altă treabă, de a scrie, asta era treaba mea şi nimic altceva. O carte ce poartă numele dintr-un vers de Radu Gyr, ale cărui moaşte sunt puse şi ele la lucru pentru cine mai poate să înţeleagă ceva… Şi dormitul cu mai mulţi în cameră, sinistru obicei pentru diluarea conştiinţei individuale, motiv bun de întărire a conştiinţelor popeşti care ştiu prea bine să profite de pe urma nivelării, a sufletelor prizoniere. Un loc din care am plecat cu totul descumpănit. Când am intrat prima oară să mă închin în biserică, un preot a venit vijelios spre mine facându-mi semn să plec sau în tot cazul sa nu mă mai închin. Bineînţeles că nu l-am luat în seamă şi mi-am văzut mai departe de închinăciune spre amuzamentul unui tânăr diacon. Iar când am plecat, la două icoane nu m-am închinat, şi două ţaţe ziceau în gura mare: iată, nu s-a închinat, de parcă l-ar fi văzut pe necuratul. Şi Petru Vodă a ajuns aşa? Telefoanele au început să sune pe prispele mănăstirii, avioane ale imaginarului scrutează cerul de deasupra lăcaşului, preoţi care vor cu orice chip să fie învingători, grele momente pentru bravii calugări de la Petru Vodă. Iar sunetul strident metalizat al difuzoarelor imprimă în fruntea oamenilor nelinişti peste care Biserica se aşează victorioasă sub această minciună a gloriei divine…

Drumul cu trenul
M-a prins iarna pe drum. La Petru Vodă ningea frumos, ca în poveştile lui Anderson. Bogdan avea casa la câţiva zeci de kilometri aşa că am hotărât să merg la el. Am stat o noapte la un motel, iar a doua zi la pranz am plecat spre Piatra Neamţ, de unde urma să fiu luat de către acest amic al meu. Soţia lui, eram avertizat, bănuiam însă şi eu, evreică. El însuşi evreu după o bunică. Aveam o slăbiciune pentru acest Bogdan pentru că el îmi citise pentru prima oară o poezie de Radu Gyr. Ce am descoperit însă m-a surprins total. Ca fii de evrei, foloseau biserica doar pentru folosul lor. Ultra raţionalişti, Bogdan încerca de mai multă vreme să intre în rolul meu, pentru că, într-un univers închis în care trăiesc oamenii fără Hristos, totul e la schimb. Am asistat aşadar la tot felul de scene tragico-comice în care Bogdan încerca să mă convingă de absurditatea ortodoxiei, de Petru Vodă care e un loc lipsit de orice duh şi alte asemenea lucruri demne de un bufon. Am plecat extrem de trist de acolo, ştiind că nu voi mai vorbi cu el niciodată. CFR-ul, a treia armată a ţării, funcţionează după regulile imagisticii. Călatoria devine astfel o încercare de a da un rost călătorului într-un spaţiu din care cu greu îţi mai aduci picioarele pe pământ. Cine e mai slab de înger poate rămâne împriginit în aceste irealităţi. Aceste mecanisme ale imaginarului fac parte din proiectul de iudeo-masonizare a României, proces început de multă vreme, dar accelerat în ultimul timp. Problema se pune cine stăpâneşte acest imaginar.

Lumina. Februarie 2014
Nu întâmplător ziarul Patriarhului se cheamă Lumina. Oamenii au căpătat o identitate electronică şi această identitate este influenţată de feţe electronice întunecate, care, folosesc curentul electric pentru a obţine autoritate. Sunt oameni care poartă cu ei un bagaj electric transmis în mod firesc, aşa cum un şarpe aruncă veninul pentru apărare, către duşmani, în scopul supremaţiei. E greu să diferenţiezi duhurile şi e şi mai greu să te lupţi cu astfel de oameni. Într-un amestec de eros, magie şi electricitate aceşti oameni sunt cei care deţin controlul ţării şi, după cum se arată, al lumii. Nu degeaba se spune că vremurile sunt extrem de înaintate. Aţi plătit lumina?

The Wall 
Se ştie că masoneria se trage dintr-o tagma a zidarilor, mason însemnând zidar. Secretul lor e că acordează construcţiile la o ordine întunecată a lucrurilor. Desăvârşirea construcţiei, această lume, se finalizează cu întronarea Marelui Arhitect, adică Antihristul. Aproape tot ce se face acum se face cu un sens al unei lumi ascunse, ştiute şi stapânite doar de unii. Până şi vorba a căpătat vicleşugul lui altceva decât este. Ortodoxia se opune la construcţia acestei lumi obscure şi asta constituie parte din razboiul mai mult sau mai puţin văzut. Secretul piramidelor, ca să vă dau un singur exemplu, constă în imprimarea unui anumit tip de comportament al omului din preajma lor. De aceea nu rare sunt crucile sau troiţele care au îngropate în pământ, la baza lor, piramide.

Heraclit Obscurul
„Unii oameni sunt muritori, iar alţii nemuritori, unii trăind viaţa celorlalţi, iar ceilalţi murind viaţa lor.”

Occident
Cultura occidentală are marile ei neajunsuri. Că a ajuns în Universitaţi ori Academie, n-ar fi mare lucru, dar că se găseşte şi în Biserică, asta nu mai e bine deloc. Caracteristicile acestei culturi presupun o dezbatere de idei despre orice paradigmă, astfel, existenţa într-o fizică eisteiniană se datorează doar faptului că aceste legi au fost votate şi impuse la nivel de occident, desigur în nişte aule poleite în aur, cu ajutorul armatei şi a serviciilor secrete. Ca să mă fac mai bine înţeles o să încerc să vă dau un exemplu, se practică în Biserică exerciţii de tipul: un post mai aspru duce la o înduhovnicire mai mare decât un post ţinut fără grijă? Altă muncă pentru călugări. Răspunsul nu contează prea tare, ci modul cum este pusă problema. Înţelegeţi? Acest tip de cultură paradigmatica a pătruns la noi acum mai bine de 100 de ani, o dată cu acele curente literare: Sămănătorism, Gândirism etc.

4 iulie 2012. Patrioţii fără patrie
Ce nevoie ar mai avea lumea de încă un scriitor? Sunt şi aşa prea mulţi, mai ales de unul care nu scrie tocmai dintr-o convingere anume. Îmi apare această încercare a mea, acum, mai mult ca un act de obligaţie socială şi mai puţin ceea ce-mi propusesem cândva să fac: un memorial al nefericirilor noastre, noi, românii, prinşi în acest marasm al obligaţiei existenţiale. Am regretul pierderii unor amintirii vii, unor trăiri ce ar fi contat mai mult în încercarea mea livrească. Dacă nu eram secătuit de dorinţa de nou a acestei societăţi construită să inghită orice se împotriveşte consumerismului, acelei stări de „bine de moment”, aş fi scris cu o convingere întărită. Aşa, fac loc unor amintiri neşterse, dar cumva de bibliotecă, registrabile. Îi spuneam iubitei mele cu câteva zile în urmă să încerce să se uite la serialul Paul Goma din Memorialul Durerii pentru că mă simt oarecum la fel, după ce nu am ţinut partea nici unora, sunt la marginea societăţii, cumva ieşit în afara ei, o construcţie eşuată a unor servicii ce raportează mai mult străinătăţii. Îi spun că sunt într-un fel arestat la domiciliu, că acest arest nu se mai face cu păzitori înarmaţi, ci cu îngrădiri ale conştiinţei, cu gratii la un imaginar voit cu orice preţ a fi controlat doar de unii. Nu cred că reuşesc s-o conving. Îi mai spun că poate ar fi o soluţie să plecăm definitiv la greci, acolo, din câte am vazut, există o comunitate ortodoxă care pare mult mai închegată, dornică oricând să ajute patrioţii fără patrie.

Mihai Eminescu Am convingerea că Eminescu a murit din cauza propriei lui minţi. Masoneria are puterea să facă asta.

Limitele raţiunii
Cum poţi învinge raţiunea prin raţiune? Kant d-aia e stimabil, pentru că a încercat să facă asta. „Cerul înstelat deasupra noastră şi legea morală în noi”, iată o concluzie aparent dincolo de raţiune. Nu mai am din păcate puterea acum să fac să se înţeleagă raţiunile dincolo de raţiune, o să vă dau doar câteva exemple de astfel de articole. Nu pot accepta însă un bine la care se lucrează colectiv şi general, asta e fals. Sunt oameni răi şi oameni buni şi tot felul de nuanţe ale acestora. Cine încearcă limitele raţiunii ajunge, aşa cum zicea boul de Aristotel, la mirare. După cum e şi vorba: te miri ca boul! Ca boul de Aristotel care a stricat o lume întreagă din dorinţa perversă a gândirii de a şablona, de a proiecta gândirea în mărginire. De a satisface nevoia primară a omului de a fi mulţumit de propria existenţă. Şi de atunci omul se luptă pentru a depaşi ce a fost bine, prin farmec, structurat. Nu gândirea delimitează gândirea. Omul lui Socrate o poate încă face. Aşezaţi astfel la masa filosofiei putem alege linia lui dincolo şi înainte de Aristotel.

Jocuri de putere
I-am spus odată iubitei mele că ăştia vor să facă o biserică în care Dumnezeu să asculte de ei şi nu ei să asculte de Dumnezeu. Dorinţa oarbă de putere a unor feţe luminate a dus Biserica Ortodoxă în pragul acestui lucru.

Mai 2011
Mai tii minte draga mea verile de la ţară, cu apa rece de la fantana si racoarea umbrei, cu cantatul greierilor si salatele mari de rosii? cu glumele si micile rautati care dadeau savoarea relatiei si a vietii noastre? Pe ce vrem sa dam aceste amintiri si trairi? pe imbracaminte fitoasa, pe nopti de cluburi cu discutii anoste si repetate, petreceri fara rost si rasete de complezenta sau de uitare? Mai tii minte draga mia de desele calatorii la munte? intr o vreme mergeam aproape in fiecare weekend pe undeva, dar n-as vrea sa uitam desele calatorii la Peretu, cu marea iubire a parintilor, cu jocurile prin gradina cu Vlad, am si niste poze o sa le cer de la Luci. Cu tine draga mia care aveai o bucurie sincera, o bucurie fireasca, a unei lumi firesti. Si apoi, draga mia, am avut o perioada cand ne imbratisam in fiecare dimineata, asta inca acum cativa ani. ma trezeam eu primul de obicei si stateam la computer, apoi te trezeai tu, veneai in sufragerie si primul lucru pe care il faceam era sa ne imbratisam, ne imbratisam lung, cu toata dragoastea noastra si asta ne facea toata ziua. Si aveam uneori momente de lenevie, dar de o placere ascunsa, nu ne laudam cu asta, stateam intr-o usoara transpiratie, ba citeam, ba ne uitam indelung la filme si apoi, draga mia, ne sarutam sarat, transpiram, era vara si tu radeai de mine ca dorm ca un copil, ca seman cu un copil, dar apoi, draga mia, apoi a venit marea noastra iubire, in care am luptat unul pentru altul cat am putut de mult, fiecare cu ce a putut, cu lacrimi, cu amintiri frumoase, cu mintea, cu inima, cu iubire multa si sincera, daca ai sti ca toate astea le port cu mine si ma fac sa te iubesc si mai mult. Apoi dragostea intru Hristos, dorinta noastra nebuna de a invinge impreuna raul, de a ajuta lumea si tara asta, mersul la manastiri, discutiile lungi, imbratisarile uneori camaderesti, tinerile tremurate de mana, cand am mers la Parintele intr-o seara, pe drum ne-am tinut de mana si ne-am zis sa ne ajute Dumnezeu si iubirea noastra mare in drumul nostru spre mantuire, draga mia, de aproape doi ani am inceput drumul nostru constient catre mantuire, cu o iubire mai mare decat iubirea, ce topeste mult rau, cu certurile noastre, cu temerile noastre, cu spaimele noastre, e drumul nostru draga mia. Mai stii cand eram eu hotarat sa plec pentru a-l urma singur pe Hristos? Si apoi am inceput sa ne jucam si am zis eu si tu ai fost de acord ca ne iubim atat de mult si atunci cand vrem sa ne despartim sau cand ne certam. si a trecut si nebunia acelui moment. si la ţară, cu cado, si iara si cu jocul nostru de iubire, mai stii draga mia, imbratisarile dinainte de Paşte si una sau doua dupa? Puternice, cu o iubire ce ar topi otelul, trebuie sa mai stii. Trebuie sa-ti marturisesc ca momente frumoase au fost chiar cele de la Breaza, mi a placut mult in cateva randuri, plimbatul cat a fost, eu eram inca grasun, nu ca acu n as mai fi, dar lenea mea inca intrecea dorinta miscarii. Mancatul mancarurilor vegetale la restaurantul cu macelarie, hai ca a fost haios, si apoi, draga mea, mersul in Moldova cu acea clipa de adevarata iubire intru Hristos, in care ne-am asezat pe treptele din fata manastirii de maicute, nu chiar in fata, intr-o penumbra a noptii, dar cu o bucurie si o iubire mai mare decat iubirea, ne-am tinut de mana, ne-am asezat pe trepte si ne-am regasit ca oameni ai lui Dumnezeu. Ala e un moment definitoriu pentru noi, draga mea, recunosc ca eu n-am stiut sa l folosesc atat cat ar fi trebuit, din cauza unui, cum zici tu, orgoliu mare, dar lucrez la asta si nu-mi doresc decat mantuirea noastra care nu stiu cum sa se intample in afara iubirii noastre. Mai stii intr-o seara, eram la tara si eu eram tremurand de griji si-ti ziceam ca nu vreau sa fac rau si imi doresc mult sa fie bine si tu mi ai zis ca o sa fie si ca e multa iubire in familia noastra si cred ca e multa iubire care ne poate ajuta sa trecem peste orice. Si apoi discutiile noastre lungi despre mantuire si hotararea noastra puternica de a merge impreuna pe acest drum greu, mai ales la inceput, dar care, dupa o perioada aduce bucurii de-a dreptul Dumnezeiesti.

Psihologiile, invenţii la înde-mâna sistemului
Psihanaliza e o invenţie. Dacă ne gândim că ea a fost inventată de un evreu, Freud, atunci putem zice că este o invenţie de făcut bani şi de asuprit oameni. Şi chiar aşa este din păcate, psihanaliza găseşte rezolvări pentru o lume reprezentată de evrei, inventată de ei, altfel zis, într-o irealitate propusă de ei, şi din păcate tot mai extinsă, psihanaliza vine cu soluţii pentru acea lume. În felul ăsta omul se poate vindeca, el îşi găseşte în psihanaliză răspunsul aparent faţă de o minciună, psihanaliza reuşind să-l afunde în cea mai mare minciună – viaţa lui. Jung a reuşit să spargă bariera, luptând cu armele lor. Psihanaliza jungiană e o excepţie.

Crucea în orizontul vertical al fiinţei. Poarta către cer
(articol publicat pe blogul meu în Martie 2010)

Când omul s-a ridicat în două picioare a mai făcut un pas către Dumnezeu şi i-au rămas mâinile pentru împreunare în rugăciune. Ridicarea cu un cap mai sus de orizont i-a deschis omului o poartă către cer, dar a rămas cu picioarele pironite în pământ. Verticalitatea e înălţare prin moarte înţeleasă, inima omului aflându-se la mijlocul crucii formate de linia pământului, orizontală, şi linia cerului, verticală. De aceea inima e locul unde Dumnezeu trăieşte în om, iar omul trăieşte prin Dumnezeu. Este echilibru al fiinţei. Mişcarea nehotărâtă a nebunului în faţă, în spate, în stânga, în dreapta este căutare de Dumnezeu pe drumul crucii, sufletul lui aflându-se la răscruce. “L-ul” întors al rugăciunii în genunchi este înţelegerea trupului în relaţia cu Dumnezeu, dând pământului parte din picioare şi cerului mintea şi inima, iar culcatul la pământ al credincioşilor din faţa bisericii nu poate însemna decât recunoaşterea păcatelor în orizontul pământului şi iertarea lor de către Dumnezeu prin revenire la verticalitate. Ce să mai vorbim de culcatul fiecărui om de peste noapte, şi răsucirea lui în căutarea locului sau despre odihna omului de peste zi în cercul de sprijin al celor 3 sau 4 picioare ale scaunului sau pe butu-rugă? Şi ce am putea zice despre popoarele migratoare, barbare sau mai bine despre statornicia ţăranului român în vatra satului aflată în vârful muntelui, în stânga, în dreapta sau la poalele lui? Nu pleacă de acolo nici mort. Cu inima omul duce crucea cu el şi doar aşa poate petrece orice răscruce, alegerea drumului, oricare ar fi, făcându-se înainte de a călca prin răscruce. În felul ăsta drumul omului devine calea cerului: precum în cer aşa şi pe pământ. Iar rugăciunea e asta: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Insula din ziua de ieri
Timpul e o convenţie şi despre asta vorbeşte frumos, cu câte cuvinte are, Eco.

14.05.2011
Imi amintesc, ce frumos a fost acum mai multi ani in Apuseni, draga mia, trebuie sa mergem, poate mergem anul asta, mi-a amintit de atunci cand am urcat la Cetatuia. Am zis, mai stii, dimineata, cand treceam prin sat: treziti-va oameni buni ca au venit legionarii! In Apuseni e drumul lung, pare ca nu se mai termina si e bland, nu e aspru ca in Bucegi, e lin ca la Blaga, ca sufletul romanului. Am coborat dupa multe ore de mers de pe munte, intr-un sat la poalele lui si o femeie, dupa ce i-am dat binete, ne-a intrebat de unde venim si cand a auzit s-a inchinat si a plecat :). Si apoi m-am bucurat de o bere rece la carciuma darapanata din sat, am luat rata si am pornit spre oras. Dar parca era lumea altfel atunci, era fireasca, nu era fortata si nici artificiala, vorba era odihnitoare, discutiile chiar si cu oameni intalniti prima data erau relaxante. Poate mergem anul asta, draga mia. azi imi trecuse prin cap si i am si zis lui Luci sa merg in Gradina Botanica, dar m-am luat cu tot felul si deja acum e spre inserare, nu mai ies. As vrea insa, iubita mea draga, sa-ti zic ca n-o sa-i las sa ne puna lacate pe suflete, sa ai rabdare si incredere, in mine, in tine, in oameni si, mai presus, in Dumnezeu. Caci doar la El e speranta noastra. Mi s-a facut asa un dor de mers la ţară, să mergem amândoi, normal, sa ajungem dupa un drum cu muzica tare si rasete, fara certuri, sa trecem pe la Parintele putin si odihnitor, sa ne punem apoi si sa mancam, tu evident sa bagi cateva farfurii de ciorba, iar eu cateva pahare bune de vin, s-o iau pe mami pe dupa umeri si s-o pup pe un obraz, sa vorbesc tot felul de nimicuri cu tati, tu sa alergi prin curte, bucurandu-te cum des faceai intr-o vreme, draga mia draga. si apoi sa stii, ca ma bucur si eu de vremea frumoasa de afara, o miros mai mult, o sa si ies, numai ca, sa nu ne imbatam cu apa rece, lumea nu e asa frumoasa precum vrea sa se arate, stim bine ca in spatele asa ziselor fericiri lumesti e suferinta acoperita, mascata. sa nu ne iluzionam ca problemele lumii au luat sfarsit, ba din contra, ele se agraveaza in fiecare zi, trebuie sa nu uitam asta si sa ne rugam ca Dumnezeu sa mai fie ingaduitor cu oamenii. e la moda diluarea eu-lui, dar nu trebuie sa uitam ca e importanta identitatea, ca altfel ne-am dilua cum ar vrea unii, trebuie sa tinem de identitatea noastra, avem amprente din nastere, asa si cu identitatea nationala, am mai vorbit parca, ea nu trebuie pierduta in orice fel de uniune ar fi. In fata lui Dumnezeu vom da socoteala pentru faptele noastre in primul rand. Of, mi-e asa dor de tine, iar tu esti in jocuri politico-copilaresti sau poate nu, asa par, sa stii, chiar daca pentru unii seamana a treaba serioasa, sunt jocuri stupide de multe ori, poate nici nu stii ce faci de fapt, mi-ar placea sa stam mai mult impreuna, draga mia, sa-ti spun si sa-mi spui, sa trancanim sau sa vorbim serios, esential, sa te aud razand zgomotos si sa-ti sarut mana sau fruntea sau ceva, mai stii, intr-o vreme, draga mea, aveam un obicei de a rade tu si apoi si eu de rasul tau inainte de a ne culca, inspre dimineata. Tu radeai prelung si zgomotos, iar mie incepea sa-mi piuie o ureche si uneori incepeam sa ma enervez. ei bine, dar cum as putea uita vreodata facutul pe spate cu picioarele, eu ziceam ca tu ma faci pe mine, tu ziceai ca eu si tu te faci pe tine pe picioare, sau doar ma faceai pe mine, m-ai scapat in felul asta de la obezitate, draga mia, si apoi, mai stii draga mia, palavragelile noastre pana in zori de zi? of si-mi amintesc cand imi ziceai despre lumea colorata pe care o visezi uneori. Si apoi, draga mia, mai stii ca ziceam ca o sa ne mutam la tara, nu la Peretu, altundeva, unde sa fim doar noi doi, iar tu sa ai grija de flori, asa ai zis, bine, si am vorbit odata sa mergem amandoi la manastire, tu, spre mirarea mea, interesata de asta, mai stii draga mia, mai stii? Bine, ca nu-i timpul trecut, poate ne vom hotar intr-o zi, numai Bunul Dumnezeu stie. Te iubesc asa mult, draga mia, daca as sti cum sa te ajut mai mult, ce sa fac, as face, poate o sa aflu intr-o zi, poate imi vei spune chiar tu, draga mia draga.

Cerurile au obosit de atâta rugăciune
Mi-ar fi plăcut să pot scrie mai mult despre vina intelectualismului. Din mişcarea Rugul Aprins, intelectuali sau teologi, toţi au făcut ani grei de temniţă comunistă.

Srigătul mut din Grădina Maicii Domnului
(articol publicat în mai 2011)

Intro: Papa Ioan Paul al doilea a venit în România în vreme ce trăia, nu ca sfânt vreau să spun, cum e acum, ci ca om şi înaltă faţă bisericească, iar declaraţia lui a şocat, dacă nu o lume întreagă, măcar cititorii români de tabloid chiar în condiţiile în care ei erau deja obişnuiţi cu ştirile despre găina cu pui vii. El a zis, in puţine cuvinte, dintr-un fel de diplomaţie bisericească şi dintr-o mai veche profeţie, că România este Grădina Maicii Domnului.

Lumea în descompunere, disoluţia eu-lui 
Dumnezeu i-a dat omului o identitate proprie. Când nu mai ai nici un reper despre tine bagă-ţi un deget în călimara cu cerneală şi apoi aşterne-l pe hărtie. Ai toate şansele să constaţi că ăla eşti tu. La antipod stă exacerbarea eu-lui din perioada comunistă când omul, în lipsă de proprietăţi, se mulţumea cu un fel de cult al eu-lui. Ce mai rămânea din cultul personalităţii lui Ceausescu era împărţit în mod egal la mase. Temniţele nu mai aveau voce să strige. Marea înşelare a zilelor noastre vine tocmai din propunerea de a renunţa la tine, dar în schimbul a ce? A unei conştiinţe din ce în ce mai universale, armonizată cu tehnologia până la pierderea de sine, în care libertatea se diluează odată cu tine pe ritmuri de new-age.

Câteva desconsideraţii despre antichrist, spaţiul Schengen al conştiinţei
Dumnezeu nu doar că a dat omului o identitate proprie, dar a lăsat o identitate şi fiecărei naţii. Dacă la nivel macro, globalismul înseamnă ştergerea identităţii naţionale, la nivel de individ fenomenul se manifestă prin ştergerea şi disoluţia eu-lui. Dar la ce ar putea folosi o masă omogenă de conştiinţe, fără repere, sau mai bine zis cui i-ar folosi asta? Răspunsul e pe cât de înfricoşător, pe atât de real. Când mai toată lumea va avea o singură voce, antichrist o va putea stăpâni în totalitate. Manifestări ale lui pot fi văzute şi auzite de pe acum, de aceea Sfinţii Părinţi şi voci înalte ale ortodoxiei spun că trăim vremurile de pe urmă. Hora unirii se transformă într-o horă a urii. O consecinţă în lumea fizică, imediată, a disoluţiei eu-lui este scoaterea omului din matca lui, de om liber, şi aşezarea într-o nouă ordine. Scoaterea din libertate înseamnă înlocuirea realităţii lui Dumnezeu cu o iluzie. În funcţie de gradul social omul este deja obligat la un anumit comportament, conştient ori nu, omul nostru trebuie să meargă pe o anume parte a străzii, să îmbrace haine de anume culoare, de la anumite firme, să-şi facă cumpărăturile de la anumite magazine, să mănânce anume măncăruri, să vadă anume emisiuni, filme etc. Ca să ne fie mai uşor să înţelegem asta ne putem uita la ceea ce se cheamă, spre exemplu, fenomenul emo. Aşa cum ei pot fi recunoscuţi şi se pot recunoaşte uşor, cam tot aşa oamenii sunt împărţiţi în categorii. Categoria are avantajul liderului de grup sau de categorie, dictează. Cine are ochi de văzut poate deja sa vadă. Iluzia acestei realităţi îţi propune o lume fără surprize, programatorii ei vor avea grijă să nu te mai miri. Suprizele acestei lumi nu se vor mai manifesta individual, intr-o lume 3, 4 sau x D mirarea va fi generală ca proiecţie pe acelaşi cer.

Vremea prigoanei 
Naţionalismul şi ortodoxismul stau în realitatea lui Dumnezeu şi asta încurcă propunerile de realităţi ale celorlalţi pentru aceeaşi singură lume. De aici vine prigoana. O realitate care contribuie la asta este şi faptul că bazele serviciilor secrete mondiale îşi au originea în… masonerie. Propunerea lor este controloarea unei construcţii exacte a acestei lumi. Cine nu încape în această lume, cu voie sau fără voie, cu forţa, cu vorba sau cu bâta, târâş-grăbiş, se cheamă ortodox, fundamentalist, legionar, taliban ortodox, nebun, psihopat, nevrozat etc. În fapt omul nu vrea decât să fie liber. Tratamentul la care sunt supuşi oamenii care se împotrivesc sistemului este unul de teroare psihică. Când s-au prins că teroarea fizică naşte martiri, când au vazut că de acolo din ceruri, din Biserica Învingătoare, sfinţi ai temniţelor comuniste şi nu doar ei luptă mai abitir, prin lucrările Lui Dumnezeu, decât dacă ar fi trăit, securitatea mai veche sau mai nouă şi-a orientat atacul spre mintea şi inima omului. Un suflet pierdut în lumea asta este un suflet câştigat de forţele răului. Pentru că, aşa cum zicea Părintele Sofian Boghiu, iadul este pe acest pământ şi în acest pământ.

România ciripitoare
Pe aceeaşi linie a unei lumi noi, inventica vine cu propunerea ca memoria omului să fie înlocuită de memoria lucrului, iar numele lui cu… numărul. În presa românească aţi citit analize despre ce înseamnă în mod real proiectul e-românia? Cum de ţara noastră a ajuns poligon de tragere pentru tot felul de experimente new-age-iste? Cartele peste cartele, cipuri peste cipuri, realităţi virtuale peste realităţi reale. Cum se face ca o ţară cu un grad de dezvoltare economică modest adoptă sisteme electronice neimplementate încă nici măcar de ţările industrializate de vârf? Corupţia poate fi unul dintre raspunsuri, dar nu e doar atât. În mod real România a devenit sclavă a intereselor străine ei. Conducătorii neamului ne vând pentru o pungă de galbeni. Lupta emisferelor Psihologia, fiziologia, psihiatria ne vorbesc frumos despre rolul pe care îl joacă emisferele cerebrale în viaţa omului. Dacă în existenţa imediată emoţia riscă să fie înlocuită şi înghiţită de raţiune, ca parte a aceluiaşi plan globalist, în sfera de influenţă a lumii războiul rece a fost înlocuit de o plăcută toropeală a unirii, de mai bine de 30 de ani marile puteri şi-au dat mâna peste oceane. Lupta emisferelor e adusă în curtea sferei de influenţă. Papa de la Roma nu doar că vorbeşte la telefon cu astronauţii, dar are şi unul din cele mai puternice telescoape din lume. În aşteptarea a ce?

Oamenii de pe stradă şi duşurile publice
Forţele răului au ajuns în cartier. Ritmul plăcut de Paraziţii sau B.U.G. Mafia e nevoit să ia lecţii de la Lady Gaga. Până să se obişnuiască cu electronica orăşeanul e nevoit să negocieze o legătură de ceva verde cu ţăranul pe considerente de imagistică, iar asta se petrece în ambele sensuri. Chita de pătrun-jel nu mai reuşeşte să pătrundă valea dorului şi a jalei, este negociată pe alte considerente, raţiunea reuşeşte să întreacă pofta de mâncare. Iar ca să ajungi cât mai curat acasă e nevoie de puţină pierdere prin mulţime. După formula comunistă „lasă-ţi problemele de servici la uşă” omul e dispus să se piardă ca esenţă prin super-marketuri sau prin pieţe. Cum? Prin oferirea sau datul locului. La ce bun eu? Ce să fac cu mine? Obligaţie de servici, de familie sau de stat.

Închisorile CIA din România şi copiii ei
Controversatul scandal de presă din ultima vreme despre închisorile CIA din România este mai puţin important, soluţionat sau nu. Dar titlul sună bine, nu? La drept vorbind ce ne-ar interesa o închisoare străină atâta vreme cât o avem pe a noastră? Iar adevărul despre gulagul comunist este pe departe de a fi elucidat şi scos, ca adevăr istoric, la iveală. Există în cărţile de istorie un subcapitol care să vorbească despre cum şi de ce cea mai importantă generaţie intelectuală din istoria acestei ţări a fost stârpită fără urme? Dar mai important decât atât, e cunoscută adevarata dramă a copiilor români născuţi în lanţuri şi astăzi în maternităţile noastre ca soldaţi fără drept de apel? Strigătul lor mut nu reuşeşte să treacă de gratiile celei mai cumplite închisori din România ultimului secol.

zile de iunie 2011
e important iubita mia, ca din locul in care ma aflu acum (nu ala fizic), sa ma ajute Dumnezeu sa pot ajuta la randul meu cat mai multi oameni. draga mia, daca ieri au fost drumuri care se intrerupeau neasteptat, care nu duceau nicaieri, azi vom merge pe drumuri stiute si deci mai sigure. drumuri care merg catre iubirea si libertatea noastra. Sa ne ajute Dumnezeu. iubita mia, te rog sa ma ajuti un pic sa mi zici ce sa mai fac. o sa incerc sa propun un site special pentru plimbarea noastra prin tara in care sa putem scrie amandoi, daca vrei si tu sa scrii. 6 sau chiar 7 iulie sunt zile bune pentru plecarea prin tara. Să te rogi cand poti la Părintele Sofian să ne ajute în iubirea noastră. iubita mia, daca nu vom obtine linistea necesara am putea merge in alta tara, in grecia, ce zici? iubita mia, draga mia draga, ei vor sa stam cat mai mult in jocurile lor, asa ei se simt in largul lor, trebuie sa le ocolim pe cat putem si trebuie sa avem grija acolo unde e vorba de iubirea si libertatea noastra. draga mia frumoasa, iubita mia. in parâng mi-ar plăcea mult să mergem. hai tuturuca sa vin sa ti fac o salatoasa buna de tot, te roog. draga mia, draga, sa ai incredere in noi si in Bunul Dumnezeu, sa te rogi Parintelui Sofian si Sfantului Nicolae, sa crezi in noi si in iubirea noastra. Dumnezeu este cu noi. inceraca sa citesti o pagina din cartea cea mare de pe calorifer a lui Arsenie Boca, e una scrisa de mana, cu creionul, pentru tine dragostea mia.

Cu noi este Dumnezeu (?). Decembrie 2012
(articol refuzat de Familia Ortodoxă)
Între o lume de tip Matrix, pentru că e un exemplu la îndemână, şi lumea noastră sunt nişte diferenţe conceptuale. Despre vina intelectualismului în teologie s-a mai vorbit, dar într-un altfel de timp. A fost un timp când lumea era mai aproape de Dumnezeu. Uneori mitic, de cele mai multe ori mistic. Pentru că, în vremea aia, nu mai în spate de 100 de ani, transcendenţa către divinitate nu era întreruptă de atâtea ori cum e azi. Acest articol este despre neputinţa lumii în faţa timpului contemporan. Cu ce scule să lucreze omul de astăzi, intelectualul sau bunăoară cititorul acestor randuri, ca să priceapă cu mintea ce îi era lăsat să priceapă cu fiinţa intreagă? Azi, cuvântul reuşeşte să se piardă mult mai uşor în mulţimea unor conştiinţe prietene. Şi aici aş vrea să ajung. În câmpul conştiinţelor supraindividuale, care reuşesc să pătrundă propria conştiinţă până la indentificarea lui unu cu multiplu. Aşa încât omul se disipează ca individualitate, cum era făcut, transformându-se într-o masă omogenă şi neclară. Pasta asta de conştiinţe, în care unul şi multimplu ajung să se confunde, mâzga intelectului, acaparează planul spiritual imediat al omului. Pentru că, din păcate, omul a renunţat la fiinţa lui întreagă spre căutarea lui Dumnezeu, ajungând la conceptualizare forţată, până acolo încât transcendenţa a fost încadrată de limitele acestei lumi noi, în care timpul capată statut de adevăr. Consecinţa lui A care acţionează asupra lui B într-un timp dat este din nefericire răspunsul la rugăciunile multor creştini ortodocşi, rugăciunea fiind aici intermediarul dintre A şi B. Consecinţele ar putea fi mai grave decât ne închipuim, pentru că, dacă acest lucru se petrece cu acceptul bisericii, aşa cum uneori se poate intui, s-ar putea ajunge în puţin timp la un fel de mutaţii genetice în planul apropiat religios şi profund ortodox, prin care bunul creştin nu doar că o să rătăcească drumul cel drept şi calea de mijloc, ci o să ajungă într-o imposibilitate de revelare. Putem observa aşadar o relaţie între un timp dat şi rugăciune? Mirajul unei puteri ce stăpâneşte această lume e apetisant pentru toţi laolaltă: oameni necredincioşi sau credincioşi, feţe laice sau clerice. Acordarea bisericii la nevoinţele lumii moderne înseamnă intrarea într-un vis paradisiac al nimănui şi o demonstraţie de forţă fară obiect revelat. Pericolul vine şi din pricina unei lumi care are la bază o întreagă structură de conexiuni, făcând din câmpul bietelor conştiinţe o adevarată teologie a legăturilor, petrecute bineînţeles într-un timp dat. Ori adevărul revelat, putem macar intuit, că nu e încadrabil în acest complex de legături moderne în care mintea vrea să fie rege încoronat. Cine pică în acest joc al minţii cu greu mai poate ieşi la liman. Raţiunea nu poate învinge raţiunea. Că n-are de ce. Într-o lume a raţiunii, între lumea noastră şi lumea Matrix nu sunt decât nişte diferenţe conceptuale. Toată mişcarea new age are la bază acest lucru: minciuna lui totul cu putinţă. Diferenţele dintre real şi ireal sunt din ce în ce mai greu perceptibile, până acolo când omul rămâne împriginit, ba chiar prizonier, în propunerea acestei lumi pentru această lume. Incapabil de o mai depaşi, omul modern se vede nevoit să-şi acordeze nevoile şi credinţele la specificul acestei lumi mărginite, cu toate farmecele şi vrăjile ei.

We are watching TV
Pentru că suntem în plin proces de electronizare a conştiiţelor, părerea şi propria stare de conştiinţă ne e formată de ce se vede la televizor, sau, în unele cazuri pe internet. Prin aceste medii se transmit la nivel social gânduri şi emoţii. Iată un pas major spre dictatura electronică.

Neliniştile Căpitanului 
Spuneam într-un articol mai vechi ca spre finalul scurtei lui vieţi, Zelea Codreanu căpătase o stare de nelinişte accentuată, era mereu pus pe gânduri, cel puţin aşa ziceau duhovnici ce au stat în preajma lui şi nu avem de ce să nu-i credem. La ce se tot gândea el, era întrebarea mea. E clar că a fost omorât de masonerie, după un ritual masonic, se pare, la dorinţele Patriarhului de atunci care era mason. Carol al 2 lea ar fi vrut conducerea Legiunii şi pentru că a fost refuzat de Codreanu a ordonat să fie ucis. Dar ce mi se pare interesant este că la acea vreme exista posibilitatea nimicirii întregii Mişcări, doar că nu s-a voit asta. S-a vrut eliminarea conducerii spirituale, profund ortodoxe, pentru a putea da Mişcării direcţia voită.

Istoria se repetă?
Moaşte ale Sfinţilor din Închisori au pătruns în multe din mănăstirile din România, chiar şi în Sudul ţării. Mă întreb dacă acest lucru n-ar putea fi o strategie la nivel naţional de a recreea parte din jertfa trecută pentru a pune temelii noi lacine ştie ce construcţii evreieşti.

Destăinuire 
Ar trebui să vă spun, aşa cum zicea un mare duhovnic sârb, că, pentru a ocupa primul plan al conştiinţei, ar trebui, spre exemplu, să cântăm în gând, poate fi o variantă la cei ce nu şi-au însuşit din timp rugăciunea lui Iisus. E testată de mine şi funcţionează. E o alternativă la “ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Specula întru cuvânt. Septembrie 2011
E greu de crezut, dar destul de adevărat: sunt oameni care fac bişniţă de cuvinte pentru a avea cu orice chip dreptate. Aceştia sunt de cele mai multe ori observatori, spectatori şi bineînţeles vorbitori. Ei aşteaptă să se întâmple ceva şi apoi vorbesc. Au preţiozitate, stil şi dacă sunt asociaţi cu religia capătă şi nişte autoritate. Dorinţa lor e de a avea dreptate. Dreptate cu orice preţ. Chiar de s-ar întâmpla un război pe ei nu-i interesează drama războiului, ci concluzia din urma lui, ei vor să se afle la masa negocierilor şi cuvântul lor să aibă greutate, să conteze. Ei se vor stăpânitori prin cuvânt, dar nu un cuvânt trăit, nu un cuvânt viu, ci un cuvânt fabricat, un cuvânt artificial pentru o lume artificială. Într-o lume de păpuşi ei sunt păpuşari. Pentru ei religia e un adjuvant, un mijloc, o cale de a ajunge la putere. Dacă sunt reprezentanţi ai securităţii, ai bisericii ruse puse în slujba puterii, ai americanilor sau ai oricăror puteri străine, ai dorinţei de putere, cu atât mai bine. Ei sunt cei care fură vise, amintiri, speranţe. Sunt înaintemergătorii lui antichrist. Şi uneori ei sunt administratori de site-uri sau bloguri aşa zise “anti-sistem”.

Moneda cu două feţe
Era prin 2011 cred, iar România era sub asediul cognitiv al marilor puteri. Că vroiai ori ba trebuia sa te aşezi clar fie în barca ruşilor, fie în cea a americanilor. Ăsta era jocul impus de serviciile secrete şi oamenii trebuiau să răspundă. Ce nu a înţeles multă lume a fost însă că cele două alternative erau feţe ale unei singure monezi. Din lupta contrariilor iese progresul, materialismul dialectic funcţionează şi de astă dată cu precădere în ţările foste comuniste. Îmi amintesc, de asemenea, că tot serviciile secrete au fost cele care au vrut sa impună ca modele de urmat pentru biata noastră ţară, Anglia şi Germania.

16.05.2011
mai tii minte cand am fost la munte si ne-a prins ploaia in cort? ne-am strans trancafusele repede si am fugit la cabana cea mai apropiata, apoi ne-a primit administratora beata muci inautru unei sali si am dormit pe mese si eu m-am trezit tremurand tare si tu ai venit si m-ai luat in brate si m-ai incalzit si apoi am adormit la loc si afara ploua foarte tare si dimineata ne-am trezit si am convis-o pe betivanca sa ne faca ceva de haleala si asta vroia sa ne jecmaneasca, a adus un sofer care vroia sa ne ia multi bani cu masina pana nu mai stiu unde. Si apoi am mers la biserica din pestera si eu ma oparisem intre picioare si n-am mai putut merge pana la Babele pe jos spre enervarea ta. dar cand mi-ai aruncat laptopul? cand ti-ai dat seama de situatie ai zbughit-o pe scari, sa-l prinzi. si apoi povestile pe care le spuneam la amici, despre cum ne certam noi precum miliardarii.

În parc, în afara Sistemului
De câţiva ani le stăteam în coastă, anticipam mişcările serviciilor masonizate şi uneori le dejucam. Dar ce am făcut le-a întrecut orice răbdare. Acelaşi personaj sinistru, acum locotenent-colonel, mă anunţase pe la sfârşitul anului 2012 prin telefon că părerea lui despre mine este că sunt nebun. Nu m-am gândit decât mult mai târziu că ăsta era unul din semnalele care mă condamnau fatidic. În fine, era de Paşti iar eu ajunsesem în Bucureşti, cum vă spuneam, şi am găsit cu greu pentru câteva zile un loc unde să stau. După asta am stat o noapte în Parcul Tineretului. Primisem o geantă de mâncare de la ţară, iar dimineaţa, fără a putea dormi peste noapte, am pornit către biserica Bucur Ciobanul. Am aşteptat preţ de aproape un ceas şi o femeie a deschis biserica. Am lăsat hrana pentru sărmani, m-am închinat şi am plecat cu geanta goală în mână. Clopotele bisericilor băteau de fiecare dată când treceam pe lângă ele iar eu înţelegeam că ceva important se petrece. Spărsesem barierele sistemului şi începeam să înţeleg din ce în ce mai mult ce înseamnă să fii un om liber. Seara am petrecut-o la Diana, cu ea ar fi trebuit să mă culc în încercarea mea de a salva lumea, după acel scenariu Tarkovskian, cum vă spuneam, numai că nu s-a petrecut aşa, am aţipit câteva ore iar dimineaţa am plecat în timp ce ea dormea. Spaţiul începuse să îmbrace stări ale conştiinţei mele, iar vremea lua forma trăirilor mele.

24.05.2011
Ai plecat, draga mia, si n-ai zis nimic. nu ma asteptam, am vorbit cu tine vreo 10 minute cred, ziceam ca esti in baie, si tu, ca o strengarita, ai tulit-o, tiptil, ca un copil. Draga mia, am niste doruri foarte mari, am momente cand sunt bine, cand te am in sufletul meu si momente cand mi se face un dor teribil de tine, un dor teribil. si tu ai momente cand pari rea cu mine, dar nu esti tu aia, tu esti buna si draga si frumoasa si eu te iubesc foarte tare. sa ma ierti draga mia ca nu stiu sa fac mai multe pentru tine, pentru voi, pentru familie, pentru oameni, pentru tara asta, n-am suficienta iubire, asta trebuie sa fie, am momente de egoism, de dispret uneori, dar le voi inlatura cat voi putea, trebuie sa ne gandim frmos unul pe altul, e important si sa nu ne uitam, e iara important, sa ne ducem unul pe altul, draga mia, frumoasa mia, iubirea mia. azi mi s-a facut dor si de tara, mi am amintit de copilarie, dar drumul meu este cu tine, asta este drumul nostru, draga mia, de a ne mantui impreuna, de a ne tine de mana si de a invinge raul, draga mia draga, seara frumoasa, sa nu uiti sa ti iei drojdia.

Drumul spre nebuni
Dimineaţa m-am trezit şi am plecat cu un taxi spre fratele meu. Taximetristul era un om rău, al sistemului, un câine electrizat, dar mi-a arătat fără să vrea cum funcţiona el ca o rotiţă în sistemul financiar. Când am ajuns la destinaţie am zbughit-o din maşină fără să-i plătesc. Eram destul de bulversat şi obosit, nu mai dormisem de câteva nopţi şi asta probabil că se observa. Mi-am luat rolul de om neclar şi asta a scos-o din minţi pe cumnata mea. Nu mai ştiu care dintre ei, parcă fratele meu, a scos pe balcon o haină şi nişte încălţări de-ale nepotului meu. N-am înţeles atunci ce înseamnă asta, dacă înţelegeam aş fi plecat pe loc de acolo. Era o simbolistică a faptului că, dacă nu mă internează, o să se întâmple cumva ca fratele meu sa nu-şi mai vadă copilul. Un joc pus la cale de cumnata mea şi de tatăl meu, oamenii ai sistemului. Omul e lup pentru om. Cumplită deznădejdie, să fii trădat de propria familie. Mă rog, am plecat cu maşina cu fratele meu, trebuia să mă lase în Romană, urma să mă văd cu Radu, doar că direcţia a fost alta. Când am intrat pe poarta spitalului m-am lămurit ce se întâmplă şi l-am întrebat dacă gata, totul se termina aici. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns. După un interviu, sau nu ştiu cum să-i spun, cu medicul de gardă, mi-am dat seama cât de grave sunt lucrurile. Gardianul psihiatru mă întreba redundant ce vreau eu să obţin de la Dumnezeu, iar eu, îi răspundeam cu aceeaşi redundanţă, spre nemulţumirea lui, că vreau sănătate. Am fost băgat într-o dubă metalică şi dus spre secţie. Cu lacrimi în ochi mi-am aruncat toată fiinţa, prin crăpătura uşilor, în biserica din curtea spitalului. De aici ştiţi ce s-a întâmplat.

iunie 2011 
Aci unde stau nu prea mai sunt porumbei, dar sunt pasarele multe si o gradinita foarte aproape, de pe la 10 incepe harmalaia catorva zeci de prichindei si s-a dus cu somnul. Dorm amestecat, cu vise cu putine amintiri, ma trezesc dis-de-dimineata, ma gandesc la tine si adorm asa, cu gandul la imbratisarile noastre. Apoi ma trezesc iara si nu mi vine, pentru ca nu stiu cu ce sa umplu timpu, te mai sun pe tine, apoi ma tot gandesc cat de netrebnic am fost in multe randuri, dar si cat de mult te iubesc si cred ca iubirea asta poate sa stearga din rautati, ca Dumnezeu se va milostivi de pacatele mele si ma v-a ierta, ca o sa putem sa, draga mia, sa nu uitam timpul frumos al nostru, timpul dat de Dumnezeu ca noi sa ne putem iubi si sa ne putem bucura si sa l putem recapata. Am incercat varianta alcoolului, dar nu mai tine, nu ma ajuta, ies incurcat dupa cateva sticle de bere si apoi depresiv si apoi foarte angoasat. Ma gandeam la constructiile lumesti si la cele dracesti, oamenii fac de multe ori lucruri fara sa aiba habar ce inseamna, le lipseste perspectiva, asta s a intamplat si cu mine, dar eu de multe ori am vrut asa si Dumnezeu mi-a ajutat de multe ori. Rationalistii nu vor castiga aceasta lume lasata de Dumnezeu, se vor pierde in ea, in labirinturile logicii lor, se vor trezi ca au lucrat impotriva lor, pentru ca lumea asta este o lume a iubirii, atat cat mai poate ea fi, asa cum poate fiecare om sa si-o arate, iubirea este cea care invinge orice s-ar intampla. Sa nu uitam, chiar si muncind, sa nu uitam. Asta zicea si Mircea Vulcanescu, după ce se asternuse patura pe podeaua umeda a inchisorii ca sa salveze viata unui tanar muribund, sa nu razbunam, dar sa nu uitam. Ma gandeam apoi la ce vrajeli e in stare sa faca necuratul ca sa ademeneasca oamenii, cum face el promisiuni, cum creeaza iluzii, cum inseala omul si-l tine in miresme false, cum promite si se tine de promisiuni si omul zice ca norocul asta este bun, este o lume aburită, o vrajeală de cele mai multe ori, trebuie sa avem grija, sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea in continuare discernamant, sa avem incredere, sa nu ne lasam prea mult dusi de val, ajunge si cu valul. As vrea sa ma tii intr-un buzunar, sa stau acolo mereu, cu tine, si sa mai ies ca sa dau bobarnace vrajitorilor de tot felul si rationalistilor sa-si traiasca viata lor in constructia lor, dar sa ne lase pe noi in pace, sa ne lase sa ne iubim pentru ca nu am vrut niciodata mai mult de atat. Sa crezi in noi, draga mia, sa crezi in noi. In noi si in Bunul Dumnezeu.

Imaginaţie şi simbol
Dacă-ţi zice cineva că eşti o secătură cum te-ai simţi? O lume a simbolurilor e o lume plină de conţinut. Dar până unde poate să meargă imaginaţia? Până acolo unde lumea poate să capete un contur. Dincolo de imaginaţie nu mai e imaginaţie. Într-un mod curios capătul nesfârşit al imaginaţiei se aşează odihnit în simbol. Omul, cu sau fără voia lui, îndeplineşte un rol social. Aşa a zis boul de Aristotel. Când lumea o să depăşească paradigma aristotelică o să ajungă la deznădejdia clară a fiinţei. Aşa a făcut Cioran.

iunie 2011
Draga mia, iubita mia, frumoasa mia, sa nu ne uiti dragostea mea, sa nu ne uiti, sa asteptam cu incredere si cu rabdare ziua cand oamenii rai ne vor lasa in pace sa ne traim iubirea noastra mare, sa ne putem iara imbratisa, draga mia, frumoasa mia, mi e atat de greu sa stau departe de tine, atat de greu imi e. sa nu te increzi in altii prea mult, nici in ai tai, pentru ca au limba de sarpe, ei asta isi doresc sa fim departe, dar ei nu stiu ca noi suntem legati pe veci in fata Lui Dumnezeu, ca nimeni nu ne va mai putea desparti, ca iubirea noastra e mai presus de toate rautatile lor, ca nu au ce sa ne faca, au putut sa ne faca tot raul asta, dar iubirea nu ne o vor putea lua niciodata, sa stai aproape de mine, draga mia, sa fim mereu impreuna orice ar fi si orice ne-ar face, dragostea mia, te iubesc atat de mult, atat de tare.

Am avut un vis. Primăvara lui 2013
Am visat că stăteam de vorbă la ţară cu Părintele Cleopa. Era acolo, de faţă, şi fratele meu, Lucian. Şi-l întrebam ce avem de făcut. Şi el ne-a spus că, dacă nu se mai poate, trebuie să ne suflecăm mânecile şi să intrăm în mină. Apoi l-am întrebat de cum sunt ţăranii, mai sunt ei oameni autentici şi el mi-a răspuns că am eu o slăbiciune faţă de bunicul meu, mort în urmă cu mai mulţi ani.

Singur ortodoxia. iulie 2011
Stângistul de Sartre a avut dreptate probabil fără să vrea. Să-mi fie cu iertare că-l amintesc aci. El zicea că nu suntem liberi, ci condamnaţi la libertate. Din perspectiva lui de socialist ateizat stătea într-un adevăr mai mic, căci porţile cerului nu îi mai erau deschise. Alegerea lui sau nu? Într-un univers concentraţional, cum e cel, bunăoară, al României zilelor noastre, avem „şansa” de a alege. Dar alegerea noastră este una impusă. Fără a avea perspectiva norilor, omul zilelor noastre trăieşte o iluzie a libertăţii. Sistemul ascuţit al raţiunii de tip „dacă, atunci” macină firescul omului de a alege cu inima. Un sfânt ortodox spunea despre vremurile din urmă astfel: „Credinţa adevărată îşi află loc în inimă, şi nu în minte (raţiune). Antihrist va fi urmat de cel ce are credinţa în minte, iar cel ce are credinţă în inimă, lesne îl va recunoaşte.” E leste de recunoscut şi mai înainte de ştiut că paradigma stânga-dreapta e depăşită într-un anume fel, cum s-ar zice popular, e cam acelaşi drac. Construim corect şi raţional din partea stângă sau luptăm înverşunat din Mc.Donalds? Ne împrietenim cu poliţia şi vameşii sau stăm în maxim un partizanat, dacă nu într-o golăneală capitalistă? Mergem in El Comandante sau în Fire Club? Bem Dorna sau Borsec? Hai, omule liber, alege! Alegerea corectă ar trebui să se facă în şi din biserică, dar care biserică? Cea a Patriarhului Daniel, cu adiere musonică? Cea înroşită şi rusofonizată? Unde e biserica strămoşească, căci asta e singura alegere. Nu e departe vremea când biserica strămoşească o să fie de regăsit doar în sufletele oamenilor, omul-biserică vie. Nu însingurat, ci singur trăitor al unui univers întreg, iată adevăratul testament al Sfântului Arsenie Papacioc, pentru care a fost urmărit şi pe ultimul drum de înspăimântaţii securişti.

Despre jidovi şi jidani. Septembrie 2011
Sunt jidovi şi jidani. Jidovul rătăcitor este căutătorul nestatornic pentru că nu prea are unde sta, este romantic şi nostalgic, este prigonit şi nefericit de multe ori, este creatorul, artistul, este suflet pe cât se poate liber, dar hăituit, este bun şi darnic în multe cazuri, când nu se poate ajuta încearcă să ajute aproapele; jidanul este nestatornicul cotropitor, căutătorul şi găsitorul de aur, aventurierul mercantil, economist în toate împrejurările, raţionalist, logician, nesincer, cameleonic, expansionist, globalist, stapânitor de lumi create şi închipuite, sieşi-suficient, pervers şi prigonitor. Jidovul este cel care a înfruntat Auschwitzul, jidanul este cel care l-a creat. Jidovul este jucătorul, jidanul este cel care a făcut jocul. Primul aleargă, al doilea numără banii. Unul este ars pe rug, celălalt este inchizitorul. Unul vrea şi se poate mântui, celălalt încearcă să-l oprească de la mântuire. În fine, jidovul este omul din mulţime care l-a întâlnit pe Iisus, jidanul este cel care l-a omorât.

iulie 2011
draga mia, daca nu ne lasa in pace sa traim impreuna si in liniste as vrea sa mergem in grecia. m am gandit destul la asta, ne facem ca mergem in bulgaria si de acolo tusti in grecia si ne mai intoarcem doar in vizite dupa ce ne stabilim, te rog sa te gandesti bine la asta, acolo sunt multi ortodocsi care ne pot ajuta, eu pot lucra orice, tu iti gasesti repede o scoala sau ceva, la cate studii ai si vom putea trai in liniste. eu o sa incerc sa iau si banii pe iulie, tu incearca sa ti iei cash cat mai multi bani la tine, pe toti eventual. intr o luna iti promit ca suntem pe picioarele noastre acolo. iarna n o sa ti mai fie frig. o sa caut un dictionar sa cumpar. te rog. te iubesc.

Puţin despre traficul de conştiinţe. Septembrie 2011 
Consecinţa pentru România a 50 de ani de comunism şi 20 de neocomunism şi masonerie este că trăim într-o ţară cu foarte mulţi securişti, bună parte dintre români având un acord mai mult sau mai puţin scris, mai mult sau mai puţin tacit cu serviciile secrete. Asta face din ţara noastră un organism care se mişcă din ce în ce mai mult într-o singură direcţie, intr-o direcţie bineînţeles greşită. În această Românie înghiţită pe zi ce trece de acest mecanism străin ei, la care participă cu succes tehnologia avansată, asistăm la scene înfiorătoare, luaţi bine aminte: trafic de conştiinţe, trafic de destine, iluzii de viaţă, lumi iluzorii. Ca într-un iarmaroc, ca într-o zi de târg, vieţile oamenilor încearcă să fie hotărâte şi cântărite de alţii. Viaţa omului ar trebui, aşa vor ei, Dumnezeu însă nu-i va lăsa, să-şi pierdă ideea de liber arbitru, ar trebui să fie încadrată în conformitate cu necesităţile de mişcare ale organismului mare, căruia putem să-i spunem uşor – fiara.

iulie 2011
of, mi e asa de dor de tine, atat de dor de lungile noastre imbratisari, de rasetele noastre zgomotoase dinspre dimineata, te iubesc asa de mult. trebuie sa ti repet, nu voi renunta niciodata la iubirea noastra, orice ar fi, sa ai incredere in noi, draga mia si in Bunul Dumnezeu, caci nu ne va lasa. sa te rogi cum poti, cand poti, chiar si cu varianta cea mai prescurtata a rugaciunii inimii, sa zici: Doamne, de cate ori poti sau si mai bine, Doamne Iisuse si sa ti amintesti de Parintele Sofian, e foaia aceea imprimata pe care ti am lasat o intre usi, sa o tii bine, are lacrimi ale iubirii noastre, iar Parintele Sofian ne va ajuta, la fel, sa ti amintesti si de Sfantul Nicolae si de Sfanta Ecaterina, poate ii mai citesti acatistul si de Sfantul Necatrie si neaparat de Parintele Cleopa si de Parintele Arsenie si de Sfantul Gheorghe. Sa stii draga mia, ca ei ne ajuta neinchipuit de mult, sa nu te intristezi daca nu te poti ruga total, o sa vina si ziua aceea, va veni, vei vedea. Sa ai grija draga mia la virginia, ea cred ca mai mult ne a incurcat, poate nu a facut o special, desi acea inchinaciune este cat se poate de vadit anticrestina. Sa ma chemi si pe mine, de cate ori ai vreo problema si daca pot voi veni, sa i chemi pe Parintii Mihai Andrei si Martinian, sa ti amintesti poate de parintele Rafail Noica si chiar de parintele Arsenie Papacioc. Mai este un parinte care mult ajuta cu rugaciunile lui, Parintele Proclu. Sus, la icoane, deasupra televizorului sunt vreo trei pagini cu multi Sfinti romani, daca vrei sa i citesti numai, ei sunt grabnic ajutatori, si neaparat sa ceri ajutorul Maicii Domnului si a Domnului Iisus Hristos. Iubita mea draga, sa nu uiti de iconita acea in folie de plastic cu Iisus Hristos, sa o porti dupa tine mereu, e de la Parintele Mihai Andrei. Mi e asa dor de ambii parinti, nu i am mai auzit de atata vreme mai ales pe Parintele Mihai… Sa avem incredere ca o sa fie bine si va fi bine. te iubesc, dragutica mia.

Să stăm în adevăr. Septembrie 2011
Biserica rusă masonizată împreună cu parte din securitatea română, cam de aceeaşi factură, încearcă cu orice preţ să-şi impună aşa zisa lor realitate. Pentru asta sunt în stare de orice le stă în putinţă şi, după atâtea experimente şi experienţe, au destule mijloace. Ce nu au ei e pe Dumnezeu. Desigur, din planul lor nu lipseşte dialectica. Astfel că, prezent şi acceptat este şi contrariul. La masa de joc nu e doar rusul e şi americanul, măcar şi inventat, şi ăsta e doar un exemplu. Ei îşi imaginează că toată realitatea e a lor. Învârtirea în jurul cozii, răsucirea de realităţi e pentru ei doar un exerciţiu de divertisment. De aceea nu vă lăsaţi înşelaţi de propunerea jocului lor. Nouă ne rămâne dreapta credinţă. E greu, dar e bine. Să stăm în adevăr.

octombrie 2011
te rog vorbeste cu mine. te iubesc, te iubesc, te iubesc. tuturelu mieu drag, te iubesc, vorbeste cu mine te rog. iubita mia, vorbeste cu mine te rog mult, te rog sa ma ierti. te rog. te iubesc, ajuta ma.

decembrie 2011
ţuţu?

martie 2012 ţuţucă, draga mia, ţuţu?


Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţurii, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi, sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Iulian Traşă

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

3 comments

  1. Cosmin Alexe Diaconu

    Dumnezeu sa il odihneasca in pace!

    ,,Un sfânt ortodox spunea despre vremurile din urmă astfel: „Credinţa adevărată îşi află loc în inimă, şi nu în minte (raţiune). Antihrist va fi urmat de cel ce are credinţa în minte, iar cel ce are credinţă în inimă, lesne îl va recunoaşte.”

    Citind randurile acestea,automat mi-au revenit in minte chipurile batranilor care cerseau in tacere pe strazile Bucurestiului,femeia aceea slabita de foame,tinand un copil in brate,la o intrare de metrou,in opozitie cu scena la care am asistat cu ceva ani in urma, in fata Catedralei Mitropolitane din Sibiu:foarte multe masini de lux din care coborau fete bisericesti zambitoare si lucii(majoritatea erau barbieriti),butonand la celulare si vorbind zgomotos.Si cand te gandesti ca audienta Mantuitorului nostru era in majoritate alcatuita din oameni saraci si simplii,iar cei care l-au urat si omorat au fost ,,carturarii” vremii,cei cu scoli teologice,cum am spune azi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.