Premieră după 25 de ani: Confesiunile generalului Iulian Vlad către generalul Aurel Rogojan. Faptele de la 1989 la judecata istoriei. "Factorul intern - România în spirala conspiraţiilor" (I) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Premieră după 25 de ani: Confesiunile generalului Iulian Vlad către generalul Aurel Rogojan. Faptele de la 1989 la judecata istoriei. “Factorul intern – România în spirala conspiraţiilor” (I)

Aurel Rogojan Factorul Intern Romania in Spirala Conspiratiilor - Iulian Vlad - Compania

De abia după 20 de ani de la căderea regimului comunist, generalul Iulian Vlad, ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului, cu rang de ministru, a început să se exprime public asupra evenimentelor din decembrie 1989. Luările sale de poziţie s-au auzit  pentru urechile care aveau de auzit în mai multe rânduri, în principal la lansările de carte ale colaboratorului său apropiat, generalul Aurel Rogojan, sau la alte manifestări organizate de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere a SRI (ACMRR-SRI). Portalul Ziaristi Online a avut privilegiul să participe la mai multe dintre aceste lansări, adevărate desanturi publicistice şi memorialistice desfăşurate pe cuprinsul ţării.  Cea din octombrie anul trecut, de la Târgu Jiu, a atras în mod special atenţia presei. În tot cazul, până anul trecut, când s-au împlinit 25 de ani de la evenimentele din decembrie1989, generalul Iulian Vlad nu a oferit nici un interviu public. La finele lui 2015, Iulian Vlad a ales un ziar central pentru a sparge propriul embargo pe care şi l-a impus timp de 25 de ani, acordând un prim interviu unui colaborator al generalului Ioan Talpeş. Dar, în realitate, era vorba de al doilea interviu. Primul este cel de mai jos, pe care îl publicăm în exclusivitate, în versiune online, prin amabilitatea generalului (r) SRI Aurel Rogojan şi a Companiei. Prezentăm astăzi doar prima parte a interviului, pentru a anunţa că urmează să publicăm, în premieră după 25 de ani, opinia zdrobitoare a generalului Iulian Vlad despre Ion Iliescu. Extrasele fac parte din cea mai recentă apariţie a Editurii Compania,  Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, de Aurel I. Rogojan. O carte-bombă, după cum anunţam recent.

Gen-Aurel-Rogojan-Gen-Iulian-Vlad-Ziaristi-Online-Facultatea-de-Istorie-Universitatea-din-Oradea-Oct-2011

Lansarea cartii “Fereastra serviciilor secrete” la Oradea cu generalii Aurel Rogojan si Iulian Vlad

Faptele generalului Iulian Vlad la judecata istoriei

[…]În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, generalul Iulian Vlad i-a chemat la ordin pe şeful de stat major al Comandamentului Trupelor de Securitate, colonelul Dumitru Pavelescu, şi pe şeful de stat major al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi, colonelul Gheorghe Răbăcel, şi le-a cerut să procedeze la ridicarea dispozitivului de pază şi securitate şi să retragă efectivele în cazărmi. Aceeaşi dispoziţie a primit-o şi comandantul Uni­tăţii Speciale de Luptă Antiteroristă, colonelul Gheorghe Ardeleanu. În succesiune, colonelul Octavian Nae, şeful dispozitivului din sediul Comi­tetului Central al Direcţiei a V-a de Securitate şi Gardă, a primit ordin ca, în momentul în care mulţimea va încerca să intre în sediu, să se deschidă uşile şi să fie deblocate căile interioare de acces. Din acel moment, gene­ralul Iulian Vlad a făcut tot ce era necesar pentru ca voinţa poporului să se poată exprima liber.

Despre cum a luat acea decizie generalul Iulian Vlad a acceptat să facă unele relatări. S-a hotărât destul de greu să vorbească, după vreo patru-cinci ani de tatonări şi insistenţe. I-am înţeles reţinerile, fie şi numai ştiind că domnia sa a avut extraordinara şansă de a scăpa cu viaţă din vreo opt situaţii-limită, în care a fost ţinta unor tentative de atentat, iar prin­tre personajele implicate în evenimentele din decembrie 1989 există multe care alcătuiesc o listă destul de lungă cu morţi suspecte, deşi unele au avut roluri ce nici măcar nu pot fi comparate cu anvergura deciziilor şi acţiuni­lor generalului Vlad. Dar, după cum domnia sa a decis şi acţionat, nu teama a fost principalul motiv al tăcerii. Cauzele reţinerii, în poziţia sa de fost şef al Departamentului Securităţii Statului, ţin de un context mai amplu. Şi, când încerc să realizez dimensiunile contextului, îmi vine în minte un răs­puns al lui Ciu Enlai (1898-1976, fost prim-ministru al Chinei) la întreba­rea despre efectele Revoluţiei Franceze din 1789 asupra evoluţiei lumii : « A trecut prea puţin timp ca să ne putem pronunţa. »

Iată câteva extrase din aceste relatări :

« Aurel I. Rogojan : Domnule general, după ce a trecut mai bine de un sfert de veac de la evenimentele din decembrie 1989, dumneavoastră fiind şi decidentul ori personajul central al unor momente încă neaduse la lumina întregului adevăr, vă întreb cu ce sentimente şi cât de greu v-a fost să luaţi decizia de a nu executa ordinele date de Nicolae Ceauşescu, care presupuneau înăbuşirea în sânge a revoltelor populaţiei la Timi­şoara şi la Bucureşti ?

Iulian N. Vlad : E o întrebare care acoperă, se poate spune, aproape tot ceea ce ar fi esenţial de spus în legătură cu cele întâmplate în decembrie 1989 în România. Decembrie 1989 sau evenimentele, mai exact, din decembrie 1989 nu m-au luat pe nepregătite, în sensul că de mai mult timp semnele a ceea ce se va întâmpla la un moment dat începeau să se arate tot mai clar. În ce ne priveşte, instituţia în fruntea căreia mă găseam de mai bine de doi ani şi-a făcut datoria. Nu exagerez dacă spun că şi-a făcut cu prisosinţă datoria în sensul că toate informaţiile, nu puţine la număr şi foarte importante din punct de vedere operativ, au fost aduse la cunoş­tinţa şefului statului, pentru că lui şi numai lui ne subordonam în mod nemijlocit. Din păcate însă, din diverse motive, informaţiile noastre nu au mai fost valorificate, poate chiar nici nu au mai fost întotdeauna apreciate la justa lor valoare. Pe undeva, unele au fost chiar puse la îndoială. E drept că şeful statului avea informaţii şi din alte surse oficiale. Cele mai credibile pentru el au fost întotdeauna informaţiile venite pe linie de partid. Din păcate, aceste informaţii foarte adesea nu prezentau adevărul în lumina realităţii. Aşadar, instituţia care s-a numit Securitatea Statului, în decembrie 1989, şi-a făcut, repet, datoria până în ultimul moment, când şeful statului, el însuşi s-a dezis de putere prin părăsirea intempestivă a sediului Comitetului Central. A plecat fără să spună măcar unora dintre factorii de răspundere unde se duce. Printre instituţiile care ar fi fost firesc să ştie era şi Securitatea statului, precizându-se, eventual, unde pleacă, dacă o să continuăm să avem legătura, în ce mod să se facă această legătură. În astfel de situaţii, în mod normal, aşa se procedează.

Subliniez încă o dată că, până în acel moment, Securitatea statului şi-a făcut întocmai datoria, în sensul că nu a fost informaţie importantă, de interes pentru momentele acelea care să nu îi fie supusă atenţiei şefului statului. Din păcate însă, era depăşit de situaţie. De mai mult timp ob­servasem şi o oarecare schimbare în comportamentul său. Din prima jumătate a anului 1989 am sesizat o scădere în felul de a aprecia, de a judeca, de a da dispoziţii. Avea momente când părea că avea gândurile trans­portate undeva… Nu mai avea percepţia activă şi nici reacţiile fireşti la stimuli informaţionali.

Cu ce sentimente şi cât de greu v-a fost să decideţi trecerea de partea populaţiei revoltate şi să nu interveniţi în nici un fel pentru împiedicarea cursului – acum putem spune – istoric al evenimentelor ?

Aşa după cum cred că mă cunoşti, şi o spun cu toată claritatea, tu fiind unul din camarazii mei foarte apropiaţi, cu care un lung şir de ani am lucrat nemijlocit, şi deci mă cunoşti mai bine decât foarte mulţi alţii, ştii că sentimentele mele faţă de poporul din care mă trag au fost totdea­una puternice şi permanent prezente. Mi-ar fi fost cu neputinţă, m-aş fi supus oricăror urmări, dar nu aş fi putut concepe că trebuie să execut ordinul de a trage în popor […]. Nu ştiu, poate şi firea, poate şi educaţia pe care am primit-o, sunt, după cum ştii, dascăl de meserie. O pregătire care nu te face atât de crâncen pe cât se crede că ar trebui să fii într-o funcţie ca aceea pe care eu am avut-o…

… şi care era, de fapt, percepţia cvasiunanimă despre funcţie şi structura de forţă reprezentată de Securitatea Statului.

Exact. Deci, structura mea de personalitate ar fi o primă explicaţie. A doua explicaţie, evident, tot subiectivă, este că, atunci când mă vedeam cu tatăl meu, neîncetat îmi spunea : « Măi taică, am auzit că ai mai luat un grad sau că ţi-au dat o funcţie mai mare. Să fii un om bun ! » Pe mine vorbele tatălui meu m-au pătruns adânc.

Raportându-mă la ceea ce ştiam din istorie, mi-am întărit propria convingere că, în situaţia în care voi fi pus să iau nişte decizii radicale [privind viaţa semenilor], eu nu voi face aşa ceva. Voi găsi o altă soluţie. Îmi voi expune poziţia şi poate voi atrage asupră-mi consecinţe grave, dar nu puteam concepe că trebuie să reprim poporul român […], mai cu seamă că, acesta este lucrul esenţial, ştiam prea bine, din informaţiile pe care mai devreme spuneam că le-am prezentat în decursul timpului şefului statului, că oamenii aveau, pe fond, dreptate […].

Dar mai erau şi alte motive. Iată, de pildă, la mitingul din ziua de 21 decembrie, în Piaţa Palatului, în mulţimea aceea de oameni care fuse­se adunată acolo, venise cu întreprinderea unde lucra şi propriul meu fiu. Oare, nu ştiu, care părinte ar fi în stare să ordone foc şi să-şi ucidă propriul copil ? Eu nu puteam să o fac. Sigur, unii pot interpreta în alt mod poziţia mea.

Da, am refuzat să execut nişte ordine exprese în ceea ce priveşte reprimarea. De asemenea, eu am făcut şi dovada faptului că ordinele mele de a nu se face uz de armă, de a nu se distribui muniţie de război, de a se închide şi sigila armamentul au fost explicite către toate unităţile, şi deci către toţi subordonaţii mei. Fie din unităţile operative de Secu­ritate centrale şi teritoriale, fie către Trupele de Securitate care îmi erau subor­donate. Mai mult, am încercat şi cred că am şi reuşit să-i influenţez şi pe cei de la Miliţie. Şeful Inspectoratului General al Miliţiei, genera­lul Nuţă, şi primul lui adjunct se aflau la Timişoara din ordin, iar eve­nimentele i-au blocat în zona respectivă. La comanda Inspectoratului General al Miliţiei a rămas adjunctul şefului Inspectoratului, generalul Romeo Câmpeanu, cu care în decursul anilor colaborasem bine. I-am trans­mis şi din poziţia de ministru secretar de stat la Ministerul de In­terne, nu numai în calitate de prieten, că este necesar să se dea dispo­zi­ţii şi Miliţiei la toate eşaloanele […] să nu intervină cu măsuri de represiune, să nu se tragă, în primul rând […].

Deci, toate forţele de ordine – aşa cum cred că foarte bine a remarcat preşedintele Italiei, se vede treaba că fusese destul de bine informat, avea nevoie doar de nişte precizări – au executat întocmai ceea ce li s-a cerut. În concluzie, forţele Ministerului de Interne în ansamblul lor, în frunte cu cele de Securitate, care au precedat, s-au conformat întocmai dispoziţiei pe care am dat-o de a nu avea armament şi muniţie asupra lor şi de a nu interveni în nici un fel pentru reprimare. Unităţilor de Securitate le-am cerut, în plus, să nu intervină în nici un fel nici în acţiuni de stradă. Ele fuseseră scoase abuziv în decursul anilor pentru nişte misiuni de stradă. Nici Armata nu avea ce să caute în stradă. Securitatea avea datoria să culeagă informaţii şi să le dea cui trebuie pentru măsuri.

Domnule general, dezinformarea sistemului informativ al parti­dului nu se putea să nu împingă la decizii politice greşite, la decizii de cel mai înalt nivel, cu consecinţe profund negative în ceea ce priveşte securitatea naţiunii. Aţi fost în situaţii în care simţul datoriei şi conştiinţa faptului că adevărul trebuie cunoscut v-au obligat să contracaraţi sau să ponderaţi dezinformarea practicată de sistemul informativ al partidului ?

Au fost dese asemenea situaţii. Mă rezum însă la un exemplu. Bra­şovul deseori a fost scena unor evenimente. Multe şi foarte pozitive – ani de-a rândul, Braşovul a fost un fel de interfaţă a românilor, un fel de vi­trină a României. Nu exista delegaţie străină venită în vizită în România să nu fi fost dusă la Braşov. Avea ce să vadă. Era acel avânt nemaipomenit în dezvoltarea industriei. Atunci s-a extins uzina fostă Astra, numită ulterior Steagul Roşu. Apoi uzina de tractoare, fosta fabrică de avioane. Păcat că prin consecinţele Tratatului de pace ni s-a impus să nu mai fabricăm IAR, o aeronavă care îşi câştigase pe merit o poziţie importantă […] şi s-a transformat în fabrică de tractoare, care şi ea a performat […]. Braşovul era, de fapt, considerat « Uzina României »… La Braşov se găseau foarte mulţi specialişti străini care acordau asistenţă tehnică pentru fabricarea unor prototipuri de maşini […].

Braşovul era şi un conglomerat uman, pentru că industrializarea masivă a necesitat şi o forţă de muncă pe măsură. Avea o clasă muncitoare numeroasă, dar care nu era atât de bine formată şi cu atât mai puţin consolidată. Cei mai mulţi oameni erau nou veniţi de la ţară şi se aflau în perioada de acomodare, de aclimatizare cu viaţa de orăşeni şi cu munca în fabrică, ordonată altfel decât pe ogor […]. Dar se confruntau şi cu greu­tăţile evidente care se resimţeau în aprovizionarea mai cu seamă cu alimente. Era o problemă serioasă ! România, cu ce producea la vremea aceea, putea să asigure o abundenţă pe piaţa alimentelor. Dacă ar fi să ne referim numai la carne, se poate spune că nu am fi fost în stare să consumăm atât cât puteam produce. Numai că, din păcate, producţia în cea mai mare parte trebuia exportată, ca să se acopere cheltuielile care se făceau cu achiziţionarea de fabrici, de maşini-unelte şi materiile prime de care România ducea lipsă. Existau mari probleme şi în ceea ce priveşte ne­cesarul de locuinţe, încălzirea, iluminatul, medicamentele.

Ca urmare, se crease o stare de nemulţumire aproape generală. În câteva rânduri, la uzinele mari, ca, de exemplu, Steagul Roşu, au răbufnit nemulţumirile. A trebuit să ieşim de mai multe ori la şeful statului cu informaţii peste ceea ce dădea ministerul de resort, peste ceea ce dădea primul-ministru sau primul-secretar al judeţului.

Într-o împrejurare, când la Braşov s-a produs preludiul evenimen­telor cunoscute, am prezentat şefului statului o informare detaliată cu privire la starea de lucruri de la uzina Steagul Roşu, şi nu numai, ci în ge­neral, şi de la alte fabrici din Braşov. Sigur că lucrul acesta i-a supărat şi pe primul-secretar al comitetului judeţean, şi pe ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini, dar mai cu seamă pe primul-ministru, Con­stantin Dăscălescu. Ca urmare, am fost chemat de urgenţă la cabinetul său. Eu nu aveam obligaţia să raportez şefului guvernului, deşi lucrul acesta l-am făcut de multe ori. Din păcate, rezultatele erau aproape nule. Totuşi, fiind membru al guvernului, trebuia să-l informez.

Chiar aşa, nu prea reţin să fi participat de multe ori la şedinţele guvernului…

Aşa este. Nici nu s-au prea ţinut asemenea şedinţe, precum ar fi trebuit. Şi aşa, intempestiv şi într-un fel anume pe care îl avea primul-ministru de-a fi, m-a admonestat, reproşându-mi cum e cu putinţă să trec peste dânsul şi să merg direct la şeful statului să-l informez cu privire la ceea ce era la Braşov ? Sigur, cu decenţa care era necesară, pe care mi-o impuneam, i-am răspuns că, după ştiinţa mea, dânsul a fost informat despre ce era acolo atât din ceea ce îi raportase ministrul de resort, cât şi prin ceea ce-i comunicase primul-secretar, iar eu trebuia să-l informez pe şeful statului, pentru că lui îi sunt subordonat nemijlocit. Sigur că răspunsul meu l-a nemulţumit. Mi-a spus, pe un ton ameninţător, că problema aceasta o să se mai discute. Am fost nevoit să-l informez pe şeful statului despre acest incident şi mi-a spus încă o dată că eu îi sunt numai lui subordonat nemijlocit […]. Asta nu înseamnă că ocoleam guvernul, pe şeful guvernului sau că ocoleam miniştrii. Era o regulă de fier, care niciodată nu a fost încălcată, şi anume aceea de a informa cu fiecare lucru ce intră în competenţa ministerelor respective pe miniştri, la nivel teritorial pe primi-secretari şi, bineînţeles, din când în când, i se trimiteau informaţii şi pri­mului-ministru, dar, în mod normal, el trebuia să primească informaţii de la ministerele respective, unde, repet, mergeau şi informaţiile noastre.

Apropo, tot legat de sistemul informaţional, în toamna anului 1989, în vreo zece judeţe şi în Bucureşti, în conferinţele pregătitoare ale Con­gre­sului, vreo 31 de delegaţi şi-au exprimat categoric împotrivirea la realegerea lui Nicolae Ceauşescu. Greşesc ? Dacă greşesc, să mă corectaţi. A fost şi atunci, se pare, un blocaj informaţional, să nu se informeze cu acele cazuri. Şi atunci aţi spart blocada informaţională. Aşa este ?

Aşa este. Nu aş intra în detalii, dar a fost un moment pozitiv la adresa instituţiei noastre, pentru că Ceauşescu m-a întrebat foarte direct : « Ce ştiţi voi în legătură cu opoziţia care s-a făcut la nişte conferinţe judeţene ale partidului ? » Sigur, noi, formal, nu aveam voie să urmărim informativ membrii de partid şi cu atât mai puţin organizaţiile de partid, dar, la urma urmelor, […] în afara şedinţelor respective, oamenii erau liberi şi comentau.

Iar şefii structurilor judeţene ale Ministerului de Interne participau la conferinţe…

Da. Şi i-am spus că aşa s-au petrecut lucrurile. În cel puţin vreo patru sau cinci judeţe, în care ştiam exact ce se întâmplase. Ştiu că după aceea i-a chemat pe cei direct responsabili de dezinformarea care se făcuse, în sensul că totul fusese numai laude. Şi mai ştiu că şi-au luat porţia pe care o meritau.

Preşedintele Italiei spunea că meritaţi o statuie. Dar beneficiarii evenimentelor, vorbesc de cei care s-au impus la putere în decembrie 1989, cum au apreciat ? Ce măsură au dat gestului dumneavoastră ?

[…] Deci, în locul acelei statui pe care o vedea preşedintele Italiei – şi îi mulţumesc pentru aprecierile pe care le-a făcut la adresa mea –, cei care au luat puterea în decembrie 1989 nu au ştiut cum să se despartă mai repede de vreo câţiva oameni, aş putea zice în principal de doi, adică de generalul Guşă şi de generalul Vlad…

… şi de propriile amintiri…

Cu siguranţă că da. Aşa este, şi este foarte bine spus astfel. Aşa încât pentru generalul Guşă şi pentru mine, numai istoria va fi cea care va decide cel mai bine şi mai corect ce am făcut noi în acele crunte zile şi nopţi ale lui decembrie 1989. Pe generalul Guşă l-au « deportat » la Cluj şi apoi la Buzău, de unde la scurtă vreme a plecat spre moarte. Pe mine m-au arestat în ziua de 31 decembrie 1989, orele 14. Am fost târât în trei procese ale lui decembrie 1989 – cel mai mare, bineînţeles, a fost cel de complicitate la genocid. Cine a fost autorul ? Complicele cui am fost ? Nu ştiu ! Eu trebuia să ştiu pe cine am sprijinit, pe cine am susţi­nut. Numai aşa se poate stabili calitatea de complice într-un proces. În urma acestui proces am primit pedeapsa cea mai mare, de 14 ani de în­chi­soare. Apoi, în următoarele două procese, unul cu privire la nişte reţineri în Bucureşti pe care nu Securitatea le-a făcut şi altul în legătură cu ridicarea şi transferul la Alexandria al lui Dumitru Mazilu. În momentul în care am aflat de măsura luată, am ordonat să fie readus imediat la Bucureşti şi transportat la domiciliu. Ordinul a fost executat.

Ştiu, că am fost martor în acest proces.

Aşa este. Un martor care a declarat adevărul, s-a respectat pe sine şi a avut demnitate.

Dar Dumitru Mazilu a fost prezent la vreo şedinţă ?

Nu, n-a venit.

Eram curios de reacţia lui în faţa dumneavoastră.

Cred că a fost îndeaproape informat, pentru că, dacă nu greşesc, în perioada aceea, în calitate de vicepreşedinte al României sau chiar prim-vicepreşedinte, avea în subordine instituţiile judecătoreşti […]. Se spunea că procurorul general din acel timp fusese numit de Mazilu. În toate aceste trei procese, am totalizat aproape 25 de ani de condamnare, din care am executat, fără nici o oră în plus sau în minus, 4 ani, cei mai mulţi la Jilava, şi am fost eliberat, fără să cer graţierea prezidenţială, printr-o hotărâre judecătorească. Instituţia judecătorească, fiind sesizată de către apărătorul meu că întrunesc condiţiile legale pentru a fi eliberat din închisoare, a decis în acest sens.

Deci asta a fost în locul statuii pe care o vedea preşedintele Italiei. Aş vrea să precizez că nu vreau nici o statuie. Doresc, pur şi simplu, să se cunoască adevărul şi ca generaţiile care vor veni să ştie şi să înveţe cât mai bine istoria adevărată a ţării lor. Spun asta şi în calitatea ce o am de dascăl.”

Va urma

Factorul intern

România în spirala conspiraţiilor

de Aurel I. Rogojan
Editura Compania, Bucureşti, 2016
ISBN : 978-606-680-015-0
16 x 23 cm
556 pagini
Preţ : 49 lei
13 €
18 $
Detalii despre autor şi carte la COMPANIA
Semnal editorial: Ziaristi Online
Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Pingback: Spionaj la Cotroceni pentru afacerişti şi corupţi. Renate Weber şi Adriana Săftoiu, "cârtiţe" şi "sifoane". Un nou episod-bombă din “Factorul intern – România în spirala conspiraţiilor” - Ziaristi OnlineZiaristi Onlin

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.