EXCLUSIV. Iulian Vlad versus Ion Iliescu: Îl cunosc din '49 nu din '89 cum i-a zis lui Tismăneanu. Premieră după 25 de ani. “Factorul intern – România în spirala conspiraţiilor” (II) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

EXCLUSIV. Iulian Vlad versus Ion Iliescu: Îl cunosc din ’49 nu din ’89 cum i-a zis lui Tismăneanu. Premieră după 25 de ani. “Factorul intern – România în spirala conspiraţiilor” (II)

Generalul Iulian Vlad de Victor Roncea - Ziristi OnlineAurel Rogojan Factorul Intern Romania in Spirala Conspiratiilor - Iulian Vlad - CompaniaDe abia după 20 de ani de la căderea regimului comunist, generalul Iulian Vlad, ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului, cu rang de ministru, a început să se exprime public asupra evenimentelor din decembrie 1989. Luările sale de poziţie s-au auzit  pentru urechile care aveau de auzit în mai multe rânduri, în principal la lansările de carte ale colaboratorului său apropiat, generalul Aurel Rogojan, sau la alte manifestări organizate de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere a SRI (ACMRR-SRI). Portalul Ziaristi Online a avut privilegiul să participe la mai multe dintre aceste lansări, adevărate desanturi publicistice şi memorialistice desfăşurate pe cuprinsul ţării.  Cea din octombrie anul trecut, de la Târgu Jiu, a atras în mod special atenţia presei. În tot cazul, până anul trecut, când s-au împlinit 25 de ani de la evenimentele din decembrie1989, generalul Iulian Vlad nu a oferit nici un interviu public. La finele lui 2015, Iulian Vlad a ales un ziar central pentru a sparge propriul embargo pe care şi l-a impus timp de 25 de ani, acordând un prim interviu unui colaborator al generalului Ioan Talpeş. Dar, în realitate, era vorba de al doilea interviu. Primul este cel de mai jos, pe care îl publicăm în exclusivitate, în versiune online, prin amabilitatea generalului (r) SRI Aurel Rogojan şi a Companiei. Prezentăm astăzi a două parte a acestui interviu, care cuprinde, în premieră după 25 de ani, opinia zdrobitoare a generalului Iulian Vlad despre Ion Iliescu. Extrasele fac parte din cea mai recentă apariţie a Editurii Compania,  Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor, de Aurel I. Rogojan. O carte-bombă, după cum anunţam recent.

Dacă reţin bine, în principalul proces, acuzarea a venit cu vreo cinci­zeci, aproape şaizeci de martori. Câţi dintre ei au avut depoziţii împotriva deciziilor generalului Vlad, luate premergător şi în timpul evenimentelor ?

Este foarte interesantă întrebarea. Nu m-aş fi gândit să răspund, să anticipez o explicaţie. Da, într-adevăr, un singur martor a fost cel care n-a făcut o depoziţie propriu-zis împotriva mea, ci a bâiguit nişte vorbe. De altfel, cam aşa era şi în activitate. M-a mâhnit faptul că s-a prezentat în acest fel. Nu ştiu dacă în momentul în care a venit în calitate de martor fusese deja avansat la gradul de general, dar cu certitudine fusese promovat în funcţia de şef al unei direcţii foarte importante a Serviciului Român de Informaţii. Văzând modul deplorabil în care s-a prezentat, m-a îndurerat în plus faptul că nu l-am cunoscut cum trebuia, deşi lucrasem cu el timp îndelungat. El fusese cu mine şi în nişte misiuni externe. Pe unii dintre subordonaţi chiar cu scopul acesta îi luam cu mine, ca să îi cunosc mai îndeaproape, să-i văd cum lucrează şi cât sunt de capabili, în situaţii uneori foarte grele, să rezolve problemele. Dar m-a îndurerat modul cum s-a prezentat, nu în sensul că nu m-a apărat pe mine, ci pentru că n-a declarat adevărul. Nu a avut demnitatea să spună adevărul.

Ştiu, am aflat mai apoi, că toţi martorii treceau în prealabil pe la procuror, unii chiar pe la preşedintele completului de judecată, şi erau prelucraţi, ca să zic aşa, ori orientaţi cu privire la ceea ce urmau să declare. Dar cei mai mulţi, cvasitotalitatea lor, deşi probabil au ascultat indicaţiile ce li se dăduseră, au procedat aşa cum le-a dictat conştiinţa. În schimb, acest om s-a dezonorat. A trebuit, probabil, să plătească gradul la care urma să fie avansat şi funcţia în care era promovat.

Eraţi deja deţinut ilegal, fără să existe mandat de reţinere, de ares­tare, şi conducerea provizorie a fostului Departament al Securităţii Sta­tului, girată de un grup de generali reactivaţi de ministrul Apărării de atunci, Nicolae Militaru, a organizat trei şedinţe cu cadre de conducere din fostele structuri ale Departamentului la intervale foarte scurte, de fiecare dată invocându-se faptul că « v-am arestat conducerea, ajutaţi-ne să găsim probele de inculpare », şi singurul care s-a străduit şi şi-a şi luat angajamentul să caute astfel de probe este personajul care a dat acea declaraţie. Probabil şi faptul că nu şi-a putut onora altfel angajamentul l-a împins la acest gest, dar acum fie-i şi lui ţărâna uşoară, pentru că, aşa cum se zice, despre morţi numai de bine.

Aveţi o vârstă respectabilă, domnule general. Copilăria şi adoles­cenţa le-aţi trăit înaintea şi în timpul celui de-al doilea război mondial într-o familie cu greutăţi, cu tatăl plecat pe front, dar cu dorinţă de carte. Aţi prins după aceea perioada cea mai frumoasă a vieţii şi maturitatea, senectutea în etape istorice ale României total diferite, deci aţi acumulat un capital de experienţă preţios şi cu profunzimea, cu rigoarea şi ra­ţionamentele prin care vă caracterizaţi, cu grijă pentru detaliile oricărei afirmaţii. Nu sunteţi un om care să fi trecut întâmplător prin viaţă şi nu aţi trecut nici fără să lăsaţi urme. Urme care vă onorează şi ne onorea­ză pe cei care am avut prilejul să fim în preajma dumneavoastră. Par­cur­gând etapa de mijloc a istoriei dintre cele trei la care mă refer, cea a ascensiunii, a apogeului şi declinului unui regim, şi văzând în ce context neclar şi cu orizonturi foarte ceţoase se găseşte poporul român în prezent, cum aţi caracteriza prezentul sau cum vedeţi că acest popor şi-ar putea mobiliza resursele pentru un alt destin, pentru un alt viitor ?

Mulţumesc pentru această rememorare cu foarte mult miez a vieţii mele, în fond, a unei părţi importante din biografia mea. Într-adevăr, mă trag dintr-o familie de ţărani români din Oltenia, despre care mie mi se pare că este foarte frumos şi inspirat când se spune că ţăranii au constituit dintotdeauna talpa ţării. Şi cred că încă se mai poate spune că ce a mai rămas din ţărănimea română reprezintă, poate, partea cea mai puţin alterată, miezul bun al acestei naţii.

Am avut parte de foarte mari greutăţi. Într-adevăr, tatăl meu, înce­pând de prin 1938, a fost mereu chemat la concentrări. O lună ajungea acasă, două luni sau poate mai mult era chemat la concentrări când într-o zonă a ţării, când în alta. […] A fost avansat la gradul de sergent, ceea ce pentru un ţăran era, ca să zic aşa, realizarea supremă pe care putea să o aibă în armată ; era o mândrie să fii sergent, şi în cazul său comandant de tun, pentru că a făcut armata la artilerie.

Îmi aduc aminte din ce îmi povestea, şi nu se va şterge niciodată din memoria mea relatarea pe care mi-a făcut-o […], când s-a întors din Transilvania, unde fusese cu Regimentul său 1 de artilerie grea din Cra­iova, la Zalău […]. Acolo i-a prins momentul cedării Ardealului de Nord […]. Ordinul de retragere, de plecare din acea zonă l-au primit fiind acolo şi îmi povestea cu ce durere au plecat soldaţii români fără să tragă un foc de armă, dar mai cu seamă cât de mult i-a afectat lucrul acesta pe ofiţeri, ce sentimente cumplite i-au încercat trebuind să execute ordinul de retra­gere. M-a impresionat foarte mult lucrul acesta şi au fost numeroase situa­ţii când deseori m-am gândit cât patriotism era în ceea ce putea să carac­terizeze armata romană la acea vreme.

Armate de ţărani, nu de profesionişti.

Armate de ţărani, dar şi cu un corp de ofiţeri foarte bine instruit. […] Între ofiţerii pe care i-a avut tatăl meu la regimentul de la Craiova a fost şi bunicul domnului ministru Costin Georgescu. Despre numele, gradul şi însuşirile de om şi strălucit ofiţer ale acestuia ştiam de mult, dar despre ca­litatea de bunic ce urma să o aibă peste decenii am aflat de curând.

Interesant, cum se regăsesc amintirile cu oamenii…

E interesant. Comandant de regiment a fost bunicul domniei sale. S-a apropiat apoi cu paşi repezi nenorocirea care a urmat. A plecat pe front, a început războiul la Prut […] şi l-a terminat la Stalingrad, când a căzut prizonier […]. A revenit acasă după şapte ani. Toată acea distanţă imensă a drumului de la Prut la Volga a parcurs-o la pas…

Din copilărie mi-a fost insuflată dorinţa de învăţătură. Mama mea nu absolvise decât trei clase primare. Bunica paternă, care nu a făcut nici o clasă de şcoală, a secondat-o foarte mult pe mama în tot ceea ce avea de făcut în gospodărie şi în casă pentru copii. Eram eu şi sora mea. Am mai avut un frate, dar a murit de mic. Mama şi bunica s-au străduit să facă tot ceea ce le stătea în putinţă ca să mă dea la şcoală şi să capăt cât mai multă învăţătură. Le datorez enorm de mult pentru tot ceea ce au făcut pentru mine ca să mă dea să învăţ carte. A fost marea lor dorinţă de a fi învăţător.

Ulterior am fost cooptat pentru activitate politică în paralel cu acti­vitatea didactică. Apoi am fost promovat în diverse funcţii, de la prim-secretar de plasă, cum era atunci organizarea administrativ-teritorială a ţării, până la comitetul judeţean, membru în biroul judeţean. Apoi am fost promovat la Comitetul Central al UTM-ului în primăvara anului 1949, când l-am cunoscut şi pe preşedintele de mai târziu al României, Ion Iliescu. Era un an diferenţa de vârstă dintre noi. El este născut în anul 1930, iar eu în anul 1931. Până la unificarea organizaţiilor de tineret, fusese preşedintele pe ţară al Uniunii Asociaţiilor Elevilor din România. De mai mult timp fusese luat în atenţie atât pentru calităţile sale, cât şi pentru faptul că era fiu de ilegalist. La scurtă vreme a fost trimis la studii în URSS, încredinţându-i-se şi funcţia de conducător al organizaţiei politice a studenţilor români aflaţi la Moscova. Tatăl său era un cunoscut ilegalist. Se pare că o parte din timpul în care se dedicase partidului l-a petrecut în emigraţie, în URSS.

[…] În ce mă priveşte, în toamna anului 1951 am fost trimis la Şcoala militară de ofiţeri a Ministerului de Interne, după a cărei absolvire, la 1 mai 1952, am slujit neîntrerupt în acest minister până în ultima zi a lunii decembrie 1989, când am fost arestat. […]

Ion Iliescu versus Iulian Vlad

Aţi amintit în evocarea succintă a biografiei dumneavoastră şi de faptul că l-aţi cunoscut pe Ion Iliescu. Ştiu şi eu dintr-o istorisire orală că în tinereţe l-aţi cunoscut şi aţi avut activităţi comune. Am văzut chiar şi o poză de grup într-o tabără de tineret, undeva la Timişul de Sus sau de Jos…

La Timişul de Sus.

Ion Iliescu este cel care, după un simulacru de judecată sumară a şefului statului din ziua de luni 25 decembrie 1989, i-a succedat practic […] lui Nicolae Ceauşescu. Ştim, de asemenea, că el a fost iniţial foarte apropiat cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu. Când s-au separat apele ? Când s-au învolburat şi a început ceea ce mai mult sau mai puţin se ştie ?

[…] Aşa cum îl cunosc eu, omul acesta are incontestabil o sumă de calităţi, dar are şi unele defecte definitorii […]. Unul dintre ele, şi nu unul lipsit de importanţă, a fost dorinţa permanentă şi nestăpânită de a ajunge cât mai sus. Cu sau fără merit. A avut întotdeauna grijă să-şi mascheze această înclinaţie, astfel încât târziu, chiar foarte târziu, i-a fost cunoscută. În acelaşi timp, este un om ascuns, ranchiunos şi răzbunător. Este absolut fals zâmbetul « larg » şi binevoitor pe care îl afişează aproape permanent. Este suficient în asemenea momente să-i priveşti ochii şi faţa pentru a observa cât de fals este.

Având în vedere cele spuse şi rezumându-mă doar la atât, când a fost în graţiile cuplului Ceauşescu, el a nutrit speranţa, în intimitatea sa, să-i ia locul lui Nicolae Ceauşescu, să ajungă în funcţia supremă în partid şi în stat.

Da, acum pot fi mai bine înţelese motivele sincopelor şi declinului carierei sale politice.

[…] Revenind la anii lui de început, trebuie spus că nu şi-a uitat nici interesul mai apropiat […], iar interesul apropiat a fost şi acela de a-şi continua studiile, şi nu de a le face oriunde, că putea să le facă foarte bine şi la Bucureşti. El a fost trimis pe cheltuiala statului român în URSS. […] Este adevărat că şcolile sovietice de la vremea aceea erau şcoli de renume. […] Nici acolo, pe timpul studiilor, nu s-a despărţit de funcţiile politice. A continuat, deci, să îşi exercite într-un fel sau altul influenţa politică şi să aibă şi susţinerea necesară de mai târziu.

După încheierea studiilor în URSS a lucrat un timp la Uniunea Inter­naţională a Studenţilor, care avea sediul la Praga. Apoi a devenit prim-secretar al UTM-ului. Era un salt foarte important, şi asta mai cu seamă datorită influenţei exercitate şi acţiunilor pe care la vremea respecti­vă Ceau­şescu le-a întreprins în favoarea lui, determinându-l pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi pe ceilalţi din conducerea partidului să accepte ca Ion Iliescu să fie cel ales în funcţia de prim-secretar al UTM. Aceasta era procedura. Sigur, formal se făceau nişte alegeri […], dar la partid se hotăra, iar funcţia supremă în organizaţia de tineret nu o putea ocupa oricine, Gheorghiu-Dej trebuia să dea ultima aprobare. Dar cine era cel care trebuia să facă propunerea ? Acesta era Nicolae Ceauşescu, care la vremea respectivă în­deplinea funcţia de secretar cu problemele organizatorice la Comitetul Central al Partidului. El coordona şi organizaţiile de masă, printre care şi Uniunea Tineretului Muncitor. Din cele ce ne-a povestit Paul Nicu­lescu-Mizil la Jilava, Gheorghiu-Dej l-ar fi atenţionat pe Ceauşescu să nu îl tot împingă în faţă pe Iliescu, pentru că « ce iese din pisică tot şoa­reci mănâncă ». Se spunea că Gheorghiu-Dej ar fi avut nişte conflicte, direct sau indirect, cu tatăl lui Ion Iliescu, şi care, în plus, nu ştiu ce greşeli politice mai făcuse şi din care motive fusese marginalizat. Probabil că el era în tabăra opusă lui Gheorghiu-Dej. Fusese între emigranţii de la Mos­cova, or Gheorghiu-Dej era reprezentantul comuniştilor din ţară şi din în­chisori, de aici tot timpul între ei exista o separaţie, să zic aşa, o despărţire.

Unii erau la Hotelul Lux din Moscova, ceilalţi – în barăcile concen­traţionarului de la Târgu Jiu…

Foarte plastic ce ai spus. Cât a ţinut sau nu a ţinut Ceauşescu cont de sfatul lui Dej este altceva. Cert este că, după modele pe care le ştim şi pe care cu siguranţă Ceauşescu şi le-a însuşit la perfecţie, el a încercat să promoveze nişte oameni care ulterior să îl susţină, mai ales după moartea lui Dej. Prin astfel de oameni şi prin alţii care i s-au alăturat deschis, Ceau­şescu a început o campanie de minimalizare a perioadei lui Dej. A început apoi reabilitarea celor persecutaţi de Dej, printre ei fiind şi tatăl lui Iliescu. O dovadă a acestei acţiuni politice a fost promovarea în ierarhii tot mai înalte a lui Ion Iliescu. Aducerea lui la Comitetul Central în funcţia de adjunct al şefului Secţiei Propagandă, apoi de şef al Secţiei şi secretar al Comitetului Central, iar în final de membru al Comitetului Politic Executiv. Nu mult după aceea a urmat traseul invers, al retrogradării, trimiterea în funcţia de prim-secretar la Iaşi şi apoi, din nou, o retrogradare la Timi­şoara şi, în sfârşit, la Comitetul de Stat al Apelor, ca să încheie la Editura Tehnică.

Şi aş completa şi cu nedezminţita sete şi luptă pentru putere, după re­ţetele clasice ale sistemului. Dar în legătură cu relaţiile de muncă avute cu Ion Iliescu în perioada în care amândoi eraţi activişti în mişcarea de tineret şi ulterior, cum au fost aceste raporturi ?

De când l-am cunoscut – din primăvara anului 1949 şi până în de­cembrie 1989 –, eu am avut cu el raporturi normale. La Comitetul Central al UTM-ului lucram în secţii diferite, nu lucram în aceeaşi secţie, dar ne-am cunoscut. Fiind trimis la studii în URSS, el era disponibil mai ales în timpul vacanţelor mari. Atunci venea aproape zi de zi la Comitetul Central. Şi ulterior relaţiile noastre, deşi sporadice, s-au menţinut normale. Pe când era ministru al Apelor şi mai ales prim-secretar la Iaşi, am avut câteva întâlniri pe probleme de muncă. Esenţial este că ne cunoşteam, fiecare ştiam ce loc am avut la un anumit moment şi ce poziţie am ocupat.

Tocmai din pricina asta am rămas surprins că, în interviurile acordate lui Vladimir Tismăneanu şi consemnate într-o carte, întrebat fiind „Când l-aţi cunoscut pe generalul Vlad ?“, a răspuns că în decembrie 1989. Eu, care personal am putut să constat că, cel puţin în septembrie 1977, când era prim-secretar la Iaşi, aţi avut câteva discuţii, iar eu eram undeva în spate. Am observat că vă cunoşteaţi destul de bine. De aceea m-am mirat când i-a spus lui Tismăneanu că nu v-a cunoscut decât în de­cembrie 1989.

Ion Iliescu Vladimir Tismaneanu Neptun 2003

Da, […] este o altă latură a caracterului acestui om. Vrând, probabil, să se detaşeze cu totul de cei care, prin poziţiile pe care le-au ocupat în timpul regimului Ceauşescu şi ca să demonstreze că nu a avut nici un fel de legătură cu ei […], a dat acel răspuns, care, literalmente, pe mine m-a indignat. Şi aceasta nu pentru nu ştiu care motive, ci pentru lipsa lui de corectitudine. Adică sunt atâţia oameni care ştiu foarte bine care au fost relaţiile noastre în decursul timpului şi să vii acum să spui, aşa, foarte degajat […], « în decembrie 1989 » !

În decembrie 1989, prin tot ceea ce am făcut, eu am venit, implicit şi explicit, în sprijinul lui. Atunci nu era altă soluţie. Dacă premeditam ceva sau dacă urmăream atingerea unui anumit scop, consecinţele ar fi fost absolut imprevizibile. Or, aşa ceva, niciodată, în nici o împrejurare, nu aş fi putut face.

Şi drept recunoaştere sau mulţumire…

Trei condamnări care, cumulate, au însumat aproape 25 de ani de închisoare… »

În 1991, procesele intentate generalului Iulian Vlad au intrat în impas. Capetele de acuzare nu puteau fi probate. După cum însuşi Ion Iliescu a recunoscut, el i-a criticat pe cei din justiţie ca vinovaţi de ineficienţă. La momentul respectiv, generalul Iulian Vlad, aflând din presă că trebuia să fie neapărat condamnat, ca urmare a criticilor şi indicaţiilor lui Ion Iliescu, a trimis un drept la replică ziarului care a publicat opinia preşedintelui României. Acest drept la replică a fost, bineînţeles, ignorat. Pentru un even­tual interes viitor de natură istorică, îl reproducem aici :

GENERALUL VLAD TREBUIA CONDAMNAT ?

În ziarul Adevărul din 4 ianuarie a.c. (1991), sub titlul « Bal la Co­troceni » este publicată şi o discuţie ce a avut loc între domnul preşedinte Ion Iliescu şi domnul Dumitru Dincă, consemnată de Andrei Alexandru. Redăm următorul dialog :

« BAL LA COTROCENI

(Discuţia Ion Iliescu – Dumitru Dincă)

D.D. – Dar generalul Neagoe, care a făcut ceea ce a făcut, e judecat acum pentru că a folosit maşina în scopuri personale ?

I.I. – [1] Eu i-am criticat pentru asta. [2] Când judeci pe cineva, trebuie găsite motive majore. Nu poţi să-l judeci pe Neagoe pentru un fleac sau [3] pe generalul Vlad doar pentru un sector din activitatea lui. Se torpilează astfel prestigiul unor ministere şi organe în faţa opiniei publice. [4] S-a căutat să se dea satisfacţie opiniei publice printr-o [5] trimitere rapidă în judecată, fără ca dosarele să fie complete. [6] Şi rezultatul e mai degrabă negativ. »

Aşadar, generalul Vlad trebuie condamnat ? Cu sau fără vină, cu sau fără probe care să susţină acuzaţia că generalul Vlad trebuie cu orice preţ condamnat ! Aceasta este hotărârea politică şi aşa trebuie făcut. Din păcate, aceasta o spune chiar preşedintele Ion Iliescu. Mai mult chiar, afirmă că pentru ineficienţa activităţii lor a criticat [1] (se subînţelege) organele care au efectuat ancheta (adică Procuratura Militară) şi instanţa de judecată (adică Secţia Militară a Curţii Supreme de Justiţie). Şi se mai vorbeşte de independenţa judecătorilor, de faptul că ei se supun numai legii şi conştiinţei lor ! Ce mai rămâne din această (independenţă) ?

Mai departe, domnul preşedinte spune : « Când judeci pe cineva, tre­buie găsite motive majore » [2]. Cum adică, nu infracţiunea sau infrac­ţiunile ? Nu (faptele) acţiunile sau inacţiunile care sunt contrare legii ? Iar în cazul generalului Vlad, ce faptă penală mai gravă trebuia să i se găsească decât « complicitatea la genocid » ? Căci pentru aceasta a fost învinuit, anchetat şi trimis în judecată. Numai că, în ciuda tuturor efortu­rilor făcute de procuratură, în ancheta care a durat peste şase luni, şi ale completului de judecată, pe parcursul a numeroase şedinţe şi audierea a 37 de martori, marea majoritate propuşi de acuzare prin rechizitoriu, nu s-a putut proba vinovăţia generalului Vlad, pentru că fapta nu există. Drept urmare, Tribunalul, dacă judecă după principiul subordonării numai faţă de lege, ar fi trebuit să continue judecata şi să pronunţe achitarea. In­stanţa de judecată a hotărât însă restituirea dosarului la Direcţia Procu­raturilor Militare. Dacă generalul Vlad săvârşea faptele pentru care a fost trimis în judecată şi dacă din dezbaterile judiciare rezulta vinovăţia sa, se mai putea considera că motivele pentru care a fost trimis în judecată nu erau « majore » [3] ? Sau că ar fi fost tras la răspundere doar pentru « un sector din activitatea lui » [4] ?

În fapt, generalul Vlad a fost chemat să răspundă pentru întreaga activitate a Securităţii din zilele care au precedat « revoluţia » şi până la Victoria ei, la care atât el, cât şi subordonaţii lui şi-au adus contribuţii importante.

Se afirmă că neinstrumentarea completă a cazului s-ar datora faptului că « s-a căutat să se dea satisfacţie opiniei publice printr-o trimitere rapidă în judecată » [5]. Dar, aşa cum am menţionat, ancheta penală în acest caz a durat peste şase luni. Asta oare se cheamă rapiditate ? Sau ce importanţă mai avea dacă ancheta mai continua câteva luni sau un an, cu învinuitul în stare de arest, din moment ce două luni şi douăzeci de zile fusese reţinut fără mandate de arestare ?! Oare după ce principii ale lega­lităţii îndeamnă domnul preşedinte Justiţia să se conducă ? În concluzie, domnul preşedinte afirmă că : « rezultatul e mai degrabă negativ » [6]. Se pune întrebarea : « Cum ar dori domnul preşedinte ca rezultatul să fie po­zitiv ? » Evident că răspunsul nu este decât unul singur : Justiţia să facă ce-o şti, dar să-l condamne – dacă se poate, exemplar – pe generalul Vlad.

Trebuie oare să mergem undeva departe ca să aflăm care este iz­vorul sau sursa de inspiraţie a unui asemenea mod de a gândi şi care se constituie în « indicaţii şi orientări » ? Tot românul ştie că « aşchia nu sare departe de trunchi ».

Ne exprimăm speranţa că justiţia statului de drept care se edifică în România se va conforma numai legii, şi nu « indicaţiilor şi orientărilor », indiferent de unde ar veni ele.

Iulian N. Vlad

Sursa: Ziaristi Online

Citiţi şi: Premieră după 25 de ani: Confesiunile generalului Iulian Vlad către generalul Aurel Rogojan. Faptele de la 1989 la judecata istoriei. “Factorul intern – România în spirala conspiraţiilor” (I)

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.