Cum a sărbătorit Eminescu UNIREA la doar 9 ani. Incursiune în copilăria Românului Absolut. 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. Un nou studiu de Aurel V. David (V) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Cum a sărbătorit Eminescu UNIREA la doar 9 ani. Incursiune în copilăria Românului Absolut. 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. Un nou studiu de Aurel V. David (V)

Casa aproape demolata a lui Aron Pumnul din Cernauti cu bustul lui Mihai Eminescu

La apropiata împlinire a 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu, consecvenți misiunii noastre jurnalistice și fideli marelui nostru înaintaș, prim redactorul ziarului conservator Timpul, Ziaristi Online publică în exclusivitate, din partea distinsului istoric, dr. Aurel V. David, o serie de șapte studii revelatorii despre viața, lupta și jertfa Românului Absolut. Toate episoadele le puteți găsi AICI. Astăzi, al cincilea articol:

Poporul este trupul naţiunei, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, tot aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea e dumnezeiescul, eternul, înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba în toate trebuinţele vieţii: în casă, în biserică, în şcoală şi administraţiune.” – Aron Pumnul

Citiți și

DOCUMENTE de la Cernăuţi şi Viena: Cum era urmărit Eminescu pentru Franz Josef după ce a fondat Societatea CARPAŢII, de Mica Unire, pe 24 ianuarie 1882. FACSIMILE

EMINESCU LA ȘCOALA DIN CERNĂUȚII BUCOVINEI

– ÎNTRE VISE ȘI REGRETE –

Conf.univ.dr. Aurel V. David

PREAMBUL:

În 15 ianuarie 1850, la Botoșani, în casa așezată pe Calea Naţională (nr.179), a venit pe lume al şaptelea copil al familiei lui Gheorghe și Raluca Eminovici. Certificatul de botez indica drept data de naștere 15 ghenari, locul nașterii, Botoșani și s-a botezat la 21 ghenari 1850”.1 Copilul a fost botezat de către preotul Ion Stamate, în biserica Uspenia (Domnească) din Botoşani (cea de-a doua ctitorie a doamnei Elena Rareș), în 21 ianuarie 1850, în religia ortodoxă, cu numele MIHAI.2 Biserica a fost ridicată în anul 1552 și a urmărit modelul bisericii Sf. Nicolae a lui Ștefan cel Mare. A fost reparată în anii 1724-1725 de către principele Mihail Racoviță, iar în anul 1819, a fost refăcută. Naș de botez i-a fost bunicul matern – stolnicul Vasile Iurașcu –, rămas văduv după ce soția sa – Paraschiva –, s-a stins din viață într-un mod cumplit și nedrept: s-a răsturnat cu sania trasă de cai nărăvași, în ziua de 27 decembrie 1836, pe când trecea podul peste Siret.

Era al 7-lea copil, înaintea lui fiind Şerban (1841), Nicolae (Nicu, 1843), Iorgu (1844), Ruxandra (1845), Ilie (1846), Maria (Marghioala, 1848). După el, s-au născut: Aglaia (1852), Harieta (Henrietta, 1854), Matei (1856), Vasile (care a murit la vârsta de 1 an şi jumătate).

Gheorghe Eminovici a înțeles că pentru a nu se pierde de neam, în imperiul alcătuit din „petice”, copiii săi trebuiau să înveţe să vorbească, să scrie şi să citească la o „şcoală moldovenească”, apoi să urmeze cursurile şcolilor austriece, „şcoli înalte”, de unde puteau să aspire la funcţii publice. Astfel, copiii săi au învățat, în clasele primare, în limba română, fiind obligați să cunoască, în același timp, şi limba germană.

În oraşul Botoşani funcţiona Şcoala domnească de la Sfântul Dumitru (Uspenia), unde se învăţa carte în limba română, cu următoarele discipline de studiu: citirea, scrierea, numerarea, gramatica, geografia, aritmetica, caligrafia şi latina.

Limbile germană şi franceză se predau numai la şcolile particulare din Botoşani. De aceea, băieții lui Gheorghe EminoviciŞerban, Niculae, Ilie şi Iorgu -, au fost înscriși la cursurile școlii particulare din Botoşani, care funcționa la Pensionul lui Ladislav Ferderber. Se spune că pentu ca băieții săi să învețe bine și repede limba germană, Gheorghe Eminovici a angajat și ţinut în casă un profesor de limbă germană, pe nume Scarlat Woiacek de Voinski. În 23 august 1852, Şerban şi Niculae au primit paşaport spre a merge la Cernăuţi,3 pentru a se înscrie și a învăța carte la Liceul german din Cernăuți (Ober-Gymnasium).

În septembrie 1856, Mihai a fost înscris în clasa I primară la Pensionul lui Ladislau Ferderber din Botoşani, școală particulară, în care învățământul se desfășura în 3 limbi. Mihai a parcurs primul an de școală – 1856/1857 -, fără probleme, fascinat, probabil, de universul școlar în care-l duseseră anii copilăriei.

În anul școlar 1857/1858, Mihai a continuat clasa a II-a primară la Pensionul lui Ladislau Ferderber din Botoşani. În acest timp, tatăl său se preocupa de îmbogățirea bibliotecii de familie din casa din Ipotești, în care adunase cărţi rare româneşti și manucrise. În scurt timp, biblioteca – în care copiii n-aveau voie să intre fără știrea tatălui -, devenise preţuită chiar de unii boieri moldoveni, care-i cereau cărţi cu „împrumut pe garanţie”. Fiul său – Matei –, avea să scrie că tatăl său „avea o memorie uimitoare, numai din contactul cu Balş, Hurmuzaki învăţase bine memţeşte şi binişor franţuzeşte. Cunoştea aproape toată Moldova…”, iar pentru intelectuali devenise un fel de „idol”.4

1. Pe Drumul cărții de la Ipotești la Cernăuți

În 17 august 1857, Gheorghe Eminovici a obținut de la autorități un paşaport „pi zăbavă de 11 luni”, pentru băieții săi, care urmau să treacă graniţa cu Austria şi să ajungă la Cernăuţi, pentru a învăţa „carte nemţească”. El rugase „să se înscrie în acel pașaport și al cincilea fiu al meu Mihail, care iaste în vârstă de 7 ani; Statul: crescători; Părul: negru; Ochii: negri; Nasul: potrivit; Fața: smolită, având și acesta a urma studii”.5 Astfel a părăsit Mihai pentru prima oară satul Ipotești, pentru a se îndrepta spre Cernăuți, în străinătate și a se obișnui cu drumul și cu imaginea acelui oraș care odinioară fusese al Moldovei.

Pentru a ajunge din Ipotești la Cernăuți, Mihai urma să treacă prin așezări care se aflau, de regulă, pe vetre de locuire ancestrală, dacice, fiind deci, moldovenești”, adică rumânești de la origine. Frontiera cu Austria era la Mihăileni, iar orașul Siret, străvechea capitală a Moldovei era încorporată în ducatul Bucovinei.

Câteva date despre Cernăuți:

– în anul 1775 avea 338 de familii; autoritățile imperiale habsburgice au colonizat urgent și masiv populație de limbă germană – atât germani, cât și evrei vorbitori de idiș -, care au adoptat cu timpul limba germană înrudită;

– 1775: în raportul generalului Spleny, s-a consemnat: „Cernăuţii sunt o localitate destul de populată. Cele mai bune case de acolo aparţin evreilor;

1848: la Cernăuți au găsit refugiații (pribegii) moldoveni un mediu prielnic pentru continuarea activității lor politice și literare; acolo a publicat poetul Vasile Alecsandri poemul Deșteptarea României și pamfletul în proză împotriva lui principelui Dimitrie Sturza, iar Mihail Kogălniceanu a redactat Doleanțele partidei naționale în Moldova;

– 1849: orașul Cernăuți a devenit capitala Ducatului Bucovinei, instituit prin Constituția Austriei din 4 martie 1849 și s-a dezvoltat mai ales datorită micii industrii și comerțului; în mahalaua Roșa s-au așezat șvabi aduși de pe malurile Rinului, buni gospodari; aceștia își lucrau ogoarele, prăsind cai, vite și porci, femeile ocupându-se de grădinărit și cu vânzarea laptelui; Emanuil Grigorovitza și-a amintit că „Școala nemțească e spațioasă, înaltă, cu două caturi. Casele șvabilor sânt albe, de zid. Cele ale românilor, mai mici și de lemn, stau ascunse printre pomete. Nici românii nu se dau însă în lături de la petreceri. La Clocucica, aceștia organizează clăci, la culesul de păpușoi și de poame, cu tradiționalele glume și ghicitori, cu hore, și chiar cu câte o masă îmbelșugată”. Cernăuți a devenit simbolul unității de cuget și simțire a cărturarilor neamului românesc. În Cernăuți a continuat să pulseze românismul mai tare decât la Iași sau în celelalte orașe ale Moldovei. În fruntea acestui curent naționalist s-au aflat Gheorghe, Alecu și Eudoxiu, urmașii bătrânului patriot Doxachi Hurmuzaki –, care au dus la împlinire testamentul tatălui lor.

2. Mihai la școlile nemțești din Cernăuţi

În septembrie 1858, Mihai, alături de tatăl său, s-a prezentat la Şcoala primară ortodoxă orientală (National Hauptschule) din Cernăuți, cu scopul de a se înscrie în clasa a III-a primară. Școala respectivă era situată pe lângă biserica „Sfânta Paraschiva”, la încrucișarea drmurilor care coboară dinspre Pokuția și pornesc mai departe, spre Țara Moldovei.6 La acea școală, unde era director Vasile Ilasievici (Wassilie Illasiewicz – de origine rutean), disciplinele de studiu erau predate în limba germană.7 Dascălii, cu experienţă didactică, erau şi autori de manuale școlare şi participanţi activi la viața culturală a oraşului Cernăuţi.

Mihai a susţinut examen de admitere, întrucât printr-un ordin al Ministerului Instrucţiunii din Viena, începând cu anul şcolar 1858/1859, elevii din şcolile primare particulare care voiau să fie admişi în gimnaziu trebuiau să susţină în acest scop examene de admitere, fiind înscrişi fără examen doar absolvenţii cu patru sau mai multe clase, de la şcolile primare de stat din Imperiul habsburgic.8 El a trecut examenul de admitere, devenind în anul școlar 1858/1859 elev în clasa a III-a primară la Şcoala primară ortodoxă orientală (National Hauptschule) din Cernăuți.

Astfel a fost înscris în clasa a III-a,9 unde era institutor chiar directorul Wassilie Illassiewicz.10 Alături de acesta erau catihetul Porfir Dimitrovici, iar învățător (și profesor de limba germană) era Ioan (Iancu) Litviniuc.11

Astfel, cu regretul obsesiv că n-a apucat din copilărie alte drumuri în viaţă, deși îi fuseseră deschise, copilul Mihai Eminovici şi-a urmat calea destinului hărăzit. El avea să scrie mai târziu, cu nostalgia unei pierderi irecuperabile:12 „Regret amarnic că n-am învăţat muzica, căci din copilărie, mama, care avea un glas fermecător întrecându-se cu tata, care cânta ca un adevărat artist din flaut, descoperise în mine şi o ureche remarcabilă de muzician”.

Mihai a fost pus de tatăl său «în cost», adică în gazdă, la dascălul Aron Pumnul, pe care-l cunoştea. Acesta avea două case la periferia orașului, nu departe de satul Roșa, străjuit din partea denord de străvechiul pisc împăturit, cu ruinele unui turn de piatră, numit de localnici Țețina (Caecina).13 Mihai a fost găzduit la „Arune Pumnul, Feldgasse, nr.17”. La „Arune Pumnul” erau găzduiți și ceilalți 4 feciori ai săi,14 despre care soția dascălului nu avea păreri prea bune. Când se aflau la școală, păreau cuminți, dar după ce se întorceau și erau împreună, frații Eminovici se luau la harță din motive copilărești, numai de ei știute. Pentru a preveni și a opri gâlcevile, care făceau impresie proastă celor din jur, tatăl lor a mai căutat o gazdă, pentru a-i despărți pe bătăuși și a-i stăpâni mai ușor.

Tatal lui Eminescu

Pentru Gheorghe Eminovici (foto), problema urgentă era obţinerea prelungirii paşaportului colectiv pentru cei cinci « alumni ». Drept pentru care, în 17 octombrie 1858, a adresat următoarea cerere „Onoratului Secretariat de Stat al Principatului”, condus la acea dată de Excelenţa Sa Prinţul Nicolae Conachi-Vogoridi, Caimacam al Principatului Moldovei: „Fiii mei Şerban, Neculai, Gheorghie, Ilie şi Mihail să găsesc la Cernăuţi în Bucovina cu paşaport din anul convenit, înaintînd studiile, şi fiind acel paşaport expirat, de aceea rog pe onoratul secretariat spre a li să slobozi un nou paşaport pe zăbavă de unsprezece luni şi supt a mea chezăşie. Iar paşaportul expirat am a-l înfăţoşa onorat Secretariatului de Stat în termen de două luni zile”.15 Cererea a fost onorată, noul paşaport urmând „a fi înfăţoşat spre vizarea autorităţilor străine competente”, având puterea de „a le da ajutor şi protecţie în caz de trebuinţă”.

În scurt timp, Mihai s-a trezit într-o altă lume, cu alte reguli disciplinare şi, mai ales, cu alte moravuri decât cele pe care le lăsase în Moldova. Profesorul Iorgu G. Toma din Cernăuţi a consemnat atmosfera de teroare în care erau obligaţi copiii români să înveţe carte în şcolile habsburgice. Aceştia nu aveau voie să vorbească româneşte nici între ei, şi dacă se întâmpla ca un elev să fie prins că vorbeşte româneşte „i se anina de gât un măgar tăiat din hârtie ori zugrăvit pe o tablă de lemn, de care era legat o aţă, şi măgarul acela trebuia să-l poarte şcolarul român în decursul întregii săptămâni până sâmbătă. Sâmbăta se chemau apoi şcolarii din toate clasele la un loc, şi toţi aveau dreptul de a stupi (scuipa) asupra păcătoşilor români cu măgarii la gât. Adică pentru vorba românească copiii români erau ruşinaţi şi stupiţi de alţi copii români”. Această umilinţă n-a putut fi îndreptată în totalitate nici după ce Consistoriul ortodox, prin rezoluţia de la 18 mai 1844, a preluat conducerea acestor şcoli.

La început, lui Mihai i-a fost greu, deoarece nu ştia bine limba germană, însă dascălul său, Ioan (Iancu) Litviniuc, a dovedit măiestrie și diplomaţie în munca cu școlarii. El i-a introdus, concomitent, în tainele gramaticii limbii române şi germane şi i-a învățat să scrie frumos, adică să picteze literele. Mihai a urmat cu regularitate anul școlar 1858/1859, s-a dovedit a fi un elev silitor, cu bune purtări. El se aplecase bine pe învățătură, socotea mulțumitor și scria caligrafic, era bun la religie, foarte bun la limba română, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi.16 Mihai era ocrotit de Aron Pumnul, ca și cum ar fi fost propriul fiu. El avusese un băiat, pe nume Ioan, care murise în anul 1856, iar pe Mihai îl luase, ca un părinte iubitor, sub aripa sa protectoare. În conscripția parohiei, la rubrica referitoare la Aron Pumnul s-a inserat următorul înscris: Copil de suf (let) Mihail 858.17 Expresia „copil de suflet” semnifica „copil adoptat” de o familie cucernică, binevoitoare, interesată sau milostivă.

Ceilalți fârtați Eminovici nu-i dădeau un bun exemplu de comportament școlar. Se hârjoneau între ei, apoi băteau mingea pe toloaca de lângă Grădina Publică, undese încăierau deseori la bătaie cu niște calfe de prin atelierele apropiate. Profesorul Aron Pumnul a rugat-o pe nevasta lui să-i împace, dar aceștia cunoșteau numai o singură metodă efectivă – bățul! Pentru asta s-a ales cu o poreclă frumușică – Pumnuleasa.18

În acele vremuri, în vatra Daciei getice s-a produs un eveniment crucial pentru neamul românesc, dar şi pentru întreaga Europă. În 24 ianuarie 1859, colonelul moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei şi Valahiei (Munteniei, Ţării Româneşti), care au format un singur stat. Alegerea a avut mare răsunet în Cernăuţi, a produs mare bucurie printre români şi mânie printre oficialităţile imperiale habsburgice. În acel context, Mihai s-a aflat la casa părintească din Ipoteşti.

Fratele său – Nicolae –, atent la evenimentele politice ale vremii, avea să scrie mai târziu că la auzul mult așteptatei și importantei veşti, „oamenii se adunară în faţa casei popei Vasile, fratele lui Ioan Iconomu [cel care îl botezase pe Mihai] de la Biserica Uspenia din Botuşeni. Mihai era în mijlocul lor şi pesemne auzise ce s’a petrecut, căci venind acasă începu să strige prin ogradă de bucurie: «Ura! Trăiască Unirea!». Şi, fără să mai aştepte, începu de cu noapte să împodobească gardul şi pridvorul casei noastre cu brad verde şi să ghirlăndească ferestrele cu steguleţe şi flori de hârtie colorată. De unde le scotocise, nimeni n’a ştiut».19 Mihai a participat apoi la marea sărbătoare în Ipoteşti, aflându-se în mijocul ţăranilor care jucau şi se bucurau de izbânda neamului lor.

Bisericuta Familiei Eminescu la 1909

Rupt din nevoi de învățătură din sânul familiei, Mihai aștepta cu nerăbdare vacanțele școlare, pe care le petrecea la Ipotești. Atunci se adunau acolo frații săi și se simțeau în al nouălea cer. Frații cei mai mari umblau călare pe moşie, iar cei mici cutreierau pădurile și dormeau pe malul apei. Mihai avea să descrie în versuri duioase acei ani plini de farmecul copilăriei:

Fiind băiet, păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă isvor,

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam,

S-aud cum apa sună-ncetişor:

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopţi întregi am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas”.

În vacanţele mult așteptate, petrecute la Ipoteşti în sânul familiei, împreună cu fraţii săi, Mihai se scălda în baltă, citea poveşti din cărţi aduse de tatăl său, se războia cu broaștele, făcea marşuri pe şura de paie. În anul 1859, deci la vârsta de 9 ani, Mihai a fost fascinat de o fată din Ipoteşti, pe nume CASANDRA – fata lui Gheorghe a Lupului -, mai în vârstă decât el, care arăta ca floarea albă de cireş. Mihai a fost copleşit de prima și tainica lui iubire, cu care se plimba prin lunci, prin codru, până la lacul fermecat, dedicând acestei fete cu păr blond, de o frumuseţe rară, versurile:

Prin lanuri înflorite noi mergem împreună

Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng

Şi ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbeşte,

Iar sufletul îmi râde şi inima îmi creşte”.

În acel an, Mihai a trăit prima dramă a familiei. Sora lui – Harieta (Henrieta) mai mică cu patru ani decât el, a fost lovită de apoplexie, s-a îmbolnăvit grav şi a rămas infirmă, neputând umbla tot restul vieţii decât ajutată de nişte proteze rudimentare din fier. Mihai avea să o numească „nefericita copilă”, suferind pentru ea toată viața.

Harieta

În septembrie 1859, Mihai a fost înscris în clasa a IV-a primară, având învăţător (institutor) pe Ioan Zybaczynscki. Însă, la începutul primăverii anului 1860 a fugit de la şcoală, parcurgând – după cum mărturisea Matei – fratele său -, peste 100 de kilometri pe jos. În 22 mai 1860, tatăl său a obţinut un bilet de trecere peste graniţă, pe timp de 48 de ore, pentru a-l duce din nou pe Mihai la școală, la Cernăuţi. „Băietul” s-a conformat, de frică și de nevoie exigențelor tatălui său, astfel că în iulie 1860 a absolvit clasa a IV-a a şcolii primare din Cernăuţi, clasându-se al 5-lea între 82 de elevi. Chiar și institutorul clasei a IV-a, Ioan Zybaczynscki, entuziasmat de rezutatele învățăcelului său, îi prevestea un viitor strălucit pe făgașul științelor.20

Gheorghe Eminovici a văzut și înțeles greutățile pe care băieții săi le întâmpinau la Liceul german din Cernăuți. Însă, în altă parte a Bucovinei nu se întrezăreau condiții mai bune de învățătură. Mai aproape de Botoșani era Suceava, fosta cetate de scaun a Moldovei în vremurile ei de glorie, locul său de baștină. Însă, aceeași situație umilitoare pentru români era și în școlile din acel oraș. Învățătorul

Gheorghe Eminovici s-a informat asupra posibilităților pe care le aveau feciorii săi pentru a studia în școlile din Ardeal – încorporat în acel timp în Imperiul austriac. Astfel, a aflat că acolo erau mai multe gimnazii cu predare în limba română, respectiv în Blaj, Beiuș, Sibiu și Brașov, unde costurile pentru întreținerea școlarilor erau acceptabile. Astfel, a înțeles că ceea ce făceau pentru cultura neamului frații Hurmuzaki în Bucovina, făcea Andrei Șaguna în Ardeal. El a ales pentru fiii săi Liceul german din Sibiu, cu predare în limba germană, care le oferea posibilitatea să urmeze apoi mai ușor universități din Austria sau Germania – la Viena sau Berlin –, și să obțină funcții publice în ROMÂNIA. Liceul respectiv, a cărui clădire a fost construită în anul 1779 în centrul orașului, în aceeași curte cu Biserica Evanghelică, continua Școala sibiană cu predare în limba germană, atestată documentar din anul 1380.

În 3 august 1860, Gheorghe Eminovici a înaintat Secretariatului de Stat din Iaşi o cerere pentru obţinerea paşaportului pentru toate provinciile Austriei. Cererea a fost aprobată, astfel că în 10 august 1860, pe baza paşaportului eliberat, valabil pentru toate provinciile Austriei, trei dintre băieții lui – Şerban, Nicolae şi Ilie -, au părăsit orașul Cernăuți și au plecat în Ardeal, la Sibiu, pentru a-și completa studiile. Fratele său – Ilie –, a fost înscris la Liceul german din Sibiu, pentru a trece corigenţa pentru clasa a III-a şi a termina, ca elev ordinar, clasa a IV-a. Despre ceilalți frați nu se cunosc date explicite referitoare la situația lor școlară.

La Cernăuţi au mai rămas doi dintre băieții lui Gheorghe Eminovici: Iorgu – care urma să repete clasa a V-a, și Mihai – care urma să devină gimnazist (liceean).

Aceștia au rămas, în continuare, în cost la profesorul Aron Pumnul, care însă avea puține locuri de cazare.

În septembrie 1860, Mihai a fost înscris în clasa I la Liceul german din Cernăuţi – K.K. ober-Gymnasium” –,21 al cărui director era Ştefan Wolf,22 cel cu mustăţi copiate de la Tarras Bulba – bătrânul cazac zaporojean, imortalizat de scriitorul rus Nikolai Gogol în romanul istoric cu același nume, publicat în anul 1835.

În momentul în care Mihai a păşit în cancelaria Liceului german din Cernăuți şi a ajuns în faţa directorului, acesta s-a mirat de „marea prăsilă” a familiei Eminovici şi, speriat de isprăvile celorlalţi fraţi ai săi, a exclamat: „Şi acesta e tot un Eminovici!”.23 Astfel, Mihai și-a început viața de gimnaist (liceean), cu amintirea povețelor mamei, care îi dăduse un şal turcesc să nu răcească peste iarnă. Clădirea liceului avea formă de cutie lungă, un fel de „ospiciu mohorât”, iar discplina era extrem de severă. Elevii n-aveau voie să umble prin cafenele şi restaurante, să fumeze, fiind pedepsiţi dacă nu mergeau la biserică.

Profesorii erau bine pregătiţi, mulţi trecuseră prin vâltoarea revoluţiilor din anii 1848-1849, fiind apoi trimişi în Bucovina, socotită „o margine de ţară”. Dintre dascăli se evidenţia ARON PUMNUL, iubit de copiii pentru blândeţea şi răbdarea lui, dar mai ales pentru patriotismul cucernic pe care îl insufla tinerilor școlari. În timpul liber, uneori îi aduna pe băieţi şi bătea mingea cu ei pe toloacă. Alexandru Hurmuzaki, unul dintre conducătorii mișcării naționale din Bucovina, avea să spună, pe bună dreptate, că Aron Pumnul, pe care Gheorghe Eminovici îl cunoştea, „ne-a venit cînd aveam mai mare lipsă de el”.24Pumnul – a consemnat Teodor V. Ştefanelli (Ștefaniuc, elev la Gimnaziu, coleg cu Mihai) – locuia în casele proprii, aproape de periferia oraşului, în strada care astăzi poartă numele lui. El avea două case în aceeaşi curte. Dacă intrai pe o portiţă de lemn în această curte, te aflai în amândouă casele. Cea din dreapta mai mare şi mai înaltă, cu cerdac dinainte, era casa unde locuia Pumnul, iar cea din stânga, mai mică şi mai joasă, era menită pentru studenţii ce-i găzduia Pumnul. În această căsuţă se afla şi o mică bibliotecă a studenţilor români, căci după legile şcolare, studenţii nu aveau voie să întreţină biblioteci şi ar fi fost confiscată şi această bibliotecă, dacă în ochii lumii nu ar fi trecut de proprietate a lui Pumnul”.25

Biblioteca Pumnului era alcătuită din cărţi dăruite de „Pumnul”, de studenţi şi de alţi bărbaţi, prieteni ai tinerilor români şi ai culturii neamului. Avea un fond de carte modest, care cuprindea broşuri, calendare cu adaus beletristic, cărţi referitoare la istoria românilor şi letopiseţele lui Mihail Kogălniceanu, foi volante, reviste literare mai vechi, volume răzleţe din poeţii şi scriitorii români. În Cernăuți, aceasta era unica bibliotecă unde studenţii puteau citi cu înlesnire şi împrumuta cu folos cărţi româneşti. Aceasta s-a aflat la dispoziţia școlarilor români fără un orar precis, aceştia participând şi la administrarea fondului de carte. Bibliotecar era, de regulă, un student găzduit de profesorul Aron Pumnul, care locuia în camera în care se afla şi biblioteca.

Din anul 1861, Biblioteca Pumnului a fost donată Liceului german şi mutată efectiv în clădirea acestuia, unde a funcţionat cu program de două zile pe săptămînă. Fondul bibliotecii s-a îmbogăţit prin donaţii, în primul rând din partea elevilor, dar şi din partea unor funcţionari, oameni politici, proprietari, scriitori, teologi etc., cele mai multe donaţii făcându-le Alexandru Hurmuzaki. Pentru Mihai, biblioteca Pumnului a devenit darul cel mai de preț pe care i l-a hărăzit viața până în acel moment.

În noul context, Mihai a fost mutat de tatăl său la o altă gazdă, în casa unui birjar rutean, pe nume Pan Dziercek sau jupânul Țirțec.26 La birjarul Țirțec mai stăteau în gazdă mai mulți băieți: doi frați Ștefanovici, pentru care părinții închiriară o odaie separată, doi frați Dașkevici, privilegiați, căci erau feciori de popă și încă Ion Șahin. Birjarul i-a rânduit lui Mihai o chilioară mai strâmtă, ca să nu cheltuie prea multe lumânări, și i-a mai dat și pe alți trei băieți.27

Printre dascăli, mare trecere avea preasfinţia-sa părintele catihet Veniamin Iliuţ (născut la 10 august 1806 în Crasna) – un om trecut prin viață, înalt, frumos, căruia copiii îi ziceau mai pe scurt „Popa”. Acesta avea în gazdă, fără plată, vreo 27 de băieţi de ţărani săraci, care însă dormeau pe jos într-o odaie şi o bucătărie, ca scrumbiile într-un poloboc. Față de acei copii sărmani, el era afectuos, dar sever. Stătea în fruntea unei mese lungi și împărţea ziua băieţilor cafea, apoi citea romane franţuzeşti, iar seara lăsa cărţile lumeşti şi lua în mâini Acatistul sau Vieţile Sfinţilor.

Acesta l-a privit pe elevul Mihai Eminovici cu încredere, crezând că va face din el atât un bun cunoscător al psalmilor, cât și un enoriaș ascultător și disciplinat. Îl recomandau familia, îndeosebi mama, o femeie evlavioasă, apoi feţele călugăreşti ale familiei, respectiv: doi dintre fraţii şi trei dintre surorile Ralucăi Calinic, Iachift, Fevronia, Olimpiada și Sofia –, precum şi o nepoată de soră – Xenia – fata Saftei Juraşcu – erau călugări.

Spre sfârșitul anului 1860, Gheorghe Eminovici i-a scos fiului său Mihail act de naștere de la oficiul parohial din Botoșani, conform căruia era născut de acum la 14 decembrie 1849,28 fără să cunoaștem motivele. Însă, în 4 ianuarie 1861, Iorgu (George) Eminovici a părăsit Liceul german din Cernăuţi, urmându-i pe ceilalţi fraţi Şerban, Nicolae (Neculai) şi Ilie – la Sibiu, unde au frecventat cursurile Liceului german. Cei patru băieți ai lui Gheorghe Eminovici au plecat de la Liceul german din Cernăuți în condiții încă neelucidate, dar toți având corigențe, repetențe sau restanțe.29 Niciunul dintre fraţii lui Mihai n-a terminat cu bine toate clasele la Liceul german din Cernăuți. Probabil că, din cauza condițiilor grele, aproape insuportabile, Mihai a încercat să părăsească orașul Cernăuți și să se mute la alt liceu, în alt oraș. Pentru aceasta a solicitat un Certificat şcolar care să ateste situaţia lui şcolară. În certificatul respectiv, semnat de directorul Ştefan Wolf la 9 februarie 1861, s-a menţionat că „Mihail Eminovicz din Botoşani în Moldova, elev al clasei întâia a liceului imp. reg. din Cernăuţi, obţine prin aceasta relativ la semestrul întâi al anului şcolar 1861 certificat cu media generală bună, locuţiunea nr. 11 între 68 elevi”.

MIHAI a rămas la Liceul german din Cernăuţi, însă tatăl său l-a mutat „în cost”, alături de alţi copii şcolari, la un anume Nicolai Ţirţec (Nicolaus Dzirzek, „pan Nicolae Țirțec”), rutean de meserie birjar, care a locuit la început pe strada Şcoalei nr.799 (germ.Schulgasse), apoi pe strada Sfintei Treimi, nr.1.309 (germ. Dreifaltigkeitsgasse).30 „Pensiunea lui Ţirţec“ (casă și anexe) era situată peste drum de bisericuţa de lemn Sfânta Treime, iar odăile ei slujiseră drept chilii pentru călugări. Gospodăria era înconjurată de o grădină cu pomi roditori și plopi, despărţită de locul unei fierării prin uluci năpădite de viţă-de-vie. Astfel, Mihai a ajuns tovarăş cu doi fraţi Ştefanovici – care locuiau într-o cameră deosebită -, doi fraţi Daşchevici – băieţi de preot – şi un anume Ion Şahin. Odaia în care şedea Mihai împreună cu alţi colegi dădea în grădină şi avea la fereastră gratii de fier.

În clasa I, Mihai a întâlnit copii care i-au devenit colegi, printre care s-au numărat B. Missir, trei frați Manea, doi fraţi Goilav, Ilie Luţia, Arthur Hyneck (din Botoşani). El a fost perceput de colegi ca un băieţel mărunt şi îndesat, rumenit la faţă de aerul de ţară şi curat, cu părul mare dat peste ceafă, cu fruntea lată şi ochii mari, cu umerii obrajilor puţin ieşiţi. Școlarii români erau catehisiți în fiecare duminică, într-o sală mare a liceului, de către părintele-călugăr (catihet) Veniamin Iliuţ. Despre „popa” Iliuț se spune că era irascibil și certăreț, lipsit de duhul blîndeții preoțești. În tinerețe, pe timpul cînd era paroh în Prisăcareni (actualul raion Hliboca) l-a insultat cu vorbe triviale pe Ion Jireadă din Carapciu.31 În urma plângerii acestuia și a cercetărilor care au urmat între 1840-1844, Veniamin Iliuț a fost scos din slujbă și silit să se călugărească (între timp i-a murit soția). Ca profesor, era lipsit de tact și simț pedagogic: le ţinea școlarilor nişte predici videlicet „exhortae”, având obiceiul de a striga catalogul şi de a-i nota cu notă rea la purtare pe cei care lipseau prea des. Atunci când părintele-călugăr îi pornea in corpora la catedrală (cum făcea după fiecare predică) băieţii o tuleau care încotro puteau și vedeau cu ochii.

Deși făcea parte dintr-o familie creștină, evlavioasă, Mihai n-a avut tragere de inimă pentru exhortele popii şi lipsea des de la acestea ori se făcea nevăzut când erau mânaţi școlarii spre biserică. Drept consecință, sfinţia-sa îl „pârli”, însemnându-l la conduită cu vorbele: tadelnswerth wegen Versäumniss der Exorten, adică, mai pe româneşte: „ticălos, fuge de la predică”.32 Însă, atunci când era în ape bune, Veniamin Iliuţ devenea generos,33 tratându-i pe cei care-i treceau pragul casei ca pe musafiri autentici. De pildă, într-o zi, Mihai Eminovici şi Ion Şahin s-au dus la colegul lor Hodovansky, aflat în gazdă la popa Veniamin”. Acesta, vrând să-şi arate generozitatea, a început să le împartă musafirilor faguri de miere cu lingura, dar, ca să nu le dea prea mult, se făcea că citeşte Acatistul. Atunci Hodovansky luă un polonic, îi tăie coada şi-l înmână părintelui, care însă, simţindu-l greu, îl aruncă furios înspre înşelător, lovind pe elevul Mihai Eminovici.

În acel an, Aron Pumnul s-a îmbolnăvit, astfel că a fost suplinit de Mihai (Miron) Călinescu (Kalinowski), preot, apoi călugărit. Din aprilie pînă în iulie 1861, din lipsa unui profesor la limba română, acesta i-a fost dascăl, accidental, și lui Mihai, în clasa I-a gimnazială, semestrul II. Din această cauză, limba română n-a fost predat în semestrul I. Despre acest dascăl suplinitor s-a spus că avea pregătire intelectuală la nivelul colegului său, Iliuț. În cele câteva luni de la sfîrșitul semestrului II, acest dascăl n-a reușit să-l obișnuiască pe elevul Mihai Eminovici să spună pe de rost din gramatica lui Măcărescu și i-a pus în catalog nota hinreichend („slab”). Această notă, alături de cea pusă de Iliuț, era să-l coste anul școlar sau, cel puțin, o corigență la acest obiect. Mihai a terminat clasa I (anul şcolar 1860-1861) cu rezultate buneexcellent” la Limba română şi foarte bine” la Istorie – fiind clasificat al 11-lea în primul semestru şi al 23-lea în cel de-al doilea semestru. Pedagogul Vasile Bumbac, l-a cunoscut pe elevul Mihai Eminovici, afirmând că el cunoştea pe de rost multe basme populare, având un dar aparte de a şti a le povesti cu mult patos.34

Mihai rămăsese ultimul băiat al lui Gheorghe Eminovici care mai frecventa Liceul german din Cernăuți. În septembrie 1861, Mihai a intrat în clasa a II-a (anul școlar 1861/1862), iar Ilie s-a înscris la Şcoala naţională de medicină şi farmacie din Bucureşti. Astfel, Ilie a fost primul copil al lui Gheorghe Eminovici care a urmat studiile superioare în ROMÂNIA, unde se născuse de puțină vreme învățământul superior medical și farmaceutic. Aceasta se datora, în bună parte, medicului Carol Davila – de orgine franceză.35

După ce a pășit în anul al II-lea de gimnaziu, Mihai l-a cunoscut pe Teodor Ştefanelli (Theodor V. Ştefaniuc), născut în oraşul Siret, care era de-abia „boboc”, adică în clasa I. Acesta avea să consemneze că „Pe atunci Eminescu purta numele de Eminoviciu. Parcă-l văd şi astăzi: mic şi îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, faţa lungăreaţă, umerii obrajilor puţin ridicaţi, ochii nu mari, dar vii, colorul feţei întunecat prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era totdeauna curat îmbrăcat”. Cei doi elevi au devenit prieteni de-o viață, deşi cât timp au stat în Cernăuți s-au întâlnit doar duminica şi în sărbătorile mari, la exerciţiile religioase ţinute de bătrânul şi severul catehet („popa”) Veniamin Iliuţ.36

În anul al II-lea de gimnaziu, disciplina de studiu căreia i se acorda cea mai mare importanță era Limba şi Literatura românească. Aceasta era predată de profesorul Aron Pumnul („când era sănătos”), iar dacă nu se simţea bine şi lipsea de la şcoală, de către profesorul român moldovean I.G.SBIERA – culegător de creaţii populare, iar ulterior autor de studii de ţinută academică.37

În cei zece ani de profesorat la gimnaziu, I.G.Sbiera s-a arătat a fi un adevărat urmaş al lui Aron Pumnul. Realizând faptul că elevilor le lipsesc elementare cunoştinţe de istorie naţională, a încercat să suplinească această lacună. Se documenta din lucrări de specialitate, învăța și-i învăța, la rându-i, pe elevii săi, noţiuni elementare de istoria românilor şi istoria limbii române, organiza excursii, serbări religioase, care se transformau în lecţii de educaţie naţională. Însă, Mihai avea o mare atracție față de Istorie. Prin anul II, profesorul de istorie Ernst Rudolf Neunauer, în vârstă cam de 40 de ani, originar din orașul Iglau (cu studii de filisofie la Praga și de drept la Viena), l-a notat cu „Ausghezeichnet” – adică „cu cea mai bună medie”. Din acel moment, tânărul gimnazist a devenit o figură cunoscută în gimnaziu, deoarece până la el n-o obținse nimeni.38 

În Cernăuţi ajungeau cu mare greutate informaţii despre viaţa politică şi culturală din România. Puținele cărţi, reviste şi ziare româneşti care treceau cu greu graniţa erau citite cu nesaţ de intelectualii români aflaţi în capitala Bucovinei austriece.

Printre cei care făceau propagandă subtilă, dar eficientă, pentru a implanta numele «ROMÂNIA» în conştiinţa tinerei generaţii se afla şi profesorul Aron Pumnul. Acesta îşi precizase clar crezul său în revista „Bucovina”, unde afirmase că „Poporul este trupul naţiunei, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, tot aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea e dumnezeiescul, eternul, înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba în toate trebuinţele vieţii: în casă, în biserică, în şcoală şi administraţiune”.39 La rândul său, I.G.Sbiera era conştient că fără strădaniile dascălilor de a-i învăţa pe copii carte, şi, în primul rând istoria neamului, „era cel mai mare pericol ca amintirile româneşti să se stingă cu desăvîrşire şi conştiinţa naţională să amorţească pe vecie”.40 Cei doi dascăli – Aron Pumnul și I.G.Sbiera – au fost simbolurile care au adunat în jurul lor școlarii români aflați la studii în Bucovina cea înstrăinată, într-un mediu socio-politic ostil, care le agresa identitatea de neam. Teodor V. Ștefanelli avea să afirme că „Aceşti doi profesori ne-au iniţiat în gramatica şi literatura românească şi ne-au predat şi puţină istorie naţională, atît cât era pe atuncea permis să ascultăm din istoria neamului nostr”.41

MIHAI a preferat anumite discipline de studiu și a iubit în primul rând lectura, practicată mai ales în afara școlii, inclusiv urcat pe acoperişul şurii sau al casei părintești din Ipotești. Însă, nu i-a plăcut să înveţe lecţiile predate de dascăli în timpul orelor de clasă. De aceea a luat note slabe (rele), care l-au pus în dușmănie constantă cu anumite discipline de studiu. Teodor V.Ştefanelli avea să relateze că: Eminescu ne vorbea adese în clasă şi noi îl ascultam cu plăcere, pentru că vorbea româneşte mai corect decât noi, şi se ferea şi de aşa numitele expresii pumnuliste care prinsese rădăcină între studenţi. Pe lângă aceasta mai avea şi un dar deosebit pentru a istorisi. Poate că împrejurarea că era din România a fost una din cauzele că noi bucovinenii ţineam atât de mult la Eminescu şi că Aron Pumnul îl trata cu deosebită bunăvoinţă şi-l lua ades la sine”.42

MIHAI s-a remarcat la disciplinele de studiu Religia şi Limba românească. După cum avea să consemneze Teodor.V.Ştefanelli, Mihai era „cât toţi elevii români ai clasei la un loc”. El cunoştea gramatica şi literatura română mai bine decât toţi elevii, iar „în ce priveşte istoria naţională, nici nu ne puteam asemăna cu dînsul, pentru că el avea o deosebită predilecţie pentru aceasta şi se vede că avea şi din România cărţi de istorie naţională, pe cînd ceilalţi elevi nu aveam astfel de cărţi, dar nici nu le puteam afla undeva”.43 Însă, disciplina de studiu pe care n-a iubit-o de nici o culoare a curcubeului a fost matematica. De aceea, s-a învoit cu Constantin Ştefanovici să-i facă temele, iar el să-i spună poveşti. „Eu ştiu chinul ce l-am avut însumi – avea să spună Mihai mai târziu – cu matematicile în copilărie din cauza modului rău în care mi se propunea, deşi în de altfel eram unul din capetele cele mai deştepte. N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că (nu) se pusese în joc judecata, ci memoria. Și deși aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăța deloc pe de rost, încât îmi intrase-n cap ideea că matematicile sunt științele cele mai grele de pe fața pământului.44”

Viaţa gimnaziștilor (liceenilor) puşi în cost” la ruteanul birjar Nicolai Ţirţec era infernală. Acesta era un speculant, n-avea mamă, n-avea tată, parcă frusese ouat și nu fătat. Pentru ca să nu facă focul în casă, îi ghemuise, iarna, pe toţi copiii într-o chilie, iar seara nu le da de mâncare decât porumb fiert în lapte. De aceea copiii, înfometaţi, furau mere şi făceau chisăliţă şi povidlă din poame.45 Pregătirea pentru culcare se petrecea „cu zarva ce o fac găinile până se aşază în coteţ”. Tovarăşii de cameră ai lui Mihai îşi istoriseau isprăvile de peste zi şi îşi plănuiau unul altuia farse peste noapte. Mihai, care avea obiceiul să stea acasă să citească şi era bun povestitor, era pus să le istorisească ce citise sau să le spună basme. El le respecta dorinţa, de voie, de nevoie, căci în caz că se opunea era bătut cu pernele. Pe pereţii căsuţei din grădină, Mihai făcuse o galerie de tablouri cu ilustraţiuni din jurnale, pentru vederea căreia trebuia să se plătească intrarea. Împreună cu un coleg, probabil, poreclit Armanul, cu care sta în odaia din pod, jucau teatru, piese nemţeşti.

Anturajul în care Mihai a fost obligat sub presiune psihică să se integreze, l-a marcat într-o oarecare măsură pentru tot restul vieţii:46 Peste noapte, unii „chiriași” se furișau în grădină şi furau mere din pom ori prin scuturătură. Pentru a se răzbuna, îl strigau pe rutean, urlând în noapte ca din pivniţă: „pani Ţirţec, pani Ţirţec!”, pînă ce-l scoteau buimăcit din casă, apoi fugeau. Tovarăşii lui Mihai născociră o sperietoare lugubră, cu care-l vârau pe Nicolai Ţirţec în toate spaimele nopții, ştiind că era fricos din fire şi nu şedea bucuros singur. Când învăţau la ştiinţele naturale despre maimuţe, copiii-chiriași se căţărau în nuc spre a le pricepe mai bine mişcările, iar Mihai se cuibărea ca vulturul într-un pom din grădină.

Toamna, Mihai culegea mere rămase din scuturătură. Prietenii îl dedară pe Mihai să joace cărţi, chiar pe bani: ferber cu şantel şi fără. Mânaţi de un anume Lozinschi, băieții se duceau în beciul unui crâşmar din Uliţa Jidovească, cu firma La cocoşul roşu. Aci, într-o hrubă fără ferestre, aşezaţi pe un poloboc răsturnat, jucau cărţi la lumina unei lumânări de seu înfipte într-un cartof mare. Lozinschi, înţeles cu crâşmarul, le lua bani, straie, cărţi vechi. Aici pierdu elevul Mihai Eminovici şalul turcesc pe care mamă-sa i-l dăduse ca să nu răcească!

Cei doi fraţi Ştefanovici aveau obiceiul să prindă păsări, ciocănitori şi să le ţină în colivie. Aceștia au vrut să-i vândă cu orice chip lui Mihai o carte (Biblische Geschichte Altes Testament), însă el a refuzat. Pentru a se răzbuna, cei doi frați l-au îmbiat să doarmă cu ei într-o chilie, unde-i spuseră că s-ar fi spânzurat un călugăr.47

Peste noapte, cu o sfoară legată din vreme, cei doi frați începură să zgâlţâie geamul, în vreme ce unul, vorbind într-o cofă goală, ca un strigoi, zicea nemţeşte: „Eminowicz, Eminowicz, warum kaufst du nicht Biblische Geschichte?” (Eminovici, de ce nu cumperi cartea?). Apoi îi puseră plapuma în cap şi-l loviră cu sfeşnicul, până ce Mihai, tremurând de spaimă, făgădui că va cumpăra Biblia.

Mihai, înspăimântat, s-a plâns gazdei că odaia e bântuită de stafii. Astfel, ruteanul birjar s-a hotărît să nu doarmă într-o noapte, spre a da de rost duhurilor necurate. Şi-a aprins ciubucul cel lung şi s-a pus să vegheze, dar curând a aţipit. Copiii pregătiseră dinainte un pepene găurit în chip de cap de mort, cu lumânare înăuntru, şi un cearceaf mare. Când sforăiturile bătrânului erau mai sonore, un zornăit lugubru a cutremurat ferestrele deschise pe jumătate şi legate cu sfoară. O stafie albă cu ochi de foc şi dinţi clănţănitori, înfăşurată în giulgiuri fâlfâitoare, a ieşit dintr-un scrin care se afla în cameră, iar Ţirţec a sărit în picioare. Ca din depărtare, un glas înăbuşit (un băiat vorbea într-un pahar apăsat pe buze) se auzi zicând: „Ţirţec, iapa-ţi piere-n grajd”. Ţinând ciubucul în mână, Ţirţec a dat năvală afară cu ochii pustii să vadă ce-i, când dintr-un pom din grădină sări unul, care furase mere. Hoţul a sărit peste gard, iar Ţirţec s-a luat după el, însă „căzu în gura unor câini”. Datorită răului tratament, prin luna mai 1862, unii băieţii-chiriași plecaseră de la Nicolai Ţirţec, găsindu-și alte locuri de găzduire. Însă, Mihai n-a putut pleca pentru că, neplătind costul, gazda îl oprise pe el drept zălog. Condițiile mizerabile, pe care nu le-a mai putut suporta, hrana proastă, precum și spaimele provocate de locul în care era proțăpit, l-au făcut să dea în friguri. N-a mai putut răbda acea situaţie îngrozitoare, care se adăuga la necazurile avute la şcoală, unde lua note rele la unele discipline școlare. De aceea, s-a hotărât să părăsească Cernăuții și să fugă acasă, în Moldova, la Ipotești.

MIHAI a pornit pe jos până la târgul Mihăileni, însă, neavând bilet de liberă circulaţie, a trecut clandestin granița dintre Austria și România, pitit în dosul unei „harabale de marfă”. De la Mihăileni a pornit spre Ipoteşti, a ajuns în sat, dar i-a fost frică să meargă de-a dreptul acasă. A dat târcoale unui păr din ograda megieşului Isăcescu, pus tocmai pe o coastă, drept în faţa casei familiei sale, iar episodul care a urmat a fost ținut minte toată voața, întrucât în acel moment se afla la moşie Maica Fevronia, care, privind spre deal, îi zise mamei sale: „Ian te uită, Raluca, cum samănă băietul cela cu Mihai.48 În scurt timp, baba Prodăneasa din sat a mers cu vestea că băietul de pe coastă era chiar Mihai. Mama lui l-a pus pe vizitiul Vasile Rusu să-l prindă şi să-l ducă în casă. Însă, văzându-se încolţit, Mihai a încercat să fugă, ţipând cât îl ţinea gura, dar a fost luat pe sus şi dat în primire mamei. Aceasta l-a ţinut „tăinuit” pînă seara, când s-a întors soţul său, Gheorghe, căruia i-a spus, pe ocolite, întâmplarea cu băietul său. Acesta s-a supărat, i-a făcut băietului „o morală aspră însoţită de numeroase demonstraţiuni contondente”, apoi a încheiat dojenitor, cu mare necaz în suflet: „Atâta treabă am, Ralucă, şi acum trebuie să plec la Cernăuţi, să duc pe tâlharul ista la şcoală”.

Raluca Eminescu – Pictura in ulei

A doua zi, tâlharul” a încercat iar să fugă, iepurește, luând-o cu spor la deal, pe drumul care duce agale la Botoșani. A urmat altă scenă despre care Mihai avea să-și aducă aminte peste ani, cu mare nostalgie: 49 Tatăl său a prins de veste că tâlharul” a tulit-o şi a trimis după el oameni călări. Poteraşii l-au ajuns din urmă, zicîndu-i: Haide îndărăt, cuconașule, haide la boier acasă, să te dea tot la Cernăuți, că nu-i chip altfel”.”El a replicat, ţipând şi zbătându-se să scape din mâinile poterei: La ce să mă dea la Cernăuți, că eu sunt învățat și fără Cernăuți”. Poteraşii tatălui său l-au dus cu forţa la conac, unde a fost legat cu frânghia şi ţinut astfel o zi întreagă. El se opintea să scape de legătura frânghiei, strigând: De ce mă legi degeaba, căci eu știu să mă dezleg”. Astfel, Mihai a fost dus pe sus înapoi, târâș-grăpiș, numa-n curmeziș, la Cernăuți, unde directorul Ştefan Wolff, sătul de năzdrăvăniile zgomotoase ale copiilor lui Gheorghe Eminovici, n-a fost încântat să-l reprimească în școală. În acel an şcolar, la disciplina de studiu limba latină, profesorul Valentin Kermanner i-a acordat calificativul „insuficient” pe un semestru, iar la matematici, profesorul Johann Haiduk i-a acordat calificativul „insuficient” pe ambele semestre. În rezumat, tabloul rezultatelor la învățătură ale elevului Mihai Eminovici arăta astfel:

Pe semestrul I, obţinuse următoarele calificative:

Religia = lăudabil;

Limba latină = eminent;

Geografie şi istorie = foarte bine;

Matematici = insuficient;

Ştiinţele naturii = suficient.

În semestrul al II-lea, situaţia se prezenta astfel:

Religie = eminent;

Limba latină = insuficient;

Limba germană = mulţumitor;

Limba română = foarte lăudabil;

Geografie şi Istorie = bun;

Matematici = insuficient;

Ştiinţele naturii = lăudabil.

Astfel, elevul Mihai Eminovici a fost obligat să repete clasa a II-a.

În septembrie 1862 (anul școlar 1862/1863) elevul Mihai Eminovici a fost înscris tot în clasa a II-a. Însă, n-a mai stat în gazdă la birjarul rutean Nicolai Ţirţec, ci la un profesor de limba franceză – Victor Blanchin –, în strada Domnească-de-Jos. Acesta ţinea cu chirie casele lui Samuil Morariu (devenit mai apoi mitropolit al Bucovinei).50 Gheorghe Eminovoci a gândit că dacă băietul său Mihai va sta în casă cu un franţuz, s-ar fi deprins să vorbească, fără să vrea, în această limbă. Însă, franțuzul Victor Blanchin era un beţiv fruntaș, venea acasă pe două cărări şi făcea multă gălăgie, sfădindu-se rău cu nevasta. Mai mult, l-au proţăpit pe Mihai într-o odaie nesănătoasă, din cauza căreia a căpătat o boală de urechi. Astfel, Mihai a înţeles că a scăpat de dracul (ruteanul Țirțec) şi a dat de mama dracului (franţuzul Blanchin).

Elevii români ai Liceului german din Cernăuţi nu aveau o gramatică românească tipărită, învățând după dictatul profesorilor. Însă, Mihai primise scriptele” de la Pumnul şi-şi prescrisese astfel Gramatica. De aceea, colegii lui îl rugau să le împrumute manuscriptul ca să-şi prescrie şi ei Gramatica. El împrumuta manuscriptul respectiv, cu condiţia să nu-i îndoaie colţurile filelor, adică să nu-i facă urechi de Eselsohremn” (urechi de măgar, n.ns.).51 Mihai n-a avut cărţi de şcoală” scrise special pentru istoria Românilor, dar a avut alte cărţi vechi în care află ce-i trebuie”. Pe lângă limba şi istoria românească, el a studiat şi istoria antică, cu predilecţie istoria grecilor, romanilor, egiptenilor, babilonienilor, asirienilor, persienilor şi a indienilor. Teodor V.Ştefanelli spune că Opul” din care studia el această istorie era Weltgeschichte (Istoria lumii, n.ns.) de Welter. Această carte era scrisă într-un mod care deştepta interesul tinerilor, întrucât cuprindea miturile, poveştile şi legendele nebuloase în care erau învăluite originile acestor neamuri cu o cultură străveche. Cartea nu era impusă de legile şcolare, dar cei mai mulţi din şcolari o aveau şi se adăpau din ea cu ştiinţă de carte. Elevul Mihai Eminoviciu nu se despărţea de dânsa, purtând-o cu el chiar şi atunci cînd făcea doar simple plimbări. Acelaşi Teodor V. Ştefanelli şi-a amintit că, fiind în clasa a II-a, profesorul le-a predat istoria persienilor. Cînd a vorbit despre tinereţele regelui Cyrus, i-a mustrat pe elevii de faţă, spunându-le că în despărţitura A a acestei clase este un elev Eminovici, care ştie istoria mai bine ca oricine”.52 Atracția lui Mihai pentru istoria antică şi pentru faptele învăluite în nimburi antice şi misterioase ale regilor din cea mai îndepărtată antichitate explică de ce ulterior a scos adeseori în relief figuri luminoase din cronicele antice, pline de misticism şi de poezie.

Mihai a cercetat cu sârg biblioteca Pumnului, unde citea cu nesaț, apoi își împrumuta cărţi pe care le lua cu el pentru a le citi acasă. Când mergea la bibliotecă, trebuia să treacă pe lângă locuinţa lui Teodor V. Ştefanelli, pe care-l lua adesea cu el. Teodor Ştefanelli avea să relateze că Mihai „cetea cu înlesnire slova veche chirilică şi mai cu seamă cărţi vechi vedeam în mâna lui, iar letopiseţele lui Kogălniceanu le lua acasă. Când a văzut că şi eu citesc slova veche, m-a întrebat unde am deprins această slovă, că doar în şcoală nu se învaţă. Spunându-i că tatăl meu m-a învăţat să cetesc slovele cele vechi după o psaltire şi după o carte ce coprindea vieaţa sfinţilor, îmi zise, că şi el acasă a deprins acească slovă. Mai cu seamă în zile de dumnici şi sărbători îl aflam pe Eminescu regulat în bibliotecă, răsfoind, cetind şi luând acasă tot cele mai vechi cărţi. De aici ne putem explica cunoştinţa deplină a limbii cronicarilor pe care şi-a însuşit-o Eminescu şi a frumoaselor forme ce le admirăm azi în scrierile sale”. 53

Mihai a citit şi cărţi germane care n-aveau legătură cu materiile pe care le învăţa la orele de clasă. Odată a venit la Teodor V. Ştefanelli cu o carte intitulată Mythologie fur Nichtstudierende (scrisă de G.Reimbeck, care prezenta mitologia grecilor şi romanilor pe înţelesul maselor largi de cittitori, n.ns.) şi i-a spus că după această carte învaţă mitologia grecilor şi a romanilor”. Când colegul i-a spus că această carte nu este pentru studenţi, Mihai i-a răspuns că el, dacă are gust să înveţe ceva temeinic, nu se ţine de programa din şcoală”.54 În primul semestru, elevul Mihai Eminoviciu a avut, în general, calificative bune: la limba română „excelent”, iar la istorie „excepţional”.

În acel timp, familia Eminovici a avut bucurii, dar și o tristețe fără seamăn.

În luna mai 1863, Ilie a absolvit cursurile Şcolii naţionale de medicină, întemeiată de Carol Davila, fiind numit intern la Spitalul „Colentina”, precum și extern la Spitalul „Maternitatea” (Spitalul de nașteri) din Bucureşti. În 10 august 1863, Iorgu (George) Eminovici a fost avansat la gradul de sergent şi mutat, la cerere, în garnizoana Bucureşti. El a fost primul membru al familiei Eminovici, care a activat în cadrul armatei naționale. L-a apreciat mult pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care provenea dintr-o veche familie de dregători moldoveni din părţile Fălciului, menţionată documentar pentru prima dată în anul 1638. Doi membri ai familiei sale au fost luptători pe plan politic național, plătind cu viața opoziția lor faţă de domniile fanariote.55

La Cernăuți, Mihai continua studiile în condiții din ce în ce mai grele și rele. El era bun de inimă, afectuos, fiind solidar cu colegii și tovarășii săi, ajunși la ananghie. De pildă, înainte de Paştele anului 1863, după sfârşitul orelor de învăţătură, în timp ce colegii ieșeau din clasă, Teodor V. Ştefanelli s-a urcat pe catedră şi a strigat cât l-a ţinut gura: Petrecere bună, domnilor!”. În acel moment, prin dreptul ușii deschise a trecut nevrosul de professor Vyslouzil”, căruia nu i-a plăcut urarea strigată a lui Teodor V. Ștefanelli. S-a întors din mers şi i-a dictat agitatorului indisciplinat pentru o oră carcer în clasa unde se afla. În scurt timp a apărut în ușa clasei Onufri – servitorul şcoalei – pentru a încuia uşa de la clasă, cu încarceratul înăuntru. Acesta Onufri era foarte popular printre elevi, pentru că-i împrumuta şi cu parale când flămânzeau în şcoală şi nu aveau bani să cumpere covrigi sau mere. În momentul în care Onufri „meșterea” la broasca ușii pentru a o închide, pe coridor trecea elevul Mihai Eminovici. Prin ușa încă deschisă, el l-a zărit pe prietenul său şi l-a întrebat ce-i cu el. Acesta i-a relatat, la repezeală, cu mare supărare, nenorocirea care a dat peste el. N-au putut vorbi mult, căci Onufri se grăbi să încuie uşa, iar Teodor V. Ştefanelli a rămas singur în carcer, foarte descurajat. Ce a urmat a fost relatat ulterior de către Teodor V. Ștefanelli: Dar, după vreo zece minute aud că scârţâie cheia la uşă şi văd că intră Onufri şi cu Eminescu în clasă. Eminescu avea toate buzunarele pline cu covrigi. El împrumutase bani de la Onufri, cumpărase covrigi, şi-l înduplecase să-l slobozească ca să stea cu mine până mă va libera. Ce voios eram acum şi în profunzimea mulţumirii şi zăpăcelii mele, i-am promis lui Eminescu că şi eu voi sta cu dînsul cînd îl vor închide vreodată. Acu ne trecu timpul foarte repede, căci abia sfîrşisem să mâncăm covrigii, şi Onufri ne dete drumul, dar ne zise să nu spunem nimănui c-apoi vai de capul nostru, iar noi amăndoi ne-am dus drept pe toloacă unde împreună cu alţi colegi am jucat mingea pînă pe însetate”.56

Începând cu 16 aprilie 1863 -, dată la care începea prima zi de şcoală după vacanţa Paştilor -, numele elevului MIHAI EMINOVICI n-a mai apărut în cataloage.57 El a rămas la Ipoteşti, cu consimţământul tatălui, care a crezut, fără să fie convins, că băietul său nu prea avea tragere de inimă pentru învățătură. Lipsa de bani pentru a plăti „costul”, l-a abătut și mai mult de la gândul de a-l duce înapoi pe Mihai la Liceul german din Cernăuţi. El trebuia să acorde întâietate celorlalţi copii, care terminaseră liceul şi cereau întreţinerea în şcoli mai înalte din străinătate. De aceea, a înțeles că-i bine să-l îndrepte pe Mihai spre un meşteşug potrivit puterilor lui, doctor sau impegat prin vreo instituţie publică. Până la sfârşitul anului școlar, Mihai a rămas la Ipoteşti, unde a început pregătirea pentru a se prezenta la examene, ca elev pregătit în particular. În același timp, a dat câte o raită prin văi, dealuri, a cutreierat pădurile învecinate, intrând şi prin casele unor bătrâni care ştiau să povestească.

În acea vară-toamnă a anului 1863, deci la vârsta de 13 ani, s-a înfiripat prima iubire a lui Mihai pentru copila cu ochi albaştri, pe care a imortalizat-o peste ani în poezia Mortua est:

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte şi flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate,

De luna regină pe rând vizitate.

3. Încercarea lui Mihai de a continua studiile în ROMÂNIA

Pentru a urca în anul școlar următor, Mihai a fost obligat să susțină examenul de promovare a clasei a II-a. La Cernăuţi, în Austria, nu era posibil, întrucât părăsise intempestiv școala (gravă abatere disciplinară), dar și datorită faptului că n-avea bani să plătească costul. În acea situaţie, tatăl său a încercat să-l înscrie la Gimnaziul din Botoşani, care nu mai era în Moldova, ci în ROMÂNIA. El a avut nevoie de un act care să dovedească situaţia la învăţătură la Liceul german din Cernăuţi. Astfel, în decembrie 1863, Mihai a mers din Ipotești – România -, la Cernăuţi, în Austria, pentru a-şi ridica ,,Testimoniul” cu situaţia la învăţătură. Acesta a fost eliberat repede și cu exactitate de către direcţia Liceului german din Cernăuţi, cu nr.17, semnat de către directorul Ştefan Wolf.

La întoarcerea din Cernăuți, Mihai a călătorit împreună cu pedagogul VASILE BUMBAC din Costâna, aflat în gazdă la Aron Pumnul. Cei doi drumeți au parcurs, în vreme de iarnă (probabil cu sania trasă de cai!) drumul care lega orașul Cernăuți de târgul Siret, apoi de Suceava. MIHAI a văzut Suceava, cu ochii săi iscoditori, din mers, la pas sau din căruță ori sania trasă de cai, descriind cu mâhnire un peisaj care l-a impresionat profund. El a constatat că din Suceava de odinioară nu mai rămăsese decât amintirea din vremea lui Ștefan cel Mare, spre suferința neamului său ajuns la bunul plac al străinilor și imperiilor vecine.58 Cu această imagine a fostei capitale a Moldovei, Mihai a intrat în Moldova sa dragă, mergând spre răsărit, pentru a ajunge la Botoșani, apoi la casa părintească din Ipotești. După ce a lăsat în urmă nefericita Suceavă, înstrăinată de stăpânirea habsburgică și împoporată cu alogeni, Mihai a luat-o agale spre casa părintească din Ipoteștii Botoșanilor, în fapt ai României, trecând prin așezări care au fost,de la origine, românești. Dintre acestea i-a rămas în memorie satul Baisa, cu împrejurimile sale fermecătoare, scoțând în lumina istoriei scrise Pădurea Baisa, cu lacul din apropiere. Acesta a inspirat unele dintre cele mai frumoase poezii, pe care poetul Mihai Eminescu le-a creat și dăruit contemporanilor și urmașilor săi.

Astfel de poezie, intitulată O, ramâi”, exprimă sentimente de contopire a omului cu natura care-l învăluie și-l apără de necunoscut:

Astfel zise lin pădurea,
Bolți asupra-mi clătinând;
Șuieram l-a ei chemare
Ș-am ieșit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-nțelege n-o mai pot…
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot”.

Tânărului Mihai îi atrăgeau atenția, în mod deosebit, nuferii albi și galbeni, care creșteau pe acest lac; în acest areal, coloritul copacilor, lacului și nuferilor, precum și zumzetul vieţuitoarelor, întregeau cadrul în care imaginaţia lui vie confereau locului o semnificaţie aparte, exprimată în chip magistral mai târziu în poezia Lacul:

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă”.

Se spune că Mihai obișnuia să își sperie tatăl într-un mod cel puțin bizar: mergea în pădure să prindă șerpi și-i punea de vii în apropierea casei sale; apoi își chema tatăl să vadă „ce pasăre a prins” și stătea deoparte râzând când acesta dădea față-n față cu reptilele „supărate” o lua la sănătoasa, cu vorbele de rigoare.

Mihai a ajuns, probabil, în BOTOȘANI, pentru a prezenta directorului Seminarului lui Ladislav Federber „Testimoniul” cu situaţia la învăţătură, eliberat de către direcţia Liceului german din Cernăuţi, apoi s-a îndreptat bucuros spre casa părintească din IPOTEȘTI. După ce a ajuns la Ipoteşti, Mihai i-a trimis o scrisoare de mulţumire lui Vasile Bumbac în care a scris: „Stimate Bădiţă Basileus, îţi mulţumesc din suflet pentru găzduire şi cele IV caiete. Acolo e toată Bukovina! Ele sunt hrana mea de toate zilele. Sărbători cu bine şi cu sănătate de la al Dumitale supus M. Emi. Decb. 863”.

Însă, în scurt timp, Mihai a trăit o cruntă dramă. În 28 decembrie 1863, a murit, în Spitalul oștirii din București, Ilie – fratele cel mai iubit de Mihai –, după ce s-a îmbolnăvit de tifos, contractat de la soldaţii din Spitalul Militar (înființat în anul 1859). A fost înmormântat la 31 decembrie 1863, fără a fi prezent vreun membru al familiei! Mihai avea să scrie cu pioasă aducere aminte: „De câte ori voi să-mi amintesc figura unui om nobil și inteligent pe care nu-l cunosc îmi iese Ilie înainte – pare ca văd înaintea mea ochii lu albaștri – de câte ori citesc un pasagiu înțelept îmi pare că-l aud citit de glasul lui”. A suferit cumplit după moartea fratelui său – Ilie –, care i-a înseninat copilăria, dedicându-i poezia Copii eram noi amândoi, ale cărei versuri sintetizează întreaga sa copilărie:

Copii eram noi amândoi,

Frate-meu şi cu mine.

Din coji de nucă car cu boi

Făceam şi înhămam la el

Culbeci bătrâni cu coarne.

În 20 ianuarie 1864, la Ipoteşti s-a stins din viaţă Casandra Elena – fata lui Gheorghe a Lupului –, în vârstă de 19 ani. A fost răpusă de dropică (hidropizie – acumularea anormală de lichid în corp şi umflarea acestuia) și înmormântată în ţinţirimul bisericii. Mihai a fost cuprins de o profundă tristeţe pentru dispariţia acelei fiinţe dragi, luată de „Zburătorul”, exprimată în versurile dedicate fetei:59

Ea a murit”.

– Am îngropat-o-n zare

Sufletul ei de lume este plâns.

Am sfărmat arfa – şi a mea cantare

S-a înnăsprit, s-a adâncit, s-a stins”.

(…)

4. Frecventarea fără rost a cursurilor Gimnaziului din Botoșani

Întrucât situația financiară a familiei lui Gheorghe Eminovici era precară, la începutul anului 1864 Mihai a solicitat Ministerului Învăţământului din Bucureşti – personal ministrului Dimitrie Bolintineanu -, o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier la Gimnaziul din Botoşani.60

Începând din ianuarie 1864, Mihai a urmat, în fapt, cursurile Gimnaziului din Botoşani, pentru a termina clasa a II-a. În același timp, Matei, fratele său era elev în clasa a I-a la Gimnaziul din Botoşani. Cei doi frați Eminovici au locuit împreună cu sora lor – Aglaia, la mătuşa lor – Maria Mavrodin. Mihai o ajuta pe sora sa, elevă la Pensionul Zielinski, să-și pregătească lecțiile. La Gimnaziul din Botoșani, Mihai a audiat cursuri de limba română și latină, ştiinţe naturale, istorie şi geografie, matematică, franceză, caligrafie, germană şi religie. Informaţii despre perioada şcolară a lui Mihai în Botoşani au dat ulterior fratele poetului – Matei Eminovici, botoșăneanul Gheorghe Bojeicu şi un coleg de clasă – Gheorghe Galeriu. Din relatările acestora reiese că elevul Mihai Eminovici nu a fost trecut în matricola şcolii, aşteptând aprobarea bursei de la Minister. Notele erau trecute mai întâi în cataloagele personale ale profesorilor şi la sfârşit de lună erau înscrise în cataloagele oficiale.

În acest timp, la Botoșani se afla, în drum spre Cernăuți, trupa teatrală a marii actrițe Fanny Tardini din Galați – orașul care a energizat marea epopee a nașterii și dezvoltării teatrului național românesc. La stăruința unor moșieri români din Bucovina, îndeodebi a fraților Costin, această trupă teatrală – numită și Compania Fanny Tardini-Vlădicescu – primise aprobarea Agenției austriece din Iași să susțină 20 de spectacole la Cernăuți în limba română, cu piese și cântece românești. Aceasta ajunsese cea mai mare și mai bine organizată trupă teatrală din provincie. După spusele lui Teodor Burada, actorii acestei trupe au dat câteva reprezentații în Botoșani, la care a fost, probabil, prezent și Mihai.

Șerban

Din cauza situației școlare neclarificate, Mihai a fost certat de tatăl său. Astfel, a încercat să acţioneze pe cont propriu, în condiții de supraviețuire, pentru a ieși din acea situație stânjenitoare. În sprijinul său a sărit fratele său – Șerban -, care nu se știe cu exactitate în ce împrejurări se afla în acele momente la Ipotești. În 8 februarie 1864, Mihai a trimis un memoriu către ministrul Instrucţiunilor Publice – Dimitrie Bolintineanu –, pentru obţinerea unei burse de studiu la Gimnaziul din Botoșani. În așteptarea aprobării, în februarie 1864, Mihai a urmat cursurile Gimnaziului din Botoșani, ca privatist, luând parte, cu siguranță, la reprezentaţiile trupei Fany Tardini, al cărui repertoriu începea cu vodevilul naţional Radu Calomfirescu”, scris de Ion Dumitrescu-Movileanu. Însă, în loc de aprobare a bursei, la 21 februarie 1864, prin Ordinul nr.4.307, Ministerul a cerut directorului Gimnaziului din Botoşani informaţii despre elevul Mihai Eminovici, astfel: „Subsemnatul, dorind a fi informat asupra purtării şi învăţăturii elevului Mihai Eminovici, din acel gimnaziu, are onoarea a vă invita să-i trimiteţi, cât se va putea mai curând, o asemenea ştiinţă”. Conducerea gimnaziului, prin directorul Gheorghe Pădure, profesor de matematică, ce dispunea de un catalog personal unde trecea notele elevului Mihai Eminovici, a răspuns ministrului că între elevii acestui Gimnasiu nu se găseşte nici un elev cu asemenea conume, şi apoi în cataloagele de la înfiinţarea istui Gimnasiu nu se vede figurând ca atare”. Acest răspuns a fost posibil, întrucât actele de studii ale lui Mihai Eminovici erau trimise la Minister (ca dovadă a situației școlare), el neputând fi înscris la Gimnaziu fără aceste acte. Până la înapoierea certificatului de studii de către Minister, Mihai Eminovici era simplu auditor al cursurilor predate în Gimnaziu.

La 8 februarie 1864, Fanny Tardini a făcut cerere Agenției austriece din Iași, rugând să intervină la guvernatorul Bucovinei pentru 20 de reprezentații teatrale în limba română.61 După câteva reprezentații mult apreciate de public, trupa teatrală Fany-Tardini a plecat la Cernăuți, spre regretul lui Mihai, pentru care arta teatrală începea să devină visul vieții sale. În 29 februarie 1864, trupa respectivă și-a început primul turneu la Cernăuți, cu vodevilul naţional Radu Calomfirescu”, scris de Ion Dumitrescu-Movileanu, vodevil național în 5 acte cu mare spectacol. Vodevilul evoca figura legendarului boier al lui Mihai Viteazul, distins în luptele cu tătarii.62 Reprezentațiile au avut un mare succes la publicul românesc din Cernăuți, precum și în întreaga Bucovină.63

Mihai încă mai credea în rezolvarea favorabilă de către Minister a cererii sale. În 16 martie 1864, a trimis „Testimoniul” său personal şi un memoriu în care spunea: mă grăbesc de a Vă înainta cu onoare, Domnule Ministre, pe lângă aceasta precum în original aşa şi în copie notele, care mi s-au eliberat de către Onor Direcţie al Gimnasiului cezaro-regesc superior din Cernăuţi. 16 martie 1864”. Ministerul a revenit și, în 21 martie 1864, prin Adresa nr. 9816 către Gimnaziul din Botoşani, a promis că elevul Mihai Eminovici va fi primit „negreşit la ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va îndeplini condiţiunile concursului“.64 Adresei i-a fost alăturat testimoniul, pentru a-l înapoia petentului. Mihai a consemnat în scris: Mi-am primit atestatul, semnând M/Eminovici. Însă, prin rezoluţia din 8 aprilie 1864, Ministerul nu i-a aprobat bursa de studii, motivând că „nefiind nici un loc vacant de bursier“. Deci, a rămas valabilă rezoluţia Ministerului din 21 martie 1864, nefavorabilă strădaniilor sale de a se reintegra în școală ca integralist, nu ca privatist.

Mihai n-a putut obţine o bursă de studii, deoarece acestea se acordau numai la începutul anului şcolar, erau foarte puţine, având prioritate cei mai săraci elevi din şcoală (aceştia fiind și cei mai mulţi). N-a fost sprijinit de către directorul Gimnaziului din Botoşani pentru a continua studiile, deşi situaţia lui materială era destul de grea, fiind şi în conflict cu tatăl său. El a fost dezamăgit de DIMITRIE BOLINTINEANU, a cărui adolescență se asemăna, în bună măsură, cu a lui.

Mihai și-a dat seama că frecventase timp de șase săptămâni cursurile, fără recunoaștere oficială. În aceste condiţii, tatăl său a hotărât să-l trimită din nou la Cernăuţi, în Bucovina austriacă. Mihai a explicat motivele care l-au făcut să se înscrie şi apoi să părăsească Gimnaziul din Botoşani într-o scrisoare trimisă în 26 martie 1864 către ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice: „Având lipsă nu numai de obiectele accesorii la studiile gimnaziale, dară chiar şi de meziile de susţinere – a scris Mihai, am fost constrâns de a părăsi după un interval de şase săptămâni deja gimnaziul din oraşul naşterei mele, spre a-mi căuta în altă parte existenţa”.

5. Înapoi la Cernăuţi: între rafturile cu cărți și scena teatrală

În luna mai 1864, Mihai era din nou la Cernăuţi, urmând același drum, care trecea prin târgul Mihăileni și orașul Siret, pentru a-şi continua studiile. El s-a înscris, cum era normal, în clasa a II-a la Gimnaziul german, deoarece nu absolvise această clasă. De data aceasta, a fost așezat în gazdă la Aron Pumnul, primind drept domiciliu biblioteca gimnaziștilor. La Cernăuți, Mihai a regăsit trupa teatrală a Ştefaniei Tardini-Vlădicescu (Fanny Tardini), care era în plină desfășurare scenică la Hotel de Moldavie”, lângă biserica Sfânta Paraschiva, pe strada Lembergului.

În acel context, românii bucovineni au avut ocazia de mult sperată de a participa la o adevărată lecție de istorie națională. Fanny Tardini a îmbinat, cu multă măiestrie, bogatul repertoriu de piese teatrale inofensive, acceptate sau încurajate de autoritățile imperiale austriece, cu piesele cu mare rezonanță și semnificație națională. Astfel, au fost scoase la lumină fapte și personaje istorice cu mare relevanță în istoria românilor, precum: Radu Calomfirescu (căpitan în oastea lui Mihai Viteazul), Iancu Jianu, căpitan de haiduci, Soldatul și Plăieșul, Doi soldați români”, Bogdan Vodă, Fătu Haiducu, Munteanul român, Viitorul României. A fost un act de mare curaj al actriței Fanny Tardini, să prezinte pe scena teatrului din Cernăuții încorporați în Imperiul austriac, monologul național în versuri într-un act, scris de M. Pascaly, intitulat „Viitorul României”.

Reprezentaţiile teatrale au devenit cele mai importante evenimente culturale din viaţa românilor bucovineni, iar publicul a venit din toate colţurile provinciei să asiste la acestea. Valul de entuziasm care s-a revărsat peste românii din Bucovina a fost atât de mare, încât tot clerul, în frunte cu mitropolitul, au asistat la unele reprezentații, în ciuda canoanelor bisericești. Elevii români ai Liceului german din Cernăuți au fost nelipsiți la reprezentații. Printre aceștia s-a aflat și Mihai Eminovici, cuprins de o frenezie lăuntrică fără seamăn. Prezenţa acelei trupe teatrale în Cernăuţi – primul teatru românesc pe pământul Bucovinei -, l-a abătut din nou de la carte. Pentru Mihai s-a deschis o nouă lume, acea a artei dramatice încorporate în elementele scenei, ale spectacolului.65 Acolo s-a născut marea pasiune a lui Mihai pentru teatru, care i-a dat, într-un anumit fel, viața peste cap.66

Profesorul I.G.Sbieraînlocuitorul lui Aron Pumnul -, a sprijinit din toate puterile sale participarea studenților români la aceste reprezentații naționale, pe care le-a considerat expresia renașterii neamului și trezirea conștiinței naționale. Acesta a adoptat o strategie interesantă: punea deoparte câteva bilete gratuite, iar oamenii cu stare luau pe banii lor câte doi-trei tinerei pasionaţi de teatru, care așteptau la intrare; pentru studenții care umpleau întreg parterul, se dădeau bilete cu reducere; unii primeau bilete de la Comitetul teatral, prin profesorul I.G.Sbiera, sau, așteptând în grup la intrare, primeau bilete de la compatrioții lor mai înstăriți.

La reprezentațiile trupei teatrale, Mihai era numai ochi și urechi. Stătea nemișcat, pironit cu ochii asupra actorilor, nu aplauda și nu vorbea. Însă, sorbea fiecare cuvânt și melodie și se supăra grozav când vreun coleg îl întreba ceva sau lumea aplauda, fiindcă piardea șirul frazelor. Când cădea cortina, se ridica în picioare, cu mintea încărcată de replicile și de melodiile piesei jucate, pe care o trăise cu mare intensitate. Teodor V. Ştefanelli avea să-şi amintească: Nici Eminescu, nici eu, nu lipseam de la aceste reprezentaţii. El sta nemişcat, cu privirea aţintită asupra actorilor, ca şi cum ar fi voit să soarbă toata acţiunea şi frumoasele melodii cîntate de dînşii, şi se supăra grozav, dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări sau observări… Dacă ieşea între acte prin coridoarele teatrului, atuncea Eminescu fredona melodiile auzite pe scenă sau repeta fraze din piesa reprezentată”.67 Rememorând anii petrecuți în capitala Bucovinei austriece, Emanuil Grigorovitza și-a amintit „multe și mărunte din viața lui de gimnazist”: „ce întâmplări hazlii nu am aflat de la bietul Mihai! Mai ales anul 64, cînd cu venirea trupei Fany Tardini la Cernăuți, care înnebunise pe băieții noștri, a fost un val vîrtej întreg de năzdrăvănii”. Într-adevăr, în martie 1864, într-o sală a Hotelului de Moldavie, a răsunat pentru prima dată un tulburător cântec patriotic în deschiderea unei drame istorice naționale:68

Astăzi fraților români

Ne vedem și noi stăpâni

Pe-ale noastre nemestii

Ce ședeau mai toți pustii!…

Nu putea bietul român

De tiranul de păgân.

Nici de casã a-și vedea,

Ci soarta a-și blestema!…”.

Referindu-se la acea perioadă din viaţa lui Mihai, Alexandru Odobescu afirma: „Teatrul lui Fani Tardini îl desluşeşte pe Eminescu definitiv asupra lui însuși”.

Mulți tineri români aflați la Liceul german din Cernăuți s-au prezentat la biblioteca lui Aron Pumnul, pentru a citi piesele jucate, precum și alte lucrări de Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Matei Millo. Unii au început să scrie versuri și piese de teatru și le citeau unul altuia. Mihai a fost angajat ca sufleor – adică persoană care suflă actorilor, în timpul repetițiilor și al reprezentațiilor, replicile pe care urmează le spună. Acum au încolțit în sufletul lui primele îndemnuri lirice. El le-a mărturisit colegilor săi gimnaziști că a scris poezii și o piesă de teatru, fără să vrea să le-o arate. În 17 mai 1864 (duminica) s-a produs Reprezentația de adio a trupei teatrale Fanny Tardini, dată în folosul „Societății pentru cultură din Cernăuți”.69

Apoi, trupa teatrală Fanny Tardini a pornit spre Braşov, unde urma să dea un şir de representaţiuni în limba română”. Acolo, un comitet compus din membri ai aproximativ 130 de familii îi asigurau venitul pe trei luni. Într-o căruță cu coviltir a trupei Fanny Tardini-Vlădicescu se afla și copilandrul Mihai. Probabil că la îndemnul lui Aron Pumnul, Mihai s-a integrat în trupa teatrală, cu scopul de a ajunge mai ușor la Brașov, iar de acolo la Sibiu, unde să susțină examene pentru clasa a III-a, ca priatist, la Gimnaziul catolic din Sibiu. Astfel, a străbătut Moldova în cruciș, din Bucovina ocupată de austrieci, pe Drumul moldovenesc al Țării de Sus – din Cernăuți la Siret, apoi la Suceava, până la Bacău –, a continuat pe Drumul moldovenesc al Țării de Jos (De la Bacău la Focșani), după care prin fosta Valahie, de la Focșani la Buzău.De acolo, caravana teatrală a urcat de-a lungul râului Buzău până în Țara Bârsei, iar apoi a luat-o în curmeziș, prin Țara Ardealului, până la Sibiu. Tânărul Mihai Eminovici putea să intre în Transilvania (la fel ca în Bucovina), posedând pașaport cu care putea călători în toate provinciile Imperiului Habsburgic. De aceea, pe listele de paşapoarte şi ale celor apărute în ziarele braşovene n-a figurat numele lui Mihai Eminovici.

În 14 iunie (st.v.) 1864 trupa teatrală era în plină desfășurare scenică la Braşov, spre încântarea românilor de acolo. Tânărul Mihai Eminovici, care nu fusese înregistrat în catastifele trupei, a făcut doar un scurt popas la Brașov. Fiind motivat pentru a susține și trece examenele restanță, după o scurtă chibzuință a apucat pe drumul Făgărașului, pentru a ajunge la Sibiu, unde fratele său Nicolae era student la Academia de Drept. El era încrezător că va ieși învingător în lupta cu examenele școlare restante, pentru a se putea prezenta cu fruntea sus în fața tatălui său.

Din Brașov, MIHAI a străbătut o parte din străvechea Țara Bârsei, apoi a luat-o prin Țara Oltului (Țara Făgărașului) spre Sibiu.

Prezența lui Mihai la Sibiu în anul 1864 a fost confirmată de Ioan Mihu – elev la Gimnaziul catolic din Sibiu. Acesta a consemnat că într-o zi de sărbătoare”, plimbându-se cu prieteni, conveniră în Piața Mare din Sibiu cu regretatul, de veșnică aducere aminte, Mihai Eminescu”. Ioan Mihu îl privea pe Mihai ca pe un student străin și foarte simpatic”. Tinerii prieteni au chefuit într-un birt cam simplu în strada Cisnădiei, până seara târziu, iar Ioan Mihu, obligat de disciplina seminarială, a fost silit a se întoarce singur în Seminar. Ceilalți studenți, împreună cu Mihai, având chef, au rămas la petrecere până către ziuă, făcând plimbări spre Dumbravă (Dumbrava Sibiului, n.ns.).70 În acel context, Mihai și-a făcut mai mulți prieteni, printre care s-a aflat și Ion Alexandru Lapedatu! Acesta l-a ajutat să se înscrie la Gimnaziul catholic – adică la Gimnaziul de Stat, cu limba de predare germană, situat pe Ringul cel Mare, în casele parohiale ale bisericii romano-catolice –, pentru a susține, ca privatist, examenele care să-i adeverească absolvirea clasei a III-a gimnaziale. Astfel, Mihai a susţinut examenul la clasa a III-a gimnazială, ca „privatist”, la Gimnaziul catholic din Sibiu, obținând nota generală prima clasă”. El a obținut un Certificat de absolvire, pe care avea să-l vadă mai târziu și Ion Slavici.71 Acest fapt a fost confirmat ulterior de către Tălăşescu, unul dintre redactorii revistei Fântana Blanduziei”, întemeiată peste ani de Mihai Eminescu, la care au rămas o parte dintre hârtiile sale după trecerea în neființă. Între actele găsite a fost și un Certificat şcolar din care reieşea că Mihai absolvise clasa a III-a gimnazială în Gimnaziul catolic din Sibiu şi obţinuse ca notă generală prima clasă“ (ceva corespunzător notei 6 din liceele noastre).

La Sibiu, Ioachim Munteanu şi Ioan Alexandru Lapedatu, împreună cu alţi colegi formaseră un Club de lectură şi teatru. Mihai le-a stimulat interesul pentru punerea în scenă a piesei ,,Iorgu de la Sadagura“ – scrisă de Vasile Alecsandri. Compozitorul Dimitrie Cunţan – profesor la Şcoala de lângă Biserica din Groapă le-a pus la dispoziţie o sală de clasă pentru repetiţii (în clădirea situată astăzi pe Strada Justiţiei nr.7). Spectacolul nu a mai avut loc, dar repetiţiile au favorizat legarea unor prietenii de neuitat. Se pare că Mihai s-a ataşat cel mai mult de Ioan Alexandru Lapedatu. În acel timp, la Brașov, trupa de teatru Fanny Tardini-Vlădicescu își prezenta tolba de piese de teatru, cu mare succes, între care „Răzvan şi Vidra“ a lui B.P.Hașdeu, era la loc de cinste (Mihai primise rolul Ciobanului din această piesă).

La începutul lunii septembrie 1864, trupa teatrală a părăsit orașul Brașov, pregătindu-se să meargă din nou la Cernăuți. Actorii trupei au fost petrecuți la drum de salutul și urările frenetice ale românilor brașoveni,72 iar Gazeta Transilvaniei” a scris: „Fie ca succesele tale să se încunune cu cele mai salutare rezultate pentru înălțarea sepiritelor și a mândriei naționale! Adio! La revedere”. Nu știm dacă Mihai a ajuns din urmă trupa teatrală pentru a se întoarce în Moldova, la Ipotești, odată cu convoiul de căruțe cu coviltir. El a ajuns acasă”, bucuros că luase examenul care confirma absolvirea clasei a III-a gimnazială.

Între timp, tatăl său fusese numit în comisii de împroprietărire a țăranilor, pe baza reformei agrare. Cunoscând bine moşiile familiei Balş, el a făcut parte din comisia de împroprietărire a ţăranilor din Dumbrăveni şi Vlădeni. Unul dintre feciorii săi, Matei, avea să scrie că în anul 1864, când s-a făcut delimitarea moșiilor, Bălăşoaia rugase şi angajase pe tata ca perfect cunoscător a Dunbrăvenilor, s-o reprezinte tata în comisia de delimitare. Astfel,vr-o 8 luni a stat tata mai mult în Dumbrăveni”.73 Mihai i-a prezentat tatălui său Certificatul de absolvire. Acesta s-a bucurat că fiul său nu hoinărise, că era din nou pe drumul cel bun, al științei de carte. Însă, cu mâhnire a aflat de la tatăl său că nu mai erau banii necesari pentru a-l întreține pe pentru a-și termina studiile, spunându-i cu fermintate că trebuia să-și găsească o slujbă, care să-i asigure existența.

6. În căutarea destinului:

de la Dumbrăveni la Botoșani și de la Cernăuți din nou la Brașov

Matei

Pentru a nu vegeta în vacanță pe lângă acasă, Matei și Mihai au fost luați de tatăl lor și duși la Dumbrăveni, unde se desfășura acțiunea de împărțire a moșiei Bălușoaiei. Acolo, Mihai l-a ajutat pe tatăl său la întocmirea tabelelor cu ţăranii împroprietăriţi, având în vedere scrisul său frumos şi ordonat. La Dumbrăveni a auzit Mihai povestea de dragoste dintre nepoata Băluşoaiei (născută Biberstein, care fusese înainte cîntăreaţă la Teatrul Imperial din Viena) şi feciorul lui Gheorghe Hodoroabă din Vereşti, care lucra la Velniţa din Dumbrăveni şi despre care: „Spunea tata că acest flăcău ţăran era de o frumuseţe, parcă era un cadru”. Fata s-a îndrăgostit de frumosul flăcău, a furat vreo 300 de galbeni de la stăpână, a încălecat pe-un armăsar arab negru şi a plecat călare la Vereşti. Apoi, împreună cu Hodoroabă a trecut Siretul şi au plecat la Viena, iar calul s-a întors la Dumbrăveni, alb de spume, nechezând la poarta castelului. Boierul Balş a făcut intervenţie prin ambasada rusă, tânărul Hodoroabă a fost extrădat, dar pe fată n-a mai primit-o la Dumbrăveni. În urma acestei poveşti a răsărit poezia Făt-frumos din tei, din care o strofă ar fi fot scrisă de el cu cretă, chiar pe poarta cu pricina:74

La castel în poartă calul

Stă a doua zi în spume,

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume”.

Mihai a fost de mai multe ori la Dumbrăveni. El a consemnat ulterior: „Îmi amintesc că stăteam ceasuri întregi sub fereastra M-me Heller, soţia administratorului moşiei Balş, care cânta la piano. Tata de multe ori m-a descoperit acolo şi era vorba în casă, văzând pasiunea mea pentru muzică, ca dânsa să-mi deie lecţii”.75 Acolo, Mihai a avut timp să cunoască această mare familie de boieri moldoveni. În casa lui Costache Balş a avut prilejul să cerceteze vasta bibliotecă, de aproape 3.000 de volume, cu cărţi vechi şi rare, în limbile română, latină, franceză, germană și rusă, cărţi legate în piele aurită, ţinute în dulapuri de mahon.

Văzând aplecarea lui Mihai spre întocmirea cu acuratețe și rigoare a unor documente cu o anumită greutate legală, tatăl său s-a gândit să solicite pentru el un post de practicant la Tribunalul din Botoșani. În acest sens, la 4 octombrie 1864, la insistenţele tatălui său, Mihai a adresat preşedintelui Tribunalului Botoşani o cerere care glăsuia astfel: Domnule Preşedinte, Avênd dorinţia de a servi în cancelaria onorabilului tribunalla care Domnia-voastră presidaţi, ve rog să binevoiţi a me prenumera între practicanţii. Credêndu, domnule Preşedinte, că-mi veţi approba cererea mea, ve rogu să bine-voiţi a primi asigurarea profundului meu respectu. Mihai Eminovici. 864, octombrie în 4 dille”.76 Mihai a fost ajutat să se angajeze de către preşedintele tribunalului – Emanoil Vasilievici -, care-l cunoştea bine pe Gheorghe Eminovici, tatăl său. Astfel, cererea a fost aprobată, iar în 5 octombrie 1864 MIHAI a fost încadrat ca practicant la Tribunalul din Botoşani. La locul său de muncă, Mihai a făcut cunoştinţă cu colbul dosarelor nenumăratelor procese aflate pe rol sau erau finalizate. Acolo a avut coleg pe trubadurul (liric) Grigore Lazu – un bărbat pletos, care lucra la aceeași masă cu el. Cei doi mărunți funcționari au început să discute aprins despre literatură şi s-au întrecut în compunerea de versuri. Însă, în scurt timp, Mihai a început a râde de acel Grigore Lazu, zicând că talentul poetic al acestuia stătea mai mult în plete.

Scrisul lui Mihai, într-o frumoasă caligrafie, precum și modul în care-și punea în valoare calitățile de practicant, n-au rămas neobservate. Drept urmare, în 1 noiembrie 1864, tânărul practicant a fost avansat în funcția de copist („conțepist”) și încadrat ca „scrietor al Cancelariei” la Comitetului permanent al Consiliului județean Botoşani, cu leafa de 250 lei lunar. Consiliul județean Botoșani avea sediul în casa lui Petrache Cristea, o casă cu trei nivele, în acel moment cea mai importantă clădire din oraş. La primul nivel fusese amenajată o sală de spectacole, numită „Teatrul Petrache Cristea”, înzestrată cu scenă, două rânduri de loji, parter, galerii şi alte anexe. Începând din anul 1860, în acea sală au avut loc spectacole de teatru oferite de diferite trupe de teatru, dintre care Mihai prețuia trupa condusă de Fanny Tardini-Vlădicescu, fiind prezent la reprezentațiile acesteia.

La noul său loc de muncă, Mihai avea misiunea să redacteze şi să transcrie corespondenţa sau să scrie procesele-verbale de la şedinţele Consiliului. Era harnic și zâmbitor, iar un martor ocular afirma că îl vorbea de bine pe secretarul Prefecturii (un evreu botezat) și citea pe Ion Eliade Rădulescu, de Tandaliada căruia îndeosebi făcea mare haz. Însă, gândul său zbura spre trupa teatrală Fanny Tardini-Vlădicescu, care, din 2 noiembrie (st.v.)1864, se afla din nou la Cernăuţi, unde se bucura de mare succes în fața românilor dornici să audă vorbă românească curată. Sub motivul continuării studiilor, Mihai a ars de nerăbdare să se întoarcă la Cernăuţi. Tatăl său s-a opus, căci ştia că nu-l îndemna dorul de studii, ci atragerea irezistibilă pentru actorie și teatru. Însă, în sprijinul lui a intervenit fratele mai mare – Şerban –, care l-a lămurit, probabil, pe tatăl său, că trebuie «a urma studiile colegiale».

În 7 decembrie 1864 (st.v.), într-o zi de sâmbătă, la Cernăuți a început cel de-al doilea turneu al trupei Fanny Tardini, cu piesa „Cearta fără cauză”, vodevil cu 5 cântece în 2 acte (traducere din limba franceză de Fanny Tardini).77

În ianuarie 1865, nu se știe din ce motive, Iorgu (George) Eminovici – fratele lui Mihai – a fost mutat cu serviciul din garnizoana Bucureşti în garnizoana Galaţi.

În 5 martie 1865, Mihai şi-a depus demisia din funcția de copist la Consiliul permanent al Judeţului Botoşani.78 Aceasta a fost astfel motivată: Domnule Preşedinte, Avênd dorinţia de a urma studiile collegiale la gymnasiul plenariu din Bucovina, mê vêd constrîns de a abdica îndătorirelor querute de la personalul postului de scriitoriu, que l-am occupant pănă acum la cancelaria dirigeată de Dmv.79

Pe asemenea considerente – continua a cererea –, vê rog, Domnule Preşedinte, a`mi accorda demissia şi a regula şi eliberarea salariului cuvenit mie pe luna Februarie în suma de doă sute cinci deci lei cursultesaurului quăci preved necessitatea aquésta din mai multe puntede vedere, quare essercită o mare influenţă asupra interesselor melle şi quare negligeate nu me vor putea feri de ore quareconsequente relle. Fiţi buni, ve rog încă o dată, Domnule Preşedinte, de a regula de urgenţă îndeplinirea quererei melle şi de a primi şi la aquéstă occasio assigurarea profundului respect, que ve conserv şi ve voiu conserva pentru perpetuitate. M.G.Eminovicz 1865, Mart în 5 dille. D-néei-salle Dlui President all Comitetului permanent al consiliului judeţean de Botoşani”.

Mihai n-a mai avut răbdare să aştepte rezoluţia presidentului”, astfel că în 7 martie 1865 a făcut o nouă suplică. În aceasta a arătat quo circonstanţiele nu-mi permitu de a mai îndelunga presenţa mea în România” și solicita ca salariul pe luna februarie să se plătească fratelui său Şerban (ceea ce s-a şi făcut!).80 În 9 martie (st.v.) 1865, MIHAI a făcut cererea de paşaport pentru străinătate spre a-şi continua studiile”.

În scurt timp, Mihai a ajuns din nou în Cernăuți, unde s-a prezentat la Liceul german, pentru a-și continua studiile gimnaziale. Însă, la Cernăuți, Mihai a întâlnit din nou trupa teatrală Fanny Tardini-Vlădicescu, ale cărei reprezentaţii erau pe sfârşite, trupa pregătindu-se de plecare. La 23 aprilie 1865, în ziua de Sfântul Gheorghe, un cunoscut de-al său din Botoșani a dedicat fotografia sa Tinerellului Michaell Eminénu, Elev în Gymnasiu din Cernăuţi”.81 Actorul Alexandru Vlădicescu avea să-şi amintească faptul că în 15 mai 1865 trupa de teatru şi-a încheiat turneul la Cernăuţi. Colegii şi prietenii săi nici n-au apucat să-l vadă bine pe Mihai Eminovici, căci odată cu plecarea trupei, s-a mistuit şi el în necunoscut. 82 Același Alexandru Vlădicescu avea să consemneze că Mihai „a mers cu noi numai de mulţumire nu însă ca sufleur, ci ca simplu admirator”, însă, „când am părăsit Cernăuţii pentru a merge în Transilvania am trecut iar prin Botoşani şi Eminescu a rămas în familie”.83

Însă, Mihai n-a rămas în familie, urmând îndeaproape trupa teatrală până în Brașov. La 3 iunie (st.v.) 1865, trupa teatrală aflată în plină desfășurare scenică la Braşov era astfel omagiată de ziarul Telegraful român” din Sibiu: Fericităm şi invidiăm pe fraţii brasioveni pentru această norocire rară; ne place a spera că barem pe tempul dietei, când lângă familiile române din Sibiu se mai alătură doar încă pe atâtea dinafară, vom fi norociţi a vedea şi aici un teatru românesc”.84

Începând cu 7 iunie 1865, trupa teatrală, formată din 20 de persoane, a dat noi spectacole în Sala Reduta din Cetatea Braşovului. Actorii trupei au jucat cam aceleaşi piese cu cântece româneşti de Matei Millo şi Vasile Alecsandri, precum şi melodrame traduse din franţuzeşte. La loc de cinste se aflau: piesa istorică „Radu Calom­fi­rescu“ (scrisă de I. Dumitrescu), „Războiul lui Ştefan cel Mare cu Mathia“ (scrisă de I. Istrate), precum și mai multe piese franţuzeşti. Fanny (Ștefania) Tardini avea în genere creațiuni de seamă în Concina – de Vasile Alecsandri, Maria Tudor – de Victor Hugo, apoi Nebuna de la Șapte turnuri, Înerul morții, Două orfeline, Caterina Howard, Corabia Salamandra, Don Juan (de Marana) etc. Cu acel prilej, Mihai a cunoscut, probabil, biserica „Sfântul Nicolae“, care dura ca așezământ din anul 1292. Aceasta a fost ridicată în piatră începând din anul 1495 de către românii localnici, cu ajutorul lui Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești.85

Mihai a aflat, cu siguranță, cu acel prilej, despre obiceiul Junilor din Şcheii Braşovului – un grup de tineri, îndeosebi călărași, care desfășurau în fiecare an, în Duminica Tomii (duminica a II-a după Paștele ortodox) o ceremonie cu adânci rădăcini istorice. Intrarea Junilor în Cetate a atestat una dintre primele încercări de rupere a barierelor segregaționiste impuse românilor băștinași de stăpânii unguri și sași.

Văzând Biserica „Sfântul Nicolae“ din Şchei și auzind de obiceiul Junilor, Mihai avea să scrie poezia „Învia-vor voie­vozii“,86 în care s-a referit direct la biserica şcheiană şi la obiceiul Junilor. El a numit biserica „Dom regal, cu mândre turle“, iar pe juni i-a numit „Juni semeţi, cu surle-n frunte “:

Mândrii voevozi, ce-nvie din a cronicelor bracuri,
Fac să tremure cetatea nedreptăţilor de veacuri:
Crainici resbunării sânte, ce nu poate să-ntârzie,
Prooroci mărirei dalbe-a zilelor, ce vor să vie.

În 9 iulie 1865, trupa teatrală a părăsit orașul Brașov, plecând probabil spre Galați, unde își avea cuibul, pentru a pregăti noua stagiune de teatru. Mihai a ajuns din nou la casa părintască, din Ipotești, unde va fi suportat cu stoicism reproșurile tatălui său. El a promis că era hotărât, de data aceasta, să termine studiile gimnaziale, pentru a apuca apoi cu îndârjire drumul studiilor universitate.

7. Din nou la Cernăuți: tragedia morții lui Aron Pumnul

În toamna anului 1865, MIHAI a plecat din nou spre Cernăuţi, pe același drum care trecea prin târgul Mihăileni și orașul Siret. A apărut pe uliţele oraşului Cernăuţi, spunându-le prietenilor că a venit să se supună unui examen pentru a fi primit ca elev public”.87 Însă, n-a reuşit să devină „elev public”, rămânând „privatist”, fiind deci, nevoit să înveţe singur. A fost găzduit din nou de către profesorul Aron Pumnul,88 care era bolnav și stătea sub același acoperiș cu o «muiere» rea, care-i scurtase zilele. Mihai a intrat în gospodăria Pumnului din marginea oraşului Cernăuți, printr-o curte cu portiţă de lemn, înecată în verdeaţă. În casa mai mare cu cerdac locuia Pumnul, iar în casa mai joasă continuau să locuiască şcolarii ţinuţi în gazdă. Acolo mai era adăpostită aşa-zisa bibliotecă a gimnaziştilor români”, înregistrată într-un cunsemnăciunar”. Biblioteca, al cărui deservent a devenit elevul Mihai Eminovici, era proprietatea personală a lui Aron Pumnul. Aceasta era ascunsă privirii străinilor şi ferită de confiscare din partea autorităţilor imperiale. Cuprindea câteva dulapuri care adăposteau cărţi ale autorilor români din toate provinciile româneşti, broşuri, calendare, foi răzleţe, opuri de istorie naţională (printre care, Letopiseţele editate de Kogălniceanu), precum și alte cărți româneşti pe care profesorul Aron Pumnul le-a adunat cu banii săi ori prin donaţii. Între cărţile bibliotecii, la loc de cinste era Lepturariu rumînesc („Lepturariul lui Arune Pumnul”) – manualul de bază pentru elevii gimnaziului din Cernăuţi.

Un fost elev l-a apreciat astfel: „citind cu pricepere şi înţelegere opul acesta, şcolerul din şcoala secundară se simţea la sine acasă, în sânul familiei sale, hrănit cu scumpul şi dulcele lapte al românismului, hrană ce în zădar ar fi căutat-o prin toate opurile didactice cîte i se puneau pe atuncia în mînă”.89 Ca bibliotecar, elevul privatist Mihai Eminovici a locuit în odaia cu cărţile. În scurt timp a descoperit că acea bibliotecă era un mic focar de cultivare a graiului literar românesc şi de promovare a ideii unităţii naţionale a românilor. În faţa lui s-a deschis o lume românească necunoscută pentru el până atunci, care i-a oferit șansa propriei deveniri.90

Ca autodidact, elevul privatist Mihai Eminovici „şi-a câştigat mai frumoase cunoştinţe decît alţii pe baza programelor şcolare”.91 Toate acestea i-au dat lui Mihai imboldul de a scrie versuri. Astfel, în odăița bibliotecii Pumnului a început să potrivească și să așeze pe hârtie primele poezii. În el se trezise adolescentul visător, pătruns de un ideal nedeslușit, întrupat într-o copilă enigmatică și frumoasă ca florile primăverii, ca o porumbiță albă, inocentă și pură. În adâncul sufletului, de copil neprihănit, Mihai visa la o fecioară frumoasă ca o primăvară înmiresmată de gingașe flori de cireș, la o fată suavă precum loarea de crin, iubitoare ca un înger păzitor. În septembrie 1865, el a compus o mică poezie, De-aș avea”, în care, în stilul lui Vasile Alecsandri, visa o idilă cu şoapte de amor”:92

De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor”.

Mihai s-a retras în biblioteca „Pumnului” și s-a cufundat în lumea cărţilor. Citea cu sârg, aproape cât era ziua de mare, cărţi care n-aveau legătură cu programa şcolară scorţoasă de la liceul „nemţesc” din Cernăuţi. Atunci când nu citea, înregistra cărţile în Cunsemnăciunariu. El a fost impresionat de activitatea istorică a „Pumnului”, dar şi de viaţa lui, plină de întâmplări extraordinare.

Elevul Mihail Eminovoci nu s-a rezumat să împrumute cărți pentru a le citi pe nerăsuflate, ci dăruia cărți în limba germană și română pentru biblioteca lui Aron Pumnul. Cărțile scrise în limba română proveneau din tipografiile din România și Transilvania, aflată sub stăpânirea hasbsburgică.93 Aron Pumnul l-a îndrăgit pe adolescentul Mihai, care ardea de nerăbdare să-i asculte povestea vieţii. El ascundea în suflet multe secrete de-ale vieţii sale tumultuoase. De la acest dascăl a auzit adolescentul Mihai despre oraşul Blaj din Ardeal, mica Romă” a românilor, precum şi despre luptele românilor ardeleni pentru libertate politică, socială şi culturală. Atunci a făcut ochii mari şi mintea i s-a pus în mişcare, căci auzise, probabil, de la tatăl său, că bunicul său – Vasile Eminovici -, era originar din părțile Blajului.

Chipul său a fost astfel zugrăvit de către Teodor V. Ştefanelli:

– „Cât timp a urmat Eminescu liceul era vorbăreţ şi vioi ca mai toţi colegii săi, şi avea un vecinic surâs pe buze, afară doar când nu ştia lecţia. Acest zâmbet prielnic i-a câştigat inima colegilor săi, ceea ce nu împiedica însă ca la certe ocazionale să se ghiontească între dânşii de-a binelea, şi în aceste cazuri de luptă tragicomică părul lung al lui Eminescu forma o mare atracţiune pentru a fi scâlţâit de mâinile colegilor săi. Dar supărarea nu ţinea mult şi iarăşi eram cu toţii buni prieteni…” 94

– „…glasul lui Eminescu avea un ton deosebit, un ton dulce, molatic, ce ţi se lipea de inimă…”;95

„…era foarte mulţumit când tovarăşii săi nu erau acasă. Atunci era el singur stăpân între cei patru păreţi şi putea ceti şi lucra nestingherit de nimeni. Se plimba atunci prin cameră, bea cafea, fuma, şuera, fredona câte o melodie şi-şi alcătuia astfel ideea şi forma în care avea s-o îmbrace. Se punea apoi la masă şi scria, scria mereu, aşternând pe o coală de hrtie rodul gândurilor sale şi dacă i se ivea vreo dificultate, se scula iarăşi, mai bea cafea, se plimba, gândea şi iarăşi se punea la scris”;96

– „…noi îl ascultam cu plăcere, pentru că vorbea româneşte mai corect decât noi. Poate şi împrejurarea că era din România a fost una din cauzele că noi, bucovinenii, ţineam atât de mult la Eminescu şi că Aron Pumnul îl trata cu deosebită bunăvoinţă şi-l lua ades la sine”.

Din acea perioadă, Mihai a rămas în amintirea elevului bucovinean Gheorghe Albescu, născut în anul 1857 în satul Camena din judeţul Cernăuţi (acesta a ajuns ulterior magistrat şi avocat în Cernăuţi). El l-a descris astfel: „…parcă-l văd: oacheş, păr negru, mustaţa neagră şi în straie cam sărăcuţe…”.

În Cernăuți, pe strada Cuciur-Mare, se întindea așa-numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adesea mingea, în orele libere. Mihai se afla adeseori printre ei și juca mingea cu aceștia. Teodor V. Ştefanelli a consemnat că: Îmi aduc aminte că într-o vreme se iscase mare ceartă între studenţi şi între ucenicii şi calfele meseriaşilor din oraş, fiincă fiecare partid voia să ocupe exclusiv pentru sine terenul de joc. Au urmat şi bătăi serioase, în care însă studenţii rămăseseră învingători, căci erau mai mulţi la număr şi poliţia era de partea lor. Noi doi, adică eu şi Eminescu, fiind prea mici, nu luam parte activă la aceste lupte, dar nici pasivi nu eram, pentru că la locuinţa mea se afla sub streaşină un deposit de beţe şi nuiele, pregătite anume pentru acest scop. Cînd lupta era organizată, eu şi Eminescu scoteam armele şi trecînd cu dînsele numai drumul, eram pe toloacă şi le împrăştiam între studenţi ca să învingă. Odată însă, în învălmăşeală, ne rătăcirăm între “dşmani”. Şi numai o fugă sănătoasă ne-a scăpat de bătaia zdravănă ce ne ameninţa. Atuncea venise Eminescu cu o carte împrumutată din biblioteca studenţilor şi în această învălmăşeală unde amîndoi căutam să ajungem cît se poate de repede sub adăpostul locuinţei mele, Eminescu a scăpat cartea pe cîmpul de luptă, iar duşmanii i-au făcut-o bucăţele. Eminescu era nemîngîiat, temîndu-se că neînapoind această carte, nu va căpăta altele. Dar a căpătat şi mai departe cărţi din această bibliotecă, pentru că bibliotecarul, un student – pare-mi-se Alexandru Pleşcă – a avut deosebita considerare pentru acest caz tragicomic de forţă majoră”.97

În calitate de bibliotecar, elevul Mihai Eminovici nu s-a mărginit doar la îndeletnicirea de paznic şi distribuitor al cărţilor, ci a fost şi donator, atât cât i-au permis resursele financiare pe care le-a avut. Se cunosc trei cărţi scrise îm limba ermană, dăruite de el bibliotecii în anul 1865. Pe una dintre acestea (Mythologie) a scris cu mâna proprie, cu cea mai frumoasă caligrafie: daruitoe bibliotecei gymnasiaştilor Români de’n Cernauţi de M. G. Eminoviciu.98 Mulţi ani mai târziu după ce s-a desfăcut biblioteca, Mitologia a devenit proprietatea lui Teodor V.Ştefanelli, care a păstrat-o şi în momentul în care şi-a scris Amintirile întru amintirea lui Eminescu”. El avea să scrie că Această carte a fost cu bună ştiinţă întîia mitologie scrisă pe larg din care şi-a însuşit Eminescu cunoştinţele sale mitologice ce le vedem întrebuinţate atît de des în poeziile sale”.

La Cernăuți a auzit Mihai cântece aduse de copii români din Ardeal și Maramureș. L-a impresionat mult un cântec al cărui versuri au fost scrise de Dimitrie Sfura, poetul din Vezendiu (comitatul Sătmar), intitulat „Mai turnaţi-mi!”. Potrivit afirmațiilor lui Teodor V. Stefanelli, Mihai intona acest cântec „cu capul ridicat, cu ochii scânteietori în atitudine dramatică şi cuprins de un adânc sentiment”. Odată l-a întrebat care este autorul acestui cântec, Mihai i-a răspuns: „un biet tânăr transilvănean, care avea durere de inimă pentru nenorocitul său de popor; am auzit că l-a compus, l-a cântat şi a murit după ce-l cântase”. Aceste versuri apăruseră în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, în anul 1860 ori în revista „Familia”:99

Mai turnați-mi!

Mai turnaţi-mi înc’odată,
Vin să beau, că sum setos;
Însă nu-mi umpleţi pocalul
Numai de la miediu mai jos.
Ca să-l umplu eu cu totul
Cu-apa rece de la râu,
De la râu ce isvoreşte,
Prin ochi trişti, din sânul meu.
Şi să-l beau să sfârâiască,
Pân’ va fi din vin venin,
Aşa-l voi bea mai cu dulce
Să-mi omor durerea-n sân.
Sau de n’a pieri durerea,
Piară sânul pier şi eu”.

(Dimitrie Sfura)

În Cernăuți, după doi ani de secetă, în anii 1864 și 1865, pe la Boboteaza anului 1866 a izbucnit o foamete grozavă, urmată de epidemii de tifos și de holeră.100 În aceste condiții, la 12 ianuarie (st.v.)1866 peste Cernăuți a trecut o veste îngrozitoare: A murit Aron Pumnul. Vestea morţii lui a căzut ca un trăsnet peste românii din Cernăuţi. Doliul a fost mare în toată Bucovina şi între studenţi, iar elevul privatist Mihai Eminovici era neconsolat, pentru că ţinea mult la acest rar bărbat şi îl iubea mai mult decît pe propriul tată. Când a auzit despre moartea lui Aron Pumnul, Teodor V.Ştefanelli, prietenul său, a fugit spre casa Pumnului şi s-a dus drept în camera lui Mihai, pe care l-a găsit complet răvăşit. Teodor V.Ştefanelli avea să scrie: „Acuma îl văzui pe Eminescu întâiaşi oară vărsând lacrămi de durere. Seara, m-am dus iarăşi la Eminescu şi l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adaoga, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins. Pe urmă, însă, îmi arăta poezia şi-mi spuse că mai mulţi studenţi vor scrie poezii la moartea lui Aron Pumnul, care se vor tipări. Mi-a citit apoi întreaga poezie. După cetire, îmi spuse singur că începutul strofei a doua, „Metalica vibrandă a clopotelor jale” nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia, căci trebuie să o predea profesorului Sbierea.

Din iniţiativa profesorului I.G.Sbiera, mai mulţi învăţăcei gimnazişti au compus poezii închinate memoriei lui Aron Pumnul. Acestea au fost adunate într-o broşură, intitulată Laecrimioarele învaeţaeceilor gimnaesiaşti de`n Cernaeuţi la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul raepaeusat într`a 12/24 ianuariu 1866”. Broşura a cuprins şapte poezii, fără titlu, cinci semnate: M. Eminoviciu (privatist), Şt. Ştefureac (cl. VI), I. Ieremievici (cl. V), E. Franzos (cl. VII), B. Ehrlich (cl. VI). Poeziile lui Franzos şi Ehrlich au fost scrise în limba germană.101 Poezia elevului Mihai Eminoviciu, intitulată La mormântul lui Aron Pumnul, a apărut pe pagina 4 a broşurii, fiind semnată „M. Eminoviciu, privatist”. Aceasta exprima în versuri dăltuite cu mintea lui ageră și năvalnică, regretul etern după cel ce-a fost Aron Pumnul:102

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;

C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

Se stinse-o dalbă stea!”

*

Pentru el, Aron Pumnul era „geniul mare al deşteptării Bucovinei“, crezând cu sinceritate că întreaga Bucovină trebuia să poarte doliu după el. Cu mare tristețe în suflet s-a adresat mentorului său, spunându-i:

*

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,

Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;

Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare

O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare

Ce-i simt naţional!”

Prin propria sa viaţa, dar mai ales prin munca la catedră şi prin scrisul său, Aron Pumnul a transmis generaţiilor care i-au urmat nepieritoarele valori ale culturii și credinței neamului românesc. De dincolo de mormânt, el a avertizat cât de primejdioasă este îndepărtarea de credință, neam, și țară. După moartea profesorului Aron Pumnul, Mihai n-a mai putut sta în cost în casa acestuia, întrucât nevasta Pumnului, rămasă văduvă, „nu suferea străini în casă”. Astfel, s-a mutat în Casa de pe strada Feldgasse (denumită după 1918, str. Câmpului (azi Kermeliuk).

Odată cu moartea lui Aron Pumnul s-a sfârşit şi frageda copilărie a lui Mihai. Dintr-o dată, el s-a trezit singur, printre străini, într-o țară străină, cuprins de sentimentul neputinței de a răzbate singur printre meandrele vieții. Într-un moment de duioşie în gând, asociat cu multă tristețe în suflet a compus, în chip de adio, poezia La Bucovina:103

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.
*

Adânc marcat de moartea dascălului său, tânărul poet Mihai Eminoviciu și-a adunat manuscrisele însemnate cu creațiile sale poetice realizate în Cernăuți și s-a hotărât să le trimită unei reviste pentru a fi publicate. Mihai și-a trimis poeziile create într-un plic la revista „Familia” lui IOSIF VULCAN din Pesta. El n-a explicat niciodată și nimănui de ce şi-a trimis primele poezii la o revistă care apărea la Pesta în limba română și cine i-a indicat acea revistă. La Pesta – capitala așa-zisului regat ungar” -, din anul 1863 mai apăreau revista culturală Aurora Română a lui Ioanichie Nicolescu, precum şi periodicele Gazeta Transilvaniei, Telegraful Român, Foaie pentru minte, inimă şi literatură – la care colabora Iosif Vulcan. Acele publicaţii aveau reputaţia de bastioane ale culturii în limba română.

Iosif Vulcan şi-a amintit mai târziu că „în o dimineaţă de februarie a anului 1866, primii o epistolă din Bucovina, în care un tânăr – după cum scria – de 16 ani îmi trimitea nişte încercări literare. Era tânărul Mihai Eminovici. Armonia versurilor şi figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci şi îndeosebietatea tânără a autorului, mă surprinseră şi deschisei cu plăcere coloanele mele acestui nou talent şi poet cu viitor”.104 Poeziile, semnate Mihai Eminoviciu, trimise la revista „Familia”, au fost citite cu multă atenție de Iosif Vulcan – un patriot înflăcărat, născut şi crescut într-un mediu dominat de străini, profund antiromânesc. Acesta a ales pentru publicare, poezia „De-aș avea”, însă numele „Eminioviciu” nu i-a plăcut, întrucât avea rezonanţă străină şi terminaţie slavă. Iosif Vulcan cunoştea foarte bine consecinţele politicii de deznaţionalizare a românilor din Ardeal şi Bucovina, prin schimbarea forţată a numelor de familie. Astfel, fără să-l întrebe pe tânărul poet, i-a românizat numele, modificând terminaţiunea slavă ovici şi înlocunid-o cu terminaţia escu, românească, get-beget. Astfel, numele EMINOVICI a devenit EMINESCU.105

Poezia De-aş avea”, semnată Mihai Eminescu, a fost publicată în numărul din 25 febr. (st.v). 1866 al revistei „Familia”, însoţiţă de următoarea notă redacţională: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut”.106 Mihai a primit cu satisfacție numărul 6 al revistei, unde-și văzu poezia și nota redacțională de la Poșta redacțiunei, prin care era înștiințat că revista primeşte cu bucurie” şi corespondenţă. El a acceptat fără să stea în cumpănă noul nume literar, care i se păru îndreptăţit. Astfel, Iosif Vulcan a devenit „naşul său literar”, iar din acel moment poeziile sale au apărut sub numele EMINESCU – care a pătruns în chip firesc în literatura română. Prin Poşta redacţiei revistei „Familia, între Iosif Vulcan și Mihai Eminescu s-a stabilit o corespondență. Redactorul șef al revistei îi comunica faptul că: „Vom primi cu bucurie (poeziile scrise, n.ns.), numai te rugăm ca, în cât se poate, să scrii după ortografia ce o urmăm şi noi”.107 În numărul 10 al revistei, din 5 aprilie (st.v.)1866, la Poşta redacţiunei era consemnat: Ţi-am trimis epistolă privată”.108 În paralel, Mihai traducea pentru publicare, nuvela svediană” intitulată Lanţul de aur, scrisă de Onkel Adam.

Aglae

Mihai, puternic marcat de moartea Pumnului, s-a hotărât să părăsească orașul Cernăuți și să caute altă șansă, în altă parte, pentru a-și termina studiile. De aceea, a mers la Ipoteşti, la casa părintească, pentru a-și informa părinții despre situația lui precară și a cere învoirea de a pleca în Ardeal – la Blaj –, pentru a-și rezolva situația școlară. Sora sa – Aglae -, avea să confirme acest fapt, afirmând ulterior că după înmormântarea lui Aron Pumnul, Mihai „ș-au depus cărţile sub un scaun din grădina publică ș-au plecat spre casa părintească. Întrebat de părinţi de ce au fugit de la şcoală, el plângând răspunse: mai mult n-am ce face în Cernăuţi. Pumnul nu mai este. Au murit”.109

Probabil că Mihai s-a deplasat la casa părintească cu mare precauție, după ce s-a ridicat carantina ce fusese instituită în ținutul Botoșanilor datorită epidemiei de holeră din iarna anilor 1865-1866. Potrivit unor statistici, numai în perioada 20 noiembrie 1865-20 martie 1866, în Botoşani au murit peste 500 de persoane.

În faţa părinţilor, Mihai a motivat că a părăsit oraşul Cernăuţi din dorinţa de a pleca la Blaj, în Ardeal, pentru susţinerea examenelor restante și finalizarea studiilor gimnaziale. În acele vremuri, Blajul era un orăşel de şcoale. Acesta era aurelolat de corifeii Şolii Ardelene, în primul rând de Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, despre care Mihai auzise, cu siguranţă, de la profesorul Aron Pumnul. Înaintea lui, calea Blajului mai fusese bătută de alţi bucovineni, cel mai cunoscut fiind Vasile Bumbac din Costâna, pe care Mihai îl cunoștea.

Mihai a obţinut acordul tatălui său, pentru a se deplasa la Blaj, cu gândul de a-şi da examenele restante pentru a absolvi clasa III-a. Acesta i-a promis că-i va asigura resursele financiare necesare „costului” şcolar. Astfel, cu învoirea părinţilor, Mihai a hotărât să plece în Ardeal, la Blaj – denumit „Meca şcoalelor române din Ardeal”. El urma să calce pe drumuri necunocute, iar părăsirea Bucovinei i-a încrustat în inimă adînc regret şi părere de rău.110

MIHAI s-a întors la Cernăuți, pentru a-și pregăti plecarea la Blaj. Simțind greutatea faptei sale temerare, el și-a căutat posibili tovarăși de drum lung și plin de neprezăzut. Pentru peregrinarea spre orașul Blaj din Ardeal, Mihai și-a găsit un tovarăș de drum: un tânăr ardelean, gimnazist și el, pe nume IOAN NEAMŢU,111 elev de la Şcoala greco-ortodoxă din Cernăuţi. Acesta era din satul Feldru, un sat românesc aflat la câțiva kilometri spre răsărit de orașul Năsăud.

În acel răstimp, visând la mult-așteptata călătorie, ca la un drum al destinului, el a compus poezia „O călărire în zori”,112 pe care a trimis-o lui Iosif Vulcan. Poezia a fost publicată în numărul din 15 mai (st.v.)1866 al revistei Familia, aceasta fiind a doua colaborare la revista respectivă. Următoarele versuri sunt elocvente:

Pe câmp se văd două ființe ușoare
Săltânde pe-un cal,
Pe care le-ncinge de flutură-n boare
Subțire voal”.

*

Cu aceste gânduri de zbor peste câmpii întinse și dealuri vălurite, Mihai s-a lăsat în voia destinului, privind cu încredere spre crestelor munților, dincolo de care el întrezărea salvarea propriei ființe.

Va urma

Ziaristi Online

1 Leca Morariu, Eminescu, note pentru o monografie, Cernăuți, 1943. Gheorghe Eminovici și-a notat cu precizie ziua și ora nașterii celui de-al șaptelea din cei zece copii ai săi; la sfârșitul unei Psaltiri aparținând familiei, acesta a notat: astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri evropienești s-au născut fiul nostru Mihai”. Mihai însuşi și-a consemnat în registrul membrilor societății Junimea ziua de naștere: 20 decembrie 1849, de ignat.

2 George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Litera, Chişinău, 1998, p.45.

3 George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Litera, Chişinău, 1998, p.58.

4 Octav Minar, op.cit., p.9.

5 Gh.Ungureanu, Documente inedite pentru cunoașterea copilăriei lui Eminescu, în Universul literar, an.48 (1939), nr.25, p.6; Augustin Z.N.Pop, Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, București, 1962, p.146; George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Litera Internațional, Bucureşti-Chişinău, p.58.

6 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.26.

7 Despre anii de studii, vezi, Teodor Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, Editura „Junimea”, Iaşi, 1983; Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1983.

8Pavel Ţugui, Amintiri despre Eminescu, Editura Scrisul românesc, Craiova,1996.

9 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.28.

10 Idem., p.30.

11 George Călinescu, op.cit., p.60.

12 Viorel Cosma, Expoziţia Eminescu în lumea muzicii, în „Steagul roşu”, nr.1662, Bucureşti, 16 iunie 1964, p.13.

13 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.21.

14 Mihai Prepeliță, op.cit., p.28.

15 Vasile Gogea, (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra Timpului, Editura Charmides, 2000, p.9-10.

16 George Călinescu, op.cit., p.60.

17 August Z.N.Pop, Pe urmele lui Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucuretim 1978, p.55.

18 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.31.

19 Octav Minar, Cuza Vodă şi Eminescu, din „Universul“ din 25 ianuarie 1940.

20 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.32.

21 Despre anii de studii ai lui Eminescu, vezi, Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, Editura „Junimea”, Iaşi, 1983; Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1983.

22 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.33.

23 George Călinescu, op.cit., p.61.

24 Gheorghe C. Moldoveanu, A fi naţional sau a nu fi, Editura PIM, Iaşi, 2013, p.115.

25 Vladimir Dogaru, Ei l-au cunoscut pe Eminescu, Editura „Ion Creangă”, 1984, p.66.

26 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.36.

27 Mihai Prepeliță, op.cit., p.37.

28 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.32.

29 Radu Sbiera, Amintiri despre Eminescu, în Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Editura Mușatinii (culegere de studii realizate de Matei Eminescu, Vasile Gherasim, N. D. Giurescu, Ion Grămadă, Leca Morariu, Grigore Nandriș, Lucian Predescu, Radu Sbiera, T. V. Ștefanelli, Sofia Ştefanovici, Filimon Taniac), p.78-79.

30 George Călinescu, op.cit., p.61-62.

31 Arhiva regională Cernăuți, Fond 320, op. 2, dosar 140.

32 George Călinescu, op.cit., p.66.

33 George Călinescu, op.cit., p.63.

34 Leca Morariu, Eminescu, în Buletinul M.E. I – 1930, nr. 2, p. 39.

35 Vezi, pe larg, Gheorghe Brătescu, Tinerețea lui Carol Davila, Editura „Albatros, București, 1979.

36 Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, Editura ,,Junimea”, Iasi, 1983, p.61.

37 N.Tcaciuc-Albu, Viaţa şi opera lui I.G.Sbiera, Cernăuţi, 1936; Alin Niculică, Ion G. Sbiera. Viața și opera, Suceava, 2005.

38 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.53.

39 Aron Pumnul, Neatîrnarea limbei române, în Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, dimpreună cu documente relative la înfiinţarea catedrei de limba şi literatura românescă la gimnaziul superior din Cernăuţi…, Cernăuţi, 1989, p. 48; Gheorghe C. Moldoveanu, A fi naţional sau a nu fi, Editura PIM, Iaşi, 2013, p.117.

40 Ioan G. Sbiera, Familia Sbiera după tradiţiune şi istorie şi amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899, p. 150.

41 Vladimir Dogaru, Ei l-au cunoscut pe Eminescu, Editura „Ion Creangă”, Bucureşti, 1984, p. 62.

42 Vladimir Dogaru, Ei l-au cunoscut pe Eminescu, Editura „Ion Creangă”, Bucureşti, 1984,p. 62.

43 Vladimir Dogaru, op.cit., p. 63.

44 Vladimir Dogaru, op.cit., p. 64.

45 George Călinescu, op.cit., p.69.

46 George Călinescu, op.cit., p.68-69.

47 George Călinescu, op.cit., p.67-68.

48 George Călinescu, op.cit., p.69.

49 George Călinescu, op.cit., p.70.

50 George Călinescu, op.cit., p.70.

51 Vladimir Dogaru, Ei l-au cunoscut pe Eminescu, Editura „Ion Creangă”, Bucureşti, 1984, p. 63.

52 Vladimir Dogaru, op.cit., p. 63-64.

53 Vladimir Dogaru, op.cit., p.66.

54 Vladimir Dogaru, op.cit., p.67.

55Vezi, pe larg, C.C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1973.

56 Vladimir Dogaru, op.cit., p.91.

57 August Z.N.Pop, Pe urmele lui Eminescu, Editura Sport-Turism, București, 1978, p.58.

58 George Călinescu, op.cit., p. 89.

59 August Z.N.Pop, Pe urmele lui Eminescu, Editura Sport-Turism, București, 1978, p.41.

60 Augustin Z.N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.P.R., 1962.

61 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.57.

62 Stan V. Cristea, Eminescu şi Teleormanul, Ediţia a III-a, Editura Aius PrintEd”, Craiova, 2014.

63 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.216-239.

64 August Z.N.Pop, Pe urmele lui Eminescu, Editura Sport-Turism, București, 1978, p.60.

65 Vezi, pe larg, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, Viață, Creație, Cultură, Editura Eminescu, București, 1989.

66 Doru Scărlătescu, Repere ale spiritualității românești (IV) la Cernăuți, în Revista română, nr. 3 (57) / 2009, p.40.

67 Teodor V. Ştefanelli, op.cit., p. 54.

68 Doru Scărlătescu, op.cit., în loc.cit., p.40.

69 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.239.

70 Mărtutii despre Eminescu, Povestea unei vieți spusă de contemporani, volum editat de Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, București, 2013.

71 George Călinescu, op.cit., p. 76.

72 Mihai Eminescu, I, 3.

73 Scrisoare către Corneliu Botez, din anul 1909.

74 George Călnescu, opcit., p. 78.

75 Scrisoare către Veronica Micle.

76George Călinescu, op.cit., p.77.

77 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p. 240-263.

78August Z.N.Pop, Pe urmele lui Eminescu, Editura Sport-Turism, București, 1978, p.61.

79 George Călinescu, op.cit., p.79.

80 Idem., p.79.

81 Idem., p.80.

82 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.62.

83 Scrisoarea lui Al Vlădicescu către Nicolae Petraşcu- Galaţi-12 decembrie,1919.

84 George Călinescu, op.cit., p.81.

85 Ion Işa, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, Sibiu, 1977.

86 M. Eminescu, Opere, V, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Ed. Academiei RSR, București, 1958, p. 689.

87 George Călinescu, op.cit., p. 82.

88 Despre Aron Pumnul, vezi, I.G. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, Cernăuţi, 1889; C. Loghin, Aron Pumnul – Mihai Eminescu, în „Eminescu şi Bucovina”, Cernăuţi, 1943.

89 Ioan G.Sbiera, Aron Pumnul, în Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, dimpreună cu documente relative la înfiinţarea catedrei de limba şi literatura românescă la gimnaziul superior din Cernăuţi…, Cernăuţi, 1889, p.65.

90 Vezi, pe larg, Mihai Eminescu: Opera lirică din Programa şcolară. Antologie româno-ucraineană. Ediţie îngrijită şi coordonator ştiinţific al seriei: Gheorghe I. Jernovei. − Seria de ediţii bilingve «PRO LITTERA». − Cernăuţi: Universitatea Naţională „Iuri Fed’kovici”, 2010.

91 Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, Bucureşti, 1914, p. 13-14.

92 George Călinescu, op.cit., p.85.

93 Mihai Prepeliță, Ucenic la Eminescu, Editura „Vasile Cârlova”, București, 1997, p.213; printre cărțile pe care elevul clasei a V-a a gimnaziului din Cernăuți, Mihai Eminovici a donat: „Cânturi intime” – poezii de R.Ionescu, librăria lui A. Danilopolu, strada Colței, 1854; „Petru Rareș, principele Moldovei” – novele originale de dr. Am. M. Marinescul, Sibiu, 1862; „Lecțiunariu latin pentru a doua clasă gimnazială”, după P.Schinnagl de Ion Moldovan, Blașiu, 1864.

94 Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, Bucureşti, 1914, p.29-30.

95 Idem., p. 57.

96 Idem., p. 70.

97 Vladimir Dogaru, Ei l-au cunoscut pe Eminescu, Editura „Ion Creangă”, Bucureşti, 1984, p. 65-66.

98 George Călinescu, op.cit., p.83/84; Vladimir Dogaru, Ei l-au cunoscut pe Eminescu, Editura „Ion Creangă”, 1984, p.67.

99 Mihai Eminescu şi literaţii de prin părţile Sătmarului

100 Doru Scărlătescu, Repere ale spiritualității românești (IV) la Cernăuți, în Revista română, nr. 3 (57) / 2009, p.37; Apud, Emanuel Grigorovitza, Cum a fost odată, 1911).

101 George Călinescu, op.cit., 84-85.

102 George Călinescu, op.cit., p. 84.

103 George Călinescu, op.cit., p. 88.

104 George Călinescu, op.cit., p. 86.

105 Idem., p. 88.

106 George Călinescu, op.cit., p.85.

107 George Călinescu, op.cit., p. 87; Augustin Z.N.Pop, Pe urmele lui Eminescu, Editura Sport-Turism, București, 1978, p.66.

108 George Călinescu, op.cit., p. 87.

109 August Z.N.Pop, Pe urmele lui Eminescu, Editura Sport-Turism, București, 1978, p.65.

110 Gellu Dorian, Emil Iordache, Paşii Poetului, Editura Timpul”, Iaşi 2000.

111 Nicolae Trifoiu, Drumurile şi popasurile tânărului Eminescu în Transilvania, Editura „Dragoş-Vodă”, Cluj-Napoca, 1998.

112 George Călinescu, op.cit., p.85.

 

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.