Doamna Sofica, cea care a rãspuns ascunsă în Biserică "Adevărat a înviat!" - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Doamna Sofica, cea care a rãspuns ascunsă în Biserică “Adevărat a înviat!”

SOFICA, IEȘI AFARÃ!

(sau un denunț al curajului)

Pe lângã fiecare parohie existã un grup de femei care se ocupã cu curãțenia bisericii, cu aranjatul florilor, cu împodobitul icoanelor, cu tot ce-i nevãzut, dar atât de important. La ele apelezi, fãrã frica de a fi refuzat, când ai vreun invitat pe nepusã masã și ai nevoie urgent de o prãjiturã sau de o farfurie cu plãcinte. Sunt mereu pe fazã, mereu atente, slujind cu atâta dragoste și devotament Biserica, încât pot fi numite pe drept cuvânt ca fiind niște diaconițe nehirotonite. Ostenitoarele de la biserica noastrã își spun „femeile mironosițe”.

Era mijlocul lui martie. Bisericile erau deja închise, iar credincioșii nu mai aveau dreptul de a participa la slujbele Postului Mare. Sofica, una dintre membrele grupului de „mironosițe”, se încãpãțâna sã stea afarã în zãpadã și sã asculte slujba (ninsese puțin în zilele acelea). Am tot vãzut-o aburind cu suflarea-i caldã sticla înghețatã a ușilor ferecate de la bisericã, ori stând ascunsã pe sub streșinile altarului.

Ce sã vã spun, ți-e inima cioburi, când ești pus în situația de a le spune credincioșilor sã nu mai vinã la Sfânta Liturghie, sã nu mai intre în bisericã, când ți-e interzis sã le stâmperi setea de Potir. Vã amintiți momentele alea din copilãrie, când, pãrinții sau dascãlii, dupã ce fãceai o boacãnã, te puneau sã-ți dai singur o palmã? Așa m-am simțit în toatã perioada aceasta, cã sunt forțat sã mã bat cu propriile-mi mâini; încurajat sã mã lovesc suficient de tare, ca nu cumva sã vinã altul și sã mã lovească cum știe el. Sã-mi calc singur cu bocancul pe suflet. N-aveam ce face. La început, i-am dat pace Soficãi, fiind convins cã pânã la urmã va renunța singurã sã mai vinã pe la ușile bisericii.

Într-o dimineațã, la câteva zile, vine domnul Viorel, omul de la lumânãri, și-mi spune cã trebuie sã facem ceva cu Sofica, cã nu o poate lãmuri nicicum sã nu mai vinã la bisericã, cã îi nelipsitã zilnic de la Vecernie și de la Liturghie, cã stã pe la uși și poate o vede vreun pârâcios. Ba, a mai abordat-o și un polițist de la Localã, care a întrebat-o ce cautã prin curtea bisericii. Eu, curajosul, l-am întrerupt în acel moment și l-am întrebat cum a scos-o la capãt cu polițistul. I-a rãspuns, îmi zice domnul Viorel, sã facã bine s-o lase în pace cã ea a venit la bisericã sã-și cumpere pâine, lucru care nu-i interzis. I-a arãtat în plasã și colțul de prescurã întors din darul lãsat la altar. Isteațã, Sofica, i-a mai spus polițistului cã ea în fiecare zi are nevoie de un colț de prescurã proaspătã. Un colț. Pâinea cea de toate zilele.

— Pãrinte, încerca sã mã înduplece domnul Viorel, haideți sã facem ceva cu ea, oricum nu ascultã sã meargã acasã! Hai, pãrinte, s-o lãsãm în bisericã și s-o ascundem undeva prin camerele de spovedanie sau prin balcoane.
— Domnu’ Viorel, nu putem sã riscãm ca pentru încãpãțânarea cuiva sã nu ne mai lase ãștia sã slujim deloc Liturghia. Chemați-o aici, cã-i explic eu cum stã treaba.

Mi s-a pus un nod în gât când am privit-o. Eu o chemasem s-o rog sã nu ne mai facã greutăți și sã înțeleagă sã stea acasã. Ea, intratã în sfârșit în bisericã dupã câteva zile de pribegit prin curte, zâmbea fericitã. Gândea cã a primit deja binecuvântarea de a participa la slujbe. N-am mai apucat sã-i spun ceva, nici nu mai aveam ce sã-i spun. A fugit glonț sã-și caute un loc al ei și sã nu mã deranjeze. Și bine a fãcut cã nu m-a deranjat, cã am avut de plâns atunci. Plâns de ciudã, plâns de nervi, plâns de rușine, plâns de emoție, plâns de bucurie. De bucuria ei și de rușinea mea.

De atunci, Sofica a stat și stã ascunsã prin bisericã la toate slujbele. Cu toate cã i-am fãcut între timp o hârtie acoperitoare (clopotãrița Mãnãșturului), tot ascunsã stã la slujbe. Acolo a fost de Florii, în Sãptãmâna Mare, de Paști și-n fiecare dimineațã și searã. Ea a fost cea care ne-a rãspuns: Adevărat a înviat!

Altceva voiam sã vã spun. Dupã fiecare otpust (final) al slujbelor, priveam înfiorat scaunele goale și biserica pustie. Ce imagine tristã și împovãrãtoare! N-o vedeam nici pe Sofica, dar știam cã este acolo, cã nu suntem singuri. Obișnuiam, astfel, s-o strig pe mironosița noastrã ascunsã:

SOFICA, IEȘI AFARÃ!

La câteva secunde, timid, se zãrea chipul unei femei în vârstã, ieșind din camera de spovedanie sau de la balcoane, arãtându-se de dupã vreun stâlp rece sau de dupã vreo perdea uitatã. Împlinitã, ne saluta de la distanțã, și pleca în treaba ei. Îi urmãream cu atenție pașii, înțelegând cã prin curajul ei și treaba noastrã are un rost.

Astăzi, doamna Sofica, vreau sã vã mulțumesc pentru curajul dumneavoastrã, care a alinat durerea noastrã!

La mulți ani, doamna Sofica!
La mulți ani, femei și mame curajoase, fãrã de care viața ar sta în loc!

Pr. Dan Cismas

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.