Interviu Larry Watts: “Din 1960 până în septembrie 1989, România a fost încadrată în grupul statelor ostile URSS, alături de SUA, RFG şi Israel” - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Interviu Larry Watts: “Din 1960 până în septembrie 1989, România a fost încadrată în grupul statelor ostile URSS, alături de SUA, RFG şi Israel”

Istoricul Larry Watts, autorul volumului “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România” :

“Din 1960 până în septembrie 1989, România a fost încadrată în grupul statelor ostile U.R.S.S., alături de SUA, R.F.G. şi Israel”

Un interviu de Melania CINCEA

Volumul istoricului american Larry Watts, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”, editat de RAO, a fost lansat, recent, şi la Timişoara, la Targul de Carte Bookfest (foto sus). Cartea, despre care Larry Watts spune că tratează doar chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia României ca actant în context internaţional, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte –, a dat, însă, naştere unor controverse. Sunt voci care acuză că volumul propune o viziune unilaterală asupra politicii externe a României în perioada comunistă – documentele selectate insistând asupra statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lipsesc pasajele referitoare la represiunile asupra elitei interne româneşti. Ce spune, însă, Larry Watts?

Nota Ziaristi Online: Istoricul american urmeaza sa sustina o conferinta publica pe aceste teme joi, 10 mai, ora 12.00, la Casa Academiei din Bucuresti, str 13 Septembrie nr 13, unde va prezenta in premiera introducerea volumului al II-lea al lucrarii “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“.

“România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de controlul sovietic”

De ce a avut nevoie fostul Bloc Sovietic să poarte un răz­boi clandestin cu România?

Potrivit arhivelor sovietice şi do­cumentelor aferente Pactului de la Var­şovia, acest război clandestin a fost mo­tivat de faptul că, spre deosebire de alţi membri ai Pactului, România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de contro­lul sovietic – şi economic, şi militar, şi informaţional, şi politic – şi a început să implementeze politici pe care Moscova le considera contrare intereselor sale.

 

Sunt voci care afirmă că dum­neavoastră propuneţi o viziu­ne unilaterală asupra politicii externe a României în perioa­da comunistă – documentele selectate insistând asupra in­dividualităţii, a statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lip­sesc pasajele referitoare la re­presiunile asupra elitei inter­ne româneşti. Cum comentaţi?

Voi comenta mai întâi prima parte a întrebării. Cartea mea abordează chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia Ro­mâniei ca actant în context interna­ţio­nal, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte. După ce am observat modul în care practic orice sursă din România a fost consi­de­rată nesigură sau lipsită de credibilitate în Occident, am decis să centrez cer­ce­tarea mea, pe cât posibil, pe surse din exteriorul României, utilizând în primul rând sursele provenind de la alţi mem­bri ai Pactului, pe care le-am conside­rat ca un indicator mai credibil al evaluării României şi al relaţiilor cu Statul ro­mân.

Pe perioada acoperită de cartea mea, niciunul dintre documentele din cadrul Pactului nu reflecta vreo preo­cupare legată de represiunea internă din România. În schimb, ceilalţi mem­bri ai Pactului de la Varşovia reclamau sprijinul popular acordat regimului de la Bucureşti, sprijin care făcea ca ope­raţiunile împotriva acestuia să fie mai greu de implementat. În orice caz, eu nu cred că poate fi considerat surprin­zător faptul că o carte cu titlul “Războ­iul clandestin al blocului sovietic cu Ro­mânia” nu a abordat pe larg un subiect care a avut foarte puţin (sau nimic) de a face cu relaţiile româno-sovietice.

În ceea ce priveşte lipsa unei in­terpretări “multilateral dezvoltate”, am examinat sute de documente de arhi­vă sovietice şi aparţinând statelor sem­na­tare ale Pactului de la Varşovia, cu ex­cepţia României. Imaginea care reiese în mod constant din aceste documente este una ce denotă antagonism, osti­lita­te şi un adevărat război clandestin. Am citat aceste documente, în notele de sub­sol, şi am inclus la multe dintre ele link-uri către documentele în limba originală de pe site-ul meu – www.larrylwatts.com. Am tradus, de asemenea, unele docu­mente care au intrat în posesia mea du­pă publicarea cărţii, acestea fiind pos­tate pe site-ul Woodrow Wilson Inter­national Center din Washington DC. Îi invit pe toţi cei interesaţi să verifice ei înşişi documentele în cauză. Aş dori să subliniez, însă, că, în general începând din 1989, s-a vorbit despre perioada aco­perită de carte doar din prisma repre­siu­nii interne a regimului comunist. Cred că unele persoane au început  să consi­dere această stare de fapt anormală nu doar ca fiind normală, ci şi dezirabilă.

 

“Moscova a considerat «pierderea» Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu”

Opinaţi că plecarea României din Pactul de la Varşovia ar fi putut ameninţa inclusiv exis­tenţa imperiului comunist din Europa Estică şi Centrală, ce­ea ce reprezenta un coşmar pen­tru U.R.S.S., în perioada comu­nistă. O părere opusă o are is­toricul Adrian Cioroianu care declară, în Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comu­nismului românesc, că “devie­rea naţional-comunistă româ­nească nu a reprezentat nici­o­dată o primejdie reală pentru unitatea Blocului Sovietic”. Cum aţi ajuns dumneavoastră la concluzia pe care o susţi­neţi?

Concluziile mele se bazează pe declaraţiile reprezentanţilor diferitelor state membre ale Pactului de la Varşo­via. De exemplu, Hruşciov i-a declarat, în august 1964, liderului cehoslovac Antonin Novotny că o posibilă plecare a României din Pactul de la Varşovia ar fi fost “catastrofală” şi trebuia oprită de către ceilalţi membri ai Pactului. Sau declaraţia ministrului sovietic al Apă­rării, mareşalul Grechko, care, în mai 1968, le transmitea liderilor comunişti sovietici, polonezi, est-germani, ma­ghiari şi bulgari că plecarea României ar putea provoca prăbuşirea Pactului de la Varşovia. Sau notele din orga­nizaţiile K.G.B. din U.R.S.S., Repu­blica Sovietică Socialistă Ucraineană şi Republica Sovietică Socialistă Moldova cu privire la influenţa nocivă asupra populaţiei a exemplului românesc şi a “activităţilor subversive” ale Bu­cu­reştiului.

De fapt, din 1960 şi până în sep­tembrie 1989, structura K.G.B. din Republica Sovietică Socialistă Moldova şi conducerea comunistă a R.S.S. Moldova încadrau România în grupul statelor ostile, în care se regăseau, în ordine : SUA, R.F.G., Israel şi Româ­nia. Şi ştim din documentele arhivei K.G.B. ale lui Mitrohin că România nu a mai fost încadrată de către K.G.B.-ul sovietic în grupul de state socialiste partenere cu care coopera, ci în grupul ţărilor N.A.T.O., considerate ostile. Desigur, Moscova a considerat “pier­derea” Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu. Mulţi dintre membrii Pactului au reclamat în mod repetat că Ro­mânia rămăsese singurul obstacol din calea integrării economice în cadrul Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) şi continuarea integrării mi­litare – adică, subordonarea totală, sub comanda U.R.S.S. – în cadrul Pactului de la Varşovia. Şi politica de la Kremlin a fost ameninţată în mod semnificativ de apropierea chino-americană, în pri­vinţa căreia sovieticii (şi chinezii), atribuiau României un rol semnificativ. Las la aprecierea cititorilor dum­nea­voastră cât de “reale” au fost aceste ameninţări.

 

“România nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ‘80”

Potrivit Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pen­tru Analiza Dictaturii Comu­nis­te, “simulacrul de destalini­zare din 1968 nu a condus, ca în Po­lonia sau Ungaria, în perioa­da de după moartea lui Sta­lin, la arestarea şi judecarea unora dintre marii criminali”. Cum explicaţia linia aceasta pe care a mers Bucureştiul?

Nu am citit Raportul Final, astfel încât nu cunosc contextul acestei declaraţii şi ezit să mă pronunţ asupra ei. Aş remarca, însă, că o comparaţie între România anului 1968 şi perioada de după moartea lui Stalin, în Polonia sau în Ungaria, este ca o comparaţie între mere şi portocale.

 

“După 1980 a devenit cât se poate de clar că între politica externă (pretins autonomă) şi cea internă (extrem de represivă) exista o imensă prăpastie. (…) Mitul funda­mental pe care s-a bazat ideo­logia P.C.R. în toate aceste pa­tru decenii şi jumătate a fost imaginea fortăreţei asedia­te”, se arată în acelaşi docu­ment al Comisiei Preziden­ţia­le pentru Analiza Dictaturii Co­muniste. A fost sau nu a fost România o “fortăreaţă ase­dia­tă” în timpul comu­nismului?

Răspunzând la întrebarea dum­nevoastră, fără a mă pronunţa în pri­vinţa Raportului Final al Comisiei Pre­zidenţiale pentru Analiza Dicta­turii Comuniste pe care, repet, nu l-am citit, aş preciza că în mod clar Româ­nia nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ’80.

În 1985, şeful Statului Major al Armatei Statelor Unite, generalul John Vessey Jr., a vizitat România, unde a discutat scenarii de război cu omologii săi români. Era uimitor faptul că o asemenea vizită ar fi putut avea loc într-un stat din Blocul comunist – doar România a beneficiat de o astfel de vizită în timpul Războiului Rece. Dar la fel de uimitor este că s-au discutat astfel de scenarii, şi acest fapt subli­niază cât de apreciată era România. În anul următor, în 1986, ministrul ro­mân al Apărării a fost invitat la Penta­gon, pe care l-a vizitat. Acesta este, de asemenea, un eveniment singular în istoria Războiului Rece. Dar dacă m-aţi întreba dacă România a fost în mod constant vizată de operaţiuni ostile coordonate ale aliaţilor săi în perioada anilor ’80, răspunsul ar fi diferit.

 

“Dezinformarea sovietică cum că România ar fi fost «calul troian» al U.R.S.S. a fost transmisă autorităţilor americane din 1956”

Faceţi o incursiune în culisele spionajului şi politicii internaţionale. Cum au influenţat aces­tea Revoluţia din ‘89?

Lucrez la un volum care abordează acest subiect. Vom putea vorbi despre acest lucru vara viitoare.

 

Spuneaţi că “în perioa­da Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiu­nilor de dezinformare timp de mai bine de do­uă decenii”. Mai precis, la ce perioadă faceţi referire? De către cine a fost dezinformată Ro­mânia şi cu ce scop?

Mă refeream la perioada de după 1968. Toate statele membre ale Pactului au fost implicate în această dezinfor­mare, descrisă foarte bine de către Georg Herbstritt în lucra­rea sa “Eine fiendliches Bru­derland: Rumänien im Blick der DDR-Staatssicherheit”, Halbjahresschrift südosteuro­päische für Geschichte, Lite­ratur und Politik (Berlin), nr. 1 (mai 2004).

Cu toate acestea, aş fi putut spune, pentru o mai mare acura­teţe, “pentru mai bine de trei decenii”, pentru că dezinfor­ma­rea sovietică legată de faptul că România ar fi fost “calul tro­ian” al U.R.S.S. a fost pentru pri­ma dată transmisă autorităţi­lor americane în 1956, la doar câteva luni după ce românii au solicitat plecarea trupelor sovie­tice din România. Dezinforma­rea a fost relansată de Anatolyi Golitsyn, în 1963, în aceeaşi pe­rioadă în care presa internaţio­nală relata despre tentative de lovituri de stat coordonate de sovietici împotriva lui Gheor­ghiu Dej. Şi dezinformarea a fost re­suscitată de Ion Mihai Pacepa care, după ce a fugit din ţară, în 1978, a recunoscut în mod public în faţa fostului director C.I.A., James Woolsey, şi al lui Vladimir Bukovski că a fost “un agent K.­G.B.”, pe perioada întregii sale cariere, în Securitatea română, informaţia fiind din nou vehicu­lată în cartea sa din 1987. Unul dintre obiectivele principale ale acestei dezinformări a fost dis­trugerea relaţiilor româno-ame­ricane, autorităţile de la Wa­shing­­ton fiind încurajate să crea­dă că România era inamicul SUA, după cum autorităţilor de la Bucureşti li se inocula ideea că Statele Unite ale Americii ar fi inamicul României.

 

“Au ieşit la iveală extrem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramilitare sau ale serviciilor de informaţii, de la Revoluţie”

Într-un interviu pe care l-aţi acordat (Karadeniz Press), aţi declarat : “În România de după ’89 a existat linia gorbacio­vistă care nu a vrut inter­venţie militară, a fost linia GRU, care a fost pregătită pentru inter­venţia militară şi para­militară, şi a fost linia KGB-istă, de aseme­nea, pregătită pentru inter­venţia militară sau para­militară. Puterea a fost acaparată de vechii a­genţi sovietici înlătu­raţi de Ceauşescu”. Pu­terea instalată în Decem­brie 1989 cărei linii a aparţinut?

Mă refeream în special la perioada generalului Nicolae Militaru – de fapt, a existat un tandem Nicolae Militaru – Silviu Brucan, după cum puteţi vedea într-un celebru interviu acordat de cei doi. Militaru s-a auto­pro­clamat în mod unilateral şeful Forţelor Armate Române, în toiul Revoluţiei, chiar înainte de înfiinţarea oficială a Fron­tului Salvării Naţionale. Brucan a făcut apoi lobby pentru ca nou-înfiinţatul F.S.N. să confirme poziţia auto-proclamată a lui Militaru. Ulterior, Militaru a re­activat sau promovat peste 20 de ofiţeri – dintre care majori­ta­­tea beneficiaseră de pregăti­re în U.R.S.S., fiind pensionaţi de mai bine de un deceniu – şi i-a postat în cele mai înalte poziţii de conducere din cadrul For­ţelor Armate şi Ministerului de Interne. Când el şi ofiţerii numiţi de el au fost destituiţi, începând din partea a doua a lunii fe­bruarie 1990, situaţia a devenit şi mai complicată. Dar aceasta e o cu totul altă poveste…

 

Cum vă explicaţi faptul că România a fost sin­gu­ra ţară fostă comunis­tă unde regimul a fost înlăturat prin vărsare de sânge şi unde con­du­cătorii au fost executaţi, în urma unui simula­cru de proces, în care so­ţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid, res­pectiv de moartea a 60.000 de oameni, în condiţiile în care, până în 22 Decembrie, fu­se­se­ră 162 de morţi? Cine şi de ce s-a temut, gră­bind astfel procesul şi executarea celor doi, ingnorând dreptul de apel şi recurs al condam­naţilor şi girând astfel o imensă minciună ofi­cială?

Mă voi opri asupra acestor aspecte în următoarea carte pe care o pregătesc. Cu toate aces­tea, este puţin probabil că voi putea oferi răspunsul la între­ba­rea pusă de dumneavoastră. În noul meu volum m-am concen­trat asupra atitudinilor, reac­ţiilor şi operaţiunilor celorlalte state membre ale Pactului, le­gate de România în perioada în cauză, în ceea ce priveşte po­li­ticile internaţionale şi acţiunile aferente. Au ieşit la iveală ex­trem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramili­tare sau ale serviciilor de infor­maţii – planurile şi procedurile operaţionale sunt, de fapt, la nivel global, cele mai bine păs­trate informaţii. Numai în Arhi­vele STASI, care au devenit disponibile deoarece partidul şi statul în sine au fost destruc­tu­rate atât de repede şi apoi au dispărut – ceea ce reprezintă o circumstanţă unică –, sunt dez­văluite astfel de informaţii, în orice cantitate. De obicei, cea mai bună sursă la care se poate spera sunt solicitările de colec­tare de informaţii, care pot sau nu pot indica intenţiile reale, precum şi deciziile politice şi măsurile de implementare, aici exemplificând documentele structurii K.G.B. din Republica Sovietică Socialistă Moldova, care au devenit disponibile, putând fi consultate.

1.104 morţi au fost în­registraţi în timpul Re­voluţiei din Decembrie 1989; 942 au fost din 22 până în 27 decembrie. Din sursele pe care le-aţi cercetat, cine şi cu ce scop a ucis aceşti oa­meni, după căderea re­gimului comunist?

Răspunsul anterior este va­labil şi în cazul acestei întrebări.

CV Larry Watts

A fost consultant al Corporaţiei RAND, în momentul Revoluţiei din Decembrie 1989.

După 1990, a asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a colaborat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de Stat Major la reforma în domeniul Armatei, la cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi la integrarea României în N.A.T.O.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX, din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între anii 2001 – 2004 a fost consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

Sursa: Timpolis

Print Friendly, PDF & Email

4 comments

  1. Anonim

    Daca in blocul occidental se stia de politica nealiniata a Romaniei, de ce dupa 1989 i s-a rezervat o soarta atit de nefavorabila?

  2. Anonim

    @eXpress:

    Cehia, Polonia, Ungaria au intrat si ele sub aceeasi pulpana dar cu alt statut. Un statut mai bun il au chiar fostele provincii ale URSS, Estonia, Letonia, Lituania, in timp ce R Moldova nici nu poate visa la asa ceva.

    In fine, de ce exact tarilor care s-au opus (cu destul succes) hegemoniei sovietice li s-a rezervat cea mai defavorabila soarta dupa 1989? …

    Oricum, ma bucura cruciada, fie si tardiva, a domnului LW si sper sa nu fie intimplatoare sau doar sentimentala.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.