Blestemul poziției geopolitice a României. "Problema Basarabiei" (II) - de prof. dr. Ion Constantin. EXCLUSIV - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Blestemul poziției geopolitice a României. „Problema Basarabiei” (II) – de prof. dr. Ion Constantin. EXCLUSIV

Planurile-Cominternului-pentru-Romania-Larry-WattsRecent, la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului s-au lansat două cărţi de excepţie: “Problema Basarabiei”, de Ion Constantin şi “Sub lupa Moscovei”, de Vasile Buga. Lansarea, pe care puteţi să o urmăriţi aici,  s-a desfăşurat cu auditoriu până pe scările Institutului. Având în vedere importanţa analizelor şi descoperirilor profesorului Ion Constantin, cu acceptul autorului, căruia îi mulţumim în mod deosebit, publicăm în serial cele mai importante capitole din cartea sa. Pentru a afla ce veţi putea găsi în foiletonul nostru istoric vă invităm să parcurgeţi Cuprinsul lucrării la finalul Cuvântului Înainte, care îi aparţine profesorului Ioan Scurtu. “Istoricul Ion Constantin demonstreazǎ faptul cǎ problema Basarabiei a fost una dintre cele mai importante în discuţiile româno-sovietice din anii Rǎzboiului Rece, care trebuie tratatǎ în toatǎ complexitatea sa, fǎrǎ idei preconcepute şi pe bazǎ de documente”, scrie reputatul istoric. “Problema Basarabiei” a fost şi rămâne Problema României, adăugăm noi. (Ilustraţie: Să învatam de la Istorie. Dr Larry Watts: Cominternul şi dezmembrarea României. Dr Ioan Scurtu: Problema apărării integrităţii teritoriale a României)

INTRODUCERE

Motto

„Blestemul poziției geopolitice a României: Suntem prea aproape de Rusia și prea departe de Dumnezeu!” – Gheorghe Buzatu

Contenciosul politico-teritorial româno-rus în legătură cu partea estică a Moldovei își are originile la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în împrejurările expansiunii Rusiei în toate direcțiile, implicit asupra Țărilor Române, care stăteau ca o piedică în drumul spre Constantinopol și Strâmtori. Războaiele ruso-otomane, desfășurate pe teritoriul Moldovei, evidențiau tendința nestăvilită a Rusiei de a domina gurile Dunării[1].

Începând din 1711, când trupele rusești și-au făcut pentru prima dată apariția pe pământul românesc, și până în 1944, acestea au invadat teritoriile românești de 12 ori[2].

Datorită fie capacității de rezistență a Sublimei Porți, fie opoziției și amenințărilor Austriei, agresivul Imperiu rus a fost silit să cedeze în anumite momente teritoriile ocupate, așa cum s-a întâmplat în 1774, când, în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi, „Imperiul Rusiei restituia Sublimei Porți – puterea suzerană a Principatelor – întreaga Basarabie cu Akkerman (Cetatea Albă), Chilia, Ismail și cu târgurile și satele și tot ceea ce cuprinde această provincie, după cum îi restituie și fortăreața Bender (Tighina)”[3].

După războiul ruso-turc dintre anii 1768-1774, prin șantaj și coruperea înalților funcționari Imperiul Habsburgic a integrat în granițele sale întreg ținutul Cernăuților și cea mai mare parte din ținutul Sucevei, sub denumirea de Bucovina[4]. Acesta era „prețul” neutralității Habsburgilor în timpul războiului.

În anul 1787, Rusia ocupă teritoriul dintre Bug și Nistru, iar Moldova, pentru prima oară în istorie, se învecinează cu noul imperiu. Prin Pacea de la Iași, din 1792, frontiera a fost stabilită pe râul Nistru. Pe întreg cursul Nistrului, Moldova a devenit vecina Rusiei în urma celei de-a doua împărțiri a Poloniei (1793).

În urma războiului ruso-turc, din anii 1806-1812, s-a încheiat Pacea de la București, prin care Turcia a cedat Rusiei teritoriul dintre Prut și Nistru[5], care va intra în componența Imperiului țarist sub denumirea de Basarabia. Atunci, la 1812, va fi creată o „problemă a Basarabiei”[6]. Tratatele existente între Sublima Poartă și Moldova, care garantau integritatea și deplina autonomie a Moldovei, au fost violate, deși ele fuseseră respectate în alte ocazii de Imperiul otoman.

Ocuparea Basarabiei de către Rusia țaristă a fost ilegală, nelegitimă și neloială. Ea a fost săvârșită prin încălcarea principiilor elementare ale dreptului internațional. Karl Marx aprecia că „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că Poarta Otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suveranitate”[7]. La rândul său, Fr. Engels considera: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei șovinismul rus găsise unele pretexte – nu vreau să spun justificare, ci scuză –, pentru cuceririle lui Alexandru I, nici vorbă nu putea fi de așa ceva. Finlanda este finlandeză și suedeză, Basarabia este românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă nume de ruși; aici avem de-a face pur și simplu cu o cucerire prin forță a unor teritorii străine, pur și simplu cu un jaf”[8].

În cei peste o sută de ani de ocupație țaristă, Basarabia a fost supusă unui proces de schimbare a caracterului românesc şi a compoziţiei demografice, prin impunerea limbii ruse, „cu pumnul şi cnutul”, în administraţie, şcoală şi biserică, prin rusificarea numelor şi prenumelor, asimilarea persoanelor pretabile şi colonizarea intensivă cu alogeni ucraineni, ruşi, găgăuzi şi nemţi, aduşi din alte părţi ale imperiului[9].

Cu toate acestea, populaţia majoritară a reuşit să reziste planului de rusificare forţată a administraţiei ţariste, izolându-se de minoritarii rusofoni şi menţinând caracterul românesc al Basarabiei. Acest lucru a fost recunoscut de numeroşi autori ruşi ai vremii, între care L. T. Tihomirov, P. N. Batiuşkov şi etnograful A. S. Afanasiev-Ciujbinski. Însuşi P. A. Kruşevan, unul dintre artizanii politicii de rusificare a Basarabiei, recunoştea, în 1903, că românii formau trei pătrimi din populaţia acestei provincii. Rusificarea forțată și starea de incultură impuse de Imperiul Rus nu au putut șterge din conștiința poporului ideea comunității și latinității. Un factor determinant în amplificarea luptei pentru unitatea națională l-a constituit Unirea de la 1859.

După „războiul Crimeii”, în care Imperiul Țarist a fost învins, s-a încheiat pacea de la Paris (18/ 30 martie 1856). Pentru îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării, sudul Basarabiei (cu judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) şi Delta Dunării au fost reintegrate Ţării Moldovei, realizându-se astfel o parţială restituţie a teritoriului medieval al acesteia. Întrucât problema unirii Basarabiei cu Moldova nu intra în calculul Marilor Puteri europene, Principatelor li s-a restituit numai o parte a Basarabiei.

Învingătoare în războiul din 1877-1878, Rusia va deveni stăpâna întregii Basarabii, iar România, aliata Imperiului Rus și câștigătoare a Războiului de independență contra Turciei, pierdea de fapt teritorii proprii, oferindu-i-se în schimb, drept „compensație”, străvechea provincie românească Dobrogea. Paradoxul istoriei apărea și de această dată, căci eventuala victorie a Turciei ar fi însemnat revenirea Basarabiei la vechea ei matcă[10].

În contextul prăbușirii Imperiului Rus, în urma Primului Război Mondial, a mișcării de eliberare națională a popoarelor aflate sub stăpânire, lupta românilor din Basarabia și din stânga Nistru pentru autonomie și autoadministrare dobândește un nou impuls. Afirmarea identităţii basarabene româneşti a avut ca rezultat proclamarea independenţei Basarabiei (la 24 ianuarie / 6 februarie 1918) şi unirea acesteia cu Regatul României (27 martie / 9 aprilie 1918). Dar guvernul comunist bolşevic sovietic, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin, nu a acceptat deciziile românilor basarabeni, a blocat tezaurul românesc de la Moscova, a rupt relaţiile diplomatice cu România (ianuarie 1918), problema basarabeană devenind barometrul relaţiilor româno-sovietice în perioada interbelică.

Pe plan european, în 1919-1920 s-au desfăşurat tratativele pentru încheierea păcii generale între învingători şi învinşi, finalizate cu tratatele de pace de la Paris şi din oraşele-satelit. Moscova nu a încetat nici o clipă să încerce să exercite presiuni asupra Bucureştiului, atât nemijlocit, cât şi printr-o politică de persuadare a celorlalte mari puteri din Europa, care puteau influenţa balanţa relaţiilor româno-sovietice în favoarea Rusiei. Din aceste considerente, raporturile româno-sovietice din perioada interbelică au ocupat un loc important în preocupările diplomaţiei europene a timpului[11].

La 28 octombrie 1920 s-a semnat la Paris tratatul prin care guvernele din Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia au recunoscut unirea Basarabiei cu România şi suveranitatea acesteia asupra teritoriului dintre Prut – Nistru – litoralul Mării Negre[12]. Dar, recunoscând rând pe rând puterea sovietică, guvernele semnatare ale Tratatului au omis să ceară recunoașterea acestuia de către Moscova. Motiv care-l făcea pe Nicolae Titulescu să aprecieze că „la noi s-a comis greșeala de a considera acest tratat ca o sursă de drept cu condiția ca el să fie ratificat de semnatari”[13]. În realitate, ratificarea n-a urmat o cale directă și imediată. Marea Britanie a ratificat tratatul la 14 aprilie 1922, Franța la 24 aprilie 1924, Italia la 22 mai 1927. România l-a ratificat la 19 mai 1922. Japonia nu l-a ratificat, fiind interesatǎ în promovarea unor relaţii de colaborare cu Uniunea Sovieticǎ[14], iar SUA îl vor recunoaște într-o anumită formă, în 1933.

Pe 1 noiembrie 1920, guvernul sovietic condus de V.I. Lenin, pe aceeaşi linie de conduită politică comunistă imperialistă, a declarat oficial că nu recunoaşte Unirea de la 27 martie / 9 aprilie 1918 şi prevederile Tratatului de la Paris.

Guvernul sovietic, pe lângǎ propria-i propagandǎ, s-a folosit de Internaţionala a III-a Comunistǎ, constituitǎ în martie 1919, pentru discreditarea statelor naţionale, pentru lupta împotriva burgheziei şi instaurarea dictaturii proletariatului. România era consideratǎ un stat imperialist, care la sfârşitul rǎzboiului mondial a ocupat teritorii strǎine. Aceastǎ linie politicǎ a fost promovatǎ de toate partidele comuniste, astfel cǎ Partidul Comunist bolşevic insista pentru eliberarea Basarabiei şi unirea ei cu Uniunea Sovieticǎ, Partidul Comunist din Ungaria revendica Transilvania pentru ţara sa, iar Partidul Comunist din Bulgaria cerea retrocedarea Dobrogei cǎtre statul din sudul Dunǎrii[15].

În spiritul Pactului Societǎţii Naţiunilor – a cărei membră a devenit – România a încheiat, în 1921, tratate de alianţǎ cu Polonia, precum şi cu Cehoslovacia şi Iugoslavia (cele trei state constituind Mica Inţelegere), iar în 1926 cu Franţa şi Italia. În 1934, România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au creat Inţelegerea Balcanicǎ. Toate aceste alianţe aveau ca obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial stabilit prin tratatele de pace[16].

Uniunea Sovietică a încercat pe toate căile – diplomatice (Conferinţa de la Viena, 28 martie-2 aprilie 1924) şi subversive („răscoala” de la Tatar Bunar, 13-18 septembrie 1924) – să recupereze Basarabia. Mijloacele acţiunii subversive erau spionajul, terorismul, propaganda, executate atât de serviciile speciale sovietice, cât şi de agentura comunistă din România. S-au executat mii de acţiuni, inclusiv atentate. Este necesar să subliniem că tentative pentru recuperarea Basarabiei au întreprins nu doar ruşii bolşevici, dar şi ruşii albgardişti-monarhişti, prin răscoala de la Hotin, din ianuarie 1919[17].

La 12 octombrie 1924, în urma acţiunilor eşuate de reocupare a Basarabiei, conducerea URSS a decis crearea în stânga Nistrului a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, cu capitala la Balta. Rolul nou-createi entităţi era de a facilita propagarea ideii comuniste în Basarabia, în România şi în restul Europei. De asemenea, denumirea de „moldovenească” avea menirea să creeze un pol, care să atragă nu doar Basarabia ci şi restul teritoriilor moldoveneşti (având în vedere că, în decembrie 1923, Partidul Comunist din România a primit „sarcină imediată […] de a lupta pentru autodeterminare, până la despărţirea unor provincii din România”)[18].

Deși Moscova a refuzat sistematic să recunoască în mod expres unirea Basarabiei cu România, dreptul poporului român asupra teritoriilor seculare și a frontierelor sale a fost recunoscut totuși într-o formă implicită de către puterea sovietică prin acte juridico-diplomatice solemne repetate. Astfel, aderând la Pactul Briand-Kellog, semnat la Paris în ziua de 27 august 1928, România și URSS renunțau formal la război ca instrument de politică națională și se angajau să rezolve orice conflicte s-ar ivi între ele pe cale pașnică[19]. La 9 februarie 1929 a fost semnat Protocolul de la Moscova[20], prin care delegații Letoniei, Poloniei, României și URSS se angajau să pună în vigoare cu anticipație Pactul de la Paris. În document se făcea precizarea că Tratatul de la Paris va fi valabil între părțile contractante, independent de intrarea lui în vigoare, ceea ce însemna că avea aplicabilitate imediat ce acestea vor depune instrumentele de ratificare a protocolului.

Prin convențiile de la Londra din 3-4 iulie 1933 – semnate între URSS și mai multe state, inclusiv România – s-a adoptat o definiție clară a agresiunii, care cuprindea și precizarea că „prin teritoriu trebuie să se înțeleagă teritoriul asupra căruia un stat își exercită în fapt autoritatea”[21].

Aceste documente constituiau o recunoaștere de către Uniunea Sovietică a graniței comune cu România așa cum exista ea în acea vreme.

„Știu că semnând această convențiune – afirma în iulie 1933 M. Litvinov, ministrul de Externe sovietic – v-am dăruit Basarabia. Dacă nu pot recunoaște acest lucru oficial, este din cauza dificultăților ce le-aș avea cu opinia mea publică, în special cu cea din Ucraina. Când, însă, mă angajez să nu fac niciodată o agresiune împotriva Basarabiei, atunci nici revizuirea nu pot s-o cer, nu numai pentru că URSS nu este membru al Societății Națiunilor, dar pentru că, din principiu, suntem împotriva revizuirii, căci ea înseamnă război; prin ce mijloc aș mai putea să obțin Basarabia?”[22].

Cu ocazia discuțiilor asupra convenției pentru definirea agresorului, N. Titulescu și M. Litvinov au realizat un gentlement`s agreement (acord verbal) prin care se angajau să vegheze cu deosebită atenție ca în comportarea și manifestările lor publice să nu ridice sub nici o formă chestiunea diferendului teritorial între cele două țări[23]. Cei doi miniștri de Externe au convenit să se evite în discuții cuvântul Basarabia.

Prin schimb de scrisori, între miniștrii de Externe ai României și URSS, din 9 iunie 1934, efectuat la Geneva, cele două țări au reluat relațiile diplomatice. Aceasta a permis dezvoltarea și diversificarea, într-o anumită măsură, a relațiilor dintre România și URSS. În mai 1935, ca semn de bunăvoință, sovieticii au făcut o primă restituire[24] din Tezaurul României, depus la Moscova în timpul Primului Rǎzboi Mondial, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă și bunuri aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat. De asemenea, au fost restituite osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir, care au fost depuse în Catedrala Mitropolitanǎ din Iaşi.

În justificarea drepturilor României asupra Basarabiei, N. Titulescu a prezentat o construcție juridică întemeiată pe următoarele elemente: 1) principiul naționalităților – Basarabia fiind locuită în mare majoritate de români; 2) votul reprezentativ al Sfatului Țării; 3) Protocolul de la Paris, din octombrie 1920; 4) Convenția de la Londra de definire a agresorului, care preciza că prin teritoriu trebuie să se înțeleagă teritoriul pe care se află un stat în acel moment istoric; 5) dreptul internațional în vigoare – când URSS a fost primită în Societatea Națiunilor, nu a formulat nici o rezervă asupra Basarabiei. Pe de altă parte, când România a devenit membră a forumului de la Geneva, ea poseda deja Basarabia prin votul parlamentului de la Chișinău și prin tratatul din octombrie 1920. Convingerea lui Titulescu era că României îi era necesar un tratat cu Uniunea Sovietică, înainte ca aceasta să ajungă la o înțelegere cu Germania sau să fie atacată de ea. „Și acest tratat – arăta Titulescu – trebuie să fie făcut în timp util, altfel apropierea ruso-germană se va face împotriva noastră”[25].

Contextul s-a dovedit a fi, însă, cu totul nefavorabil. Viaţa internaţionalǎ se deteriora rapid, ca urmare a acţiunii statelor revizioniste şi a politicii de cedare în faţa agresorului promovate de guvernele Franţei şi Marii Britanii. La 3 octombrie 1935, Italia a invadat Abisinia (Etiopia), iar la 7 martie 1936 trupele germane au ocupat zona demilitarizatǎ a Renaniei. Guvernele de la Paris şi Londra s-au mǎrginit la unele declaraţii publice, fǎrǎ a acţiona efectiv pentru respectarea Statutului Societǎţii Naţiunilor şi a tratatelor semnate de ele. În iulie 1936 a izbucnit rǎzboiul civil din Spania, în care s-au implicat Germania şi Italia de partea „rebelului” Franco, şi Internaţionala Comunistǎ de partea guvernului republican, în timp ce Franţa şi Marea Britanie au adoptat politica de neintervenţie. Liga Naţiunilor se dovedea neputincioasǎ, iar politica de securitate colectivǎ era ineficientǎ[26].

Dupǎ negocieri secrete, Titulescu şi Litvinov au semnat, la 21 iulie 1936, un protocol care cuprindea proiectul tratatului de asistenţǎ mutualǎ între România şi Uniunea Sovieticǎ. În document se menţiona: „Guvernul URSS recunoaşte cǎ, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţǎ, trupele sovietice nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul fǎrǎ o cerere formalǎ în acest sens din partea Guvernului regal al României, la fel cum Guvernul regal al României recunoaşte cǎ trupele române nu vor putea trece niciodatǎ Nistrul în URSS fǎrǎ o cerere formalǎ a Guvernului URSS. La cererea Guvernului regal al României trupele sovietice trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul român la Est de Nistru, dupǎ cum, la cererea Guvernului URSS, trupele române trebuie sǎ se retragǎ imediat de pe teritoriul URSS la Vest de Nistru”[27]. Faptul cǎ râul Nistru era menţionat de patru ori ca graniţǎ de stat între România şi URSS l-a determinat pe Titulescu sǎ aprecieze cǎ guvernul de la Kremlin recunoştea unirea Basarabiei cu România. Numai cǎ Litvinov nu avea mandat din partea guvernului sǎu, drept care a cerut amânarea semnǎrii acestui document.

În august 1936, N. Titulescu a fost înlăturat din funcția de ministru de Externe, datorită, în primul rând, eșecului politicii de securitate colectivă, ca urmare a atitudinii conciliatoriste promovate de Marile Puteri occidentale față de politica agresivă a Germaniei și Italiei. Situația României devenea tot mai dificilă, mai ales că Polonia se orienta deschis spre Germania, iar Iugoslavia spre Italia. Pentru guvernul de la București se impunea ca, în acțiunea de apărare a independenței și integrității teritoriale a țării, să promoveze o politică mai adaptată noilor împrejurări intervenite pe plan internațional[28].

Înlăturarea lui N. Titulescu a fost percepută la Kremlin ca o schimbare a politicii externe a României. Pe de altă parte, apreciind că Litvinov mersese prea departe în demersurile comune cu Titulescu, guvernul de la Moscova va profita de schimbarea acestuia pentru a dezavua înțelegerea convenită și a reveni la intransigența inițială.

În anii urmǎtori situaţia internaţionalǎ a devenit tot mai gravǎ: la 13 martie 1938, Germania a anexat Austria, la 30 septembrie 1938 – prin acordul de la München, semnat de Adolf Hitler, Benitto Mussolini, Edouard Daladier şi Neville Chamberlain – Cehoslovacia a fost silitǎ sǎ cedeze Germaniei o parte din teritoriul sǎu (regiunea Sudeţilor), iar la 15 martie 1939 trupele germane au ocupat acest stat. Guvernul sovietic a decis sǎ-şi reorienteze politica externǎ, drept care, la 3 mai 1939, Litvinov a fost înlocuit cu Veaceslav Mihailovici Molotov[29].

În ziua de 11 august 1939, regele Carol al II-lea l-a rugat pe Ismet Inönü, preşedintele Turciei, care urma sǎ se deplaseze la Moscova, sǎ transmitǎ guvernului sovietic cǎ România era gata sǎ semneze un pact de neagresiune cu Uniunea Sovieticǎ. Dar guvernul sovietic nu s-a arǎtat interesat de o asemenea propunere[30].

Tratativele începute la Moscova pe 2 august 1939 între delegațiile militare ale URSS, Marii Britanii și Franței au eșuat[31]. Aproape simultan cu anunțarea eșuării convorbirilor tripartite de la Moscova, opinia publică mondială afla cu stupefacție de încheierea pactului de neagresiune între Uniunea Sovietică și Germania – „actul de brigandaj al secolului”[32], cum într-o formulare inspirată avea să fie denumit de istorici. Documentul a fost semnat de cei doi miniștri de Externe, Viaceslav Molotov și Joachim von Ribbentrop, în prezența lui I.V. Stalin, în noaptea de 24 august, la ora 2.00, purtând însă data de 23 august 1939.

La prima vedere, prin partea făcută publică, Pactul Molotov-Ribbentrop părea un obișnuit tratat de neagresiune încheiat pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitate de prelungire. A fost însoțit, însă, de un Protocol adițional secret, prin care cele două părți își delimitau sferele de influență în Europa, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Aceste documente vor afecta într-o măsură decisivă situația Europei de Est, contribuind în chip hotărâtor la modificarea configurației teritoriilor unor țări din zonă și, deopotrivă, predeterminând schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor social-politice și economice din statele respective[33].

Articolul 3 al Protocolului prevedea: „În privinţa Europei Sud-Estice, Partea Sovieticǎ subliniazǎ interesul pe care-l manifestǎ pentru Basarabia, Partea Germanǎ îşi declarǎ totalul dezinteres politic faţǎ de aceste teritorii”[34]. Peste o sǎptǎmânǎ, la 1 septembrie 1939, a izbucnit ce de-al Doilea Rǎzboi Mondial, prin atacarea Poloniei de cǎtre Germania, apoi şi de Uniunea Sovieticǎ, la 17 septembrie, care a ocupat teritoriile prevǎzute prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Guvernele de la Paris şi Londra au declarat rǎzboi Germaniei, nu şi Uniunii Sovietice. România şi-a proclamat, la 6 septembrie, neutralitatea, dar situaţia ei devenise dificilǎ, fiind tot mai izolatǎ, în timp ce vecinii erau tot mai agresivi.

Raporturile româno-sovietice au cunoscut în continuare o evoluție tot mai tensionată. După pacea cu Finlanda (12 martie 1940) numeroase trupe sovietice și tehnică de luptă au fost concentrate la Nistru, concomitent fiind intensificate operațiunile de fortificare și de îmbunătățire a comunicațiilor. Intențiile Moscovei nu mai păreau de-acum a fi un secret. Incidentele de frontieră deveneau tot mai frecvente[35].

În ziua de 29 martie 1940, Molotov a declarat în Sovietul Suprem cǎ între România şi Uniunea Sovieticǎ exista o problemǎ teritorialǎ, aceea a Basarabiei, a cǎrei „anexare” nu a fost recunoscutǎ niciodatǎ de guvernul sovietic. Pe 15 aprilie a început concentrarea de trupe sovietice de-a lungul graniţei de nord-est a României, fiind creat un dispozitiv ofensiv format din 40 de divizii susținute de 14 brigăzi blindate, 30 de regimente și 4 divizioane de artilerie[36]. Transportul de trupe din interiorul Uniunii Sovietice la granița cu România a sporit în perioada imediat următoare. În total, în districtele militare Lvov, Kiev și Odessa se aflau 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi de aviație[37].

Războiul-fulger desfășurat de Wehrmacht în Vest (10 mai – 22 iunie 1940) a răsturnat scenariul lui Stalin întemeiat pe o confruntare de lungă durată pe frontul apusean, determinând conducerea sovietică să acționeze imediat și la vedere împotriva României. La 14 iunie 1940, trupele germane au ocupat Parisul, iar a doua zi armata sovieticǎ a intrat în teritoriile Ţǎrilor Baltice, pe care Uniunea Sovieticǎ le-a anexat. La 22 iunie, Franţa a capitulat, iar a doua zi Molotov l-a informat pe von Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, cǎ a decis sǎ rezolve problema Basarabiei, precizând cǎ Uniunea Sovieticǎ dorea sǎ soluţioneze problema pe cale paşnicǎ, dar România nu a rǎspuns la aceastǎ ofertǎ. Ministrul de Externe sovietic a ţinut sǎ precizeze cǎ dacǎ România nu va accepta soluţionarea paşnicǎ „Uniunea Sovieticǎ o va rezolva prin forţa armatǎ”[38]. A menţionat cǎ revendicǎrile sovietice se extind şi asupra Bucovinei, în care locuieşte populaţie ucraineanǎ. Ca urmare a obiecţiilor germane, sovieticii au acceptat sǎ-şi limiteze pretenţiile la partea de nord a Bucovinei, incluzând oraşul Cernǎuţi.

A doua zi, 26 iunie, dupǎ ora 22, V.M. Molotov, în numele guvernului sovietic, a remis ministrului român la Moscova, Gheorghe Davidescu, o notǎ ultimativă în care se făceau afirmații în flagrantă contradicție, nu numai cu dreptul istoric, dar și cu normele și principiile juridice internaționale unanim acceptate:

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.

Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forţa a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o dată şi deschis în faţa întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, URSS consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţiune este legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţiune naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune guvernului regal al României:

  1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;
  2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele sale potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi propunerile de faţă ale URSS şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre URSS şi România.

Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent”[39].

Cu prilejul înmânării la Kremlin a notei ultimative, Molotov i-a spus ministrului român că l-a chemat „într-o chestiune de importanță principală pentru dezvoltarea relațiilor sovieto-române”. După citirea notei, Davidescu a declarat că fără a voi să prejudicieze în vreun fel decizia Guvernului de la București, ține, de datoria sa, să declare că „argumentele inserate în notă sunt cu totul lipsite de temei”[40]. Ministrul român a demontat, rând pe rând, aberațiile cuprinse în textul ultimatumului, demonstrând în mod documentat drepturile istorice, etnice și politice ale României asupra Basarabiei și faptul că Bucovina n-a fost niciodată sub stăpânire rusească[41]. Davidescu a declarat apoi că, vreme de 20 de ani, țara sa a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a avea raporturi de bună vecinătate cu URSS, în convingerea că Moscova „își va da seama că o Românie puternică, unită în granițele ei etnice, este o garanție de securitate pentru toți vecinii ei”[42]. Surd atât la argumentele statistice privind populația Basarabiei și Bucovinei, cât și la cele referitoare la necesitatea respectării tratatelor de la Paris, Molotov le-a respins ca necorespunzând „evoluției istorice, nici situației de fapt”[43].

În legătură cu modul în care s-a comunicat de către Legația română de la Moscova ultimatumul sovietic, menționăm doar faptul că, prin întreruperea legăturii telefonice timp de mai multe ore, Kremlinul a căutat să scurteze cât mai mult din răgazul de 24 de ore dat Guvernului român pentru a lua o hotărâre pentru soarta țării”[44].

Dupǎ primirea notei ultimative, regele Carol al II-lea i-a convocat pe miniştrii Germaniei şi Italiei la Bucureşti. Din împuternicirea guvernelor lor, aceştia l-au sfǎtuit sǎ cedeze, pentru a evita extinderea rǎzboiului în aceastǎ parte a Europei.

La Consiliul de Coroanǎ, desfǎşurat în ziua de 27 iunie, punctele de vedere au fost împǎrţite. În cuvântul sǎu, Ștefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Țării, a spus: „Sire, pǎrǎsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimǎ naţionalǎ, cǎci ea ar însemna sǎ aruncǎm populaţia din Basarabia în braţele unui neam strǎin şi a unui regim pe care nimeni din Basarabia nu-l doreşte. Rǎspunsul ce trebuie dat sovietelor e: rezistenţa pânǎ la sfârşit. În lupta contra cotropitorilor populaţia Basarabiei va fi alǎturi de armata românǎ”[45]. Acelaşi punct de vedere a fost susţinut şi de alţi participanţi, între care foştii prim-miniştri Gh. Gh. Mironescu, dr. Constantin Angelescu și N. Iorga, care a cerut mobilizarea ultimului om ce putea purta armă[46].

În cadrul Consiliului de Coroană s-a impus punctul de vedere al militarilor, respectiv al şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Țenescu, şi cel al ministrului Apǎrǎrii Naţionale, generalul Ioan Ilcuş, care au declarat cǎ raportul de forţe nu permitea o rezistenţǎ îndelungatǎ, pronunţându-se pentru cedare[47]. Argumentul invocat a fost cel al „salvării ființei statului român”.

O serie de studii arată, totuși, că, în cazul în care s-ar fi ajuns la o confruntare militară între România și URSS, disproporția de forțe dintre cei doi beligeranți s-ar fi dovedit „importantă dar nu ecrasantă”[48]. Pe de altă parte, guvernanţii României din acel moment nu au știut să folosească „miza petrolului”. La vremea respectivǎ, maşina de rǎzboi germanǎ era aprovizionatǎ cu petrolul românesc, iar un rǎzboi cu sovieticii, care ar fi dus la distrugerea sondelor din Valea Prahovei, nu putea fi acceptat de Germania, ale cǎrei planuri militare erau în curs de realizare. De altfel, într-o notă a lui Ribbentrop din 25 iunie se preciza cu claritate aceastǎ poziţie. În al treilea rând, nu s-a luat în calcul o eventualǎ disputǎ sovieto-germanǎ, care a devenit vizibilǎ în momentul în care Moscova a depǎşit prevederile Pactului Molotov-Ribbentrop, pretinzând şi Bucovina. În sfârşit, nu s-a ţinut seama de starea de spirit a populaţiei, de voinţa românilor de a-şi apǎra pǎmântul natal şi de a respinge, cu orice jertfe, ocupaţia strǎinǎ[49].

Ca urmare a hotărârii Consiliului de Coroanǎ, Guvernul român a răspuns la ultimatum într-o formă care să nu fie interpretată de Kremlin ca o respingere:

„Guvernul URSS a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelenţa sa d-l Molotov, preşedintele Comisarilor Poporului şi Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru Afacerile Străine, excelenţei sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însufleţit de aceeaşi dorinţă ca şi guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînţelegere între URSS şi România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecinţă, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul şi data ce doreşte să fixeze în acest scop. De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român îşi va desemna delegaţii şi nădăjduieşte că conversaţiunile cu reprezentanţii guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relaţiuni trainice de bună înţelegere şi prietenie între URSS şi România”[50].

Ministrul Gh. Davidescu a primit totodată indicația ca la remiterea notei să insiste asupra „dorinței noastre de a evita un conflict armat și de a răspunde în mod cât mai înțelegător inițiativei sovietice”, și să explice deopotrivă că mobilizarea generală a fost decisă „mai mult ca o chestiune de ordine internă”[51].

Răspunsul Guvernului român la ultimatumul din 26 iunie nu a satisfăcut pretențiile Guvernului sovietic. În cursul nopții de 27/28 iunie, ministrul Gh. Davidescu a fost convocat la Kremlin pentru a i se comunica răspunsul Guvernului sovietic, care reprezenta de fapt o a doua notă ultimativă privind cedarea neîntârziată a provinciilor istorice Basarabia și Nordul Bucovinei. În ea se arăta:

„Guvernul URSS consideră răspunsul guvernului regal al României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în răspuns nu se spune direct că el primeşte propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia şi partea de nord a Bucovinei. Însă cum ministrul României la Moscova, dl. Davidescu, a explicat că răspunsul menţionat al guvernului regal al României însemnează acces la propunerea guvernului sovietic, guvernul sovietic primind această explicaţie a d-lui Davidescu, propune:

  1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, la 28 iunie să evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti.
  2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei.
  3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea-Albă.
  4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.
  5. Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanţi ai guvernului român şi URSS, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi instituţiilor din Basarabia şi partea de nord a Bucovinei.

Guvernul sovietic insistă ca guvernul regal al României să răspundă la propunerile mai jos menţionate nu mai târziu de 28 iunie ora 12 ziua (ora Moscovei)”[52].

Cu o orǎ înainte de expirarea acestui termen, rǎspunsul a ajuns la Moscova:

„Guvernul român, pentru a evita gravele urmǎri pe care le-ar avea recurgerea la forţǎ şi deschiderea ostilitǎţilor în aceastǎ parte a Europei, se vede silit sǎ accepte condiţiile de evacuare specificate în rǎspunsul sovietic”[53].

În documentele ulterioare, oficialitǎţile sovietice au acreditat ideea cǎ în iunie 1940 a avut loc o înţelegere liberǎ între guvernele de la Moscova şi Bucureşti, în baza cǎreia s-ar fi ajuns la un acord privind cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei.

Acest punct de vedere a fost acceptat de SUA şi Marea Britanie care, în fond, au confirmat prevederile Pactului Molotov-Ribbentrop (privind Basarabia) şi înţelegerea sovieto-germanǎ din 25 iunie 1940 (referitoare la Bucovina). Astfel, Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 între România, pe de o parte, şi Uniunea Sovieticǎ, Marea Britanie şi SUA, de cealaltǎ parte, prevedea la articolul 4: „Se restabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi România, stabilitǎ prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”[54].

O formulare similarǎ s-a introdus şi în Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la 10 februarie 1947: „Frontiera sovieto-românǎ este astfel fixatǎ în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 şi acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945”[55]. ( Partea I – a, Frontiere, articolul 1).

În realitate, în iunie 1940 nu au avut loc negocieri româno-sovietice, nu au existat o convenţie sau un acord semnate de cele douǎ pǎrţi. Pierderea Basarabiei şi nordului Bucovinei a fost rezultatul notelor ultimative şi a ameninţǎrii cu forţa, în faţa cǎrora guvernanţii români au cedat.

Propaganda sovieticǎ, inclusiv în plan istoriografic, a urmǎrit acreditarea ideii cǎ în 1940 Uniunea Sovieticǎ a eliberat Basarabia de sub ocupaţia româneascǎ de 22 de ani, timp în care aceastǎ provincie a fost tratatǎ ca o colonie, iar populaţia a fost supusǎ unei crâncene exploatǎri din partea burgheziei şi moşierimii. O analizǎ obiectivǎ, pe bazǎ de documente, aratǎ o cu totul altǎ realitate: dupǎ Unirea cu România, la 27 martie 1918, Basarabia s-a integrat în statul român, a cunoscut o dezvoltare pe multiple planuri, iar populaţia din acest teritoriu a beneficiat de aceleaşi drepturi şi a avut de fǎcut faţǎ aceloraşi obligaţii precum locuitorii din vechiul Regat, ca şi de pe întreg cuprinsul ţǎrii. Cu certitudine, perioada interbelicǎ a fost una fastǎ, pozitivǎ din istoria Basarabiei[56].

Ca urmare a ultimatumului din 26-27 iunie 1940, armata sovietică invada, la 28 iunie, în câteva ore, teritoriul Basarabiei și al părții de Nord a Bucovinei, a căror populație avea să fie supusă, într-un timp extrem de scurt, unui proces de lichidare fizică și spirituală nemaiîntâlnit în istoria lor. Autoritățile sovietice au purces la schimbarea ordinii sociale și politice, a naturii proprietății și organizării economice, au distrus sistemul de norme și valori pe care se fundamenta societatea românească tradițională. „Istoria omenirii nu a cunoscut un regim mai sălbatic și mai diabolic decât regimul Sovietelor – spunea Ioan Pelivan, unul dintre artizanii Unirii Basarabiei cu România. Attila, Gingis Han, Tamerlan și alți conducători ai hoardelor tătaro-mongole au rămas, față de fiara monstruoasă care era Stalin, niște simpli huligani”[57]. La 2 august 1940 a fost organizată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, parte constitutivă a URSS. RSS Moldovenească cuprindea cea mai mare parte a Basarabiei, mai puțin Hotinul și partea de sud (de la Delta Dunării și Marea Neagră), teritorii care au fost trecute în componența RSS Ucrainene.

Acțiunea URSS a încurajat guvernele ungar și bulgar să-și reafirme deschis revendicările față de România, declanșându-se astfel procesul dezintegrării teritoriale a țării. Prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea de nord-est a Transilvaniei a fost predatǎ Ungariei. Totodatǎ, la cererea lui Hitler, guvernul român a fost nevoit sǎ cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), acordul fiind semnat în ziua de 7 septembrie 1940 la Craiova.

Din vara anului 1940, pentru poporul român a devenit din nou de actualitate problema fundamentalǎ a refacerii graniţelor statale etnice. Venit la putere la 6 septembrie 1940, în urma gravei crize interne și internaționale, care amenința să ducă la prăbușirea statului român, generalul Ion Antonescu și-a propus ca obiectiv esențial al politicii externe refacerea integrității teritoriale a țării. În concepția sa, refacerea României Mari, pe lângă faptul că reprezenta dorința întregii națiuni, avea și o însemnătate aparte ce ține de însăși locul și rolul geostrategic și politic al țării pe continentul european. Era convins că o Românie puternică la Gurile Dunării este „cea mai bună chezășie împotriva pătrunderii Rusiei înspre Mediterana”[58]. Pentru atingerea obiectivului propus, generalul Antonescu a decis ca România sǎ se alǎture Germaniei, la 22 iunie 1941, în rǎzboiul împotriva Uniunii Sovietice, considerând acest demers ca o replică faţǎ de agresiunea sovieticǎ din iunie 1940. Obiectivul urmǎrit a fost limpede formulat în Ordinul de zi: „Ostaşi, Vǎ ordon: Treceţi Prutul, Zdrobiţi vrǎmaşul din Rǎsǎrit şi Miazǎnoapte. Reîmpliniţi în trupul ţǎrii glia strǎbunǎ a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”[59].

Motivația colaborării cu Germania în acest război era explicată de Ion Antonescu astfel: „Ne vom lupta alături de germani nu pentru interesele lor, ci pentru apărarea granițelor noastre; nu noi îi ajutăm pe ei, ci ei ne ajută pe noi”[60]. Grăitoare pentru explicarea mobilului conlucrării cu Germania sunt considerațiile istoricului Alexandru Boldur: „Există și în domeniul politicii un pic de logică. Cum putea România să scape unicul prilej de a încerca norocul să redobândească Basarabia și Bucovina de Nord dacă nu folosind evenimentul că germanii au pornit în atac contra Rusiei? Una singură România nu putea să se măsoare cu forțele uriașe ale vecinului său. Altfel se prezentau lucrurile din moment ce România avea un aliat puternic, germanii. Ion Antonescu a urmat chemarea intimă a sufletului său și vocea strămoșilor care au suferit de pe urma forței arogante a rușilor. «Ordon treceți Prutul» adresat armatei române a fost cât se poate de firesc. Răpirea Basarabiei și Bucovinei justifica războiul românilor împotriva Uniunii Sovietice”[61]. La rândul său, Grigore Gafencu, deși era unul dintre opozanții politici ai generalului Antonescu, nota în jurnalul său că „Războiul cu Rusia în care luptăm alături de nemți, nu are, nu poate avea pentru noi același interes și aceleași țeluri ca pentru Germania. Pentru noi înseamnă suprimarea unei nedreptăți, reîntregirea hotarelor noastre, întărirea poziției noastre vitale la Gurile Dunării”[62].

Aflând despre decizia privind intrarea României în război, regele Mihai i-a transmis generalului Antonescu: „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi Sfânta Țarǎ a Moldovei lui Ștefan cel Mare, gândul se îndreaptǎ cǎtre domnia voastrǎ domnule general şi cǎtre ostaşii ţǎrii”[63]. Telegrame similare au transmis Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brǎtianu şi alţi lideri politici români.

Dupǎ lupte grele, la 25 iulie 194l, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost reintegrate în statul român, cu preţul jertfei a 24 396 ostaşi (morţi, rǎniţi şi dispǎruţi)[64]. La solicitarea lui Hitler, generalul (devenit la 21 august 1941 mareşal) Antonescu a acceptat continuarea rǎzboiului în Est, pentru înfrângerea Uniunii Sovietice. Cele douǎ provincii istorice – Basarabia şi Bucovina – au fost organizate sub forma unor guvernorate, beneficiind de o largǎ autonomie. Prin decretul din 19 august 1941, regiunea dintre Nistru şi Bug (Transnistria) a fost pusǎ sub administraţie civilǎ româneascǎ, fǎrǎ a fi anexatǎ la statul român[65].

Ca urmare a alianţei cu Germania, România a ajuns în stare de rǎzboi cu Marea Britanie (decembrie 1941) şi SUA (iunie 1942), care au constituit, împreunǎ cu Uniunea Sovieticǎ, Coaliţia Naţiunilor Unite.

Evoluţia rǎzboiului din Est, iniţial favorabilǎ, a cunoscut o cotiturǎ dupǎ înfrângerea de la Stalingrad (februarie 1943). Puterile Axei înregistrează înfrângeri militare de amploare, ce au contribuit la preluarea inițiativei operațiunilor de către Națiunile Unite. Succesele obținute de Armata Roșie, importantele lovituri date de forţele militare ale aliaţilor occidentali Germaniei, Italiei și Japoniei pe teatrele de acțiuni militare din Mediterana, Africa, Orientul Apropiat, Pacific și Sud-Estul Asiei vor constitui, fiecare, o cotitură hotărâtoare în desfășurarea marii conflagrații mondiale.

În acest context, atât opoziţia, cât şi guvernul de la București au început negocieri secrete pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Aceste tratative nu au condus la un rezultat pozitiv, deoarece SUA, Marea Britanie şi URSS au decis sǎ acţioneze în comun, impunând Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv României), capitularea necondiţionatǎ. Între timp, Marea Britanie şi SUA au acceptat pretenţiile sovietice privind stabilirea graniţei cu România pe râul Prut, recunoscând astfel valabilitatea Pactului Molotov-Ribbentrop[66].

În martie 1944, trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, ocupând Basarabia, Bucovina şi nordului Moldovei. La 14 aprilie, URSS – de comun acord cu SUA şi Marea Britanie – a transmis condiţiile de armistiţiu cu România:

„1. Ruptura cu germanii şi lupta comunǎ a trupelor române şi a trupelor Aliate, inclusiv Armata Roşie, împotriva germanilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranitǎţii României.

  1. Restabilirea frontierei româno-sovietice de dupǎ tratatul din 1940.
  2. Repararea pagubelor provocate Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin ocuparea teritoriilor sovietice de cǎtre România.
  3. Înapoierea tuturor prizonierilor de rǎzboi sovietici şi Aliaţi, cât şi a internaţilor”[67].

Mareşalul Antonescu nu a acceptat aceste condiţii, sperând într-un rezultat pozitiv în negocierile sovieto-române de la Stockholm. Ofensiva sovieticǎ pe frontul Iaşi-Chişinǎu, declanşatǎ la 20 august 1944, ruperea frontului româno-german au determinat opoziţia sǎ acţioneze energic. La 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a fost înlǎturat de la conducerea statului, iar România a ieşit din rǎzboiul purtat împreunǎ cu Germania şi s-a alǎturat coaliţiei Naţiunilor Unite.

În Proclamaţia cǎtre români, regele Mihai anunţa: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovieticǎ, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment înceteazǎ lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de rǎzboi cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţǎrii şi neamestecul în treburile noastre interne”[68]. În realitate, nu se ajunsese la nici un acord privind armistiţiul, iar Naţiunile Unite nu garantaserǎ independenţa şi suveranitatea României.

În timp ce militarii români se desprindeau din frontul comun cu germanii, sovieticii îi tratau ca inamici. Circa 150 000 de ostaşi români au fost luaţi prizonieri de sovietici, în intervalul 24 august-12 septembrie, adicǎ de cei pe care regele îi îndemnase pe români sǎ-i primeascǎ cu încredere.

Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 consemna decizia celor trei Mari Puteri, ca România sǎ intre în sfera de influenţǎ (dominaţie) sovieticǎ. Basarabia şi nordul Bucovinei rǎmâneau ocupate de sovietici, fapt ce avea sǎ fie înscris şi în Tratatul de pace din 10 februarie 1947. Astfel, marile democraţii occidentale – în care românii îşi puseserǎ mari speranţe – recunoşteau înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, materializatǎ în pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, iar Basarabia şi nordul Bucovinei rǎmâneau sub ocupaţie sovieticǎ.

Pe lângǎ impunerea regimului sovietic, guvernanţii de la Moscova au procedat la divizarea teritoriilor româneşti ocupate, atribuind Ucrainei nordul şi sudul Basarabiei, precum şi nordul Bucovinei. Restul teritoriului Basarabiei a fost inclus în RSS Moldovenească, care a fost, din nou, organizată, atașându-i-se o fâșie de teren de dincolo de Nistru, denumită mai târziu „Transnistria”.

Aceleaşi evenimente au făcut ca şi România să fie ocupată de trupele sovietice, fiind supusă unui proces dur de comunizare/ stalinizare forţată şi transformată într-o ţară-satelit a Uniunii Sovietice. În aceste condiţii, pentru o lungă perioadă, problema Basarabiei dispare aproape complet de pe agenda politicii externe româneşti şi a raporturilor României cu Uniunea Sovietică, ea apărând în condiții cu totul speciale odată cu noul curs de autonomie față de Moscova a regimului de la București, inițiat după 1964. În tot acest timp, complexa sarcină a afirmării și susținerii adevărului și dreptului istoric românesc asupra teritoriilor ocupate de URSS și-au asumat-o intelectuali și foști politicieni români aflați în afara țării.

În volumul de față prezentăm modul în care a fost abordată problema Basarabiei și a Nordului Bucovinei, teritorii ocupate de URSS după cel de al Doilea Război Mondial, în cadrul raporturilor româno-sovietice din timpul Războiului Rece, dorind să răspundem la întrebarea în ce măsură a existat o preocupare reală a liderilor comuniști de la București pe această temă. Am mai tratat acest subiect, între altele, în volumul Basarabia sub ocupație sovietică de la Stalin la Gorbaciov, apărut în anul 1994[69]. Pentru o problematică atât de complexă, baza documentară ce se putea valorifica în acea vreme era, însă, destul de redusă.

În primul deceniu de după 1989, au apărut memoriile unor foşti demnitari comunişti români, care au dat un contur destul de clar „cutezanței” româneşti faţă de temutul „frate mai mare”, în chestiunea teritoriilor românești răpite de acesta la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale. În prima fază după căderea comunismului, a atribui sentimente patriotice şi gesturi antisovietice curajoase, în anii 1950 şi 1960, unor lideri precum Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, era de natură să ridice semne de întrebare, nedumeriri și chiar suspiciuni, considerându-se, în cel mai bun caz, că este vorba de o cosmetizare post factum a unor memorialişti ori/ și „nostalgici”, pentru a evidenţia „patriotismul şi importanţa regimului comunist”[70].

În ultimul deceniu și jumătate au ieșit la iveală o serie de documente de arhivă, îndeosebi cele din arhiva CC al PCR, care confirmă datele prezentate de memorialiști, relevând aspecte extrem de interesante privind modul în care liderii comuniști români, după 1964, s-au implicat în discuții cu sovieticii pe tema respectivă, reamintindu-le acestora nu numai de rădăcinile româneşti ale Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti, dar și de dreptul istoric asupra provinciilor răsăritene răpite de URSS după cel de-al Doilea Război Mondial. Schimbările de atitudine a Bucureștiului în această chestiune „delicată” a raporturilor româno-sovietice s-au produs într-o manieră evolutivă, graduală, fiind determinate de o serie de factori obiectivi, precum retragerea trupelor (1958) și a consilierilor sovietici, schisma chineză în cadrul lagărului socialist ș.a. Acești factori au creat premisele unei politici tot mai independente a Bucureștiului față de Moscova, încă din timpul regimului Gheorghiu-Dej, iar noul curs politic s-a accentuat după 1965, odată cu alegerea lui N. Ceaușescu în funcția de secretar general al PCR, culminând cu condamnarea invaziei trupelor unor țări membre ale Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, în anul 1968.

În același timp, în circuitul cercetării științifice au intrat o serie de documente provenite din arhivele fostei Securității, care sunt deosebit de relevante pentru modul în care liderii basarabenilor din țară, după ieșirea din închisorile comuniste, odată cu relativa destindere a regimului, au acționat cu mult curaj pentru sensibilizarea oficialităților privind problema teritoriilor românești ocupate de URSS, având totodată contacte și discuții pe această temă cu diplomați occidentali acreditați la București și încercând să ia legătura cu intelectuali din exil, pentru a menține viu interesul în opinia publică internațională pe subiectul în cauză.

Nu în ultimul rând, grație eforturilor lăudabile ale unor harnici colegi cercetători din Republica Moldova (Gheorghe E. Cojocaru, Elena Negru, Gheorghe Negru ș.a.), în ultimii ani au fost date publicității documente extrem de utile pentru evidențierea modului în care, odată cu accentuarea cursului de independență al politicii românești, guvernul comunist din RSR a devenit ținta directă și sistematică a unor campanii propagandistice inițiate de „partidul-frate” din URSS, cel mai adesea prin intermediul comuniștilor din RSS Moldovenească. Din această perspectivă, un interes aparte comportă disputa istoriografică dintre București și Chișinău.

Menționăm, de asemenea, apariția recentă în spațiul public românesc a unor valoroase exegeze științifice, aparținând unor reputați istorici din țară sau din afară (Vasile Buga, Larry L. Watts ș.a.), care abordează complexa problematică a relațiilor româno-sovietice în timpul regimului comunist sau conexiunile ample existente între acțiunile sovietice antiromânești și cele ale revizionismului maghiar, jocul la „două capete” al Moscovei în chestiunea Basarabiei și, respectiv, a Transilvaniei, în baza unor noi documente de arhivă, parte dintre acestea provenind din fondurile unor instituții de profil din străinătate.

Dispunând de o asemenea bază nouă de documentare, am purces la elaborarea lucrării de față, pe care o supunem acum atenției cititorilor. În paralel cu prezentarea modului în care problematica teritoriilor ocupate de Uniunea Sovietică după cel de-al Doilea Război Mondial s-a regăsit pe agenda relațiilor dintre București și Moscova, am relevat unele aspecte privind activitatea desfășurată de intelectuali și foști politicieni români aflați în afara țării pentru menținerea în atenția opiniei publice internaționale a adevărului istoric privind Basarabia și Bucovina, protestând astfel împotriva deținerii ilegale de către URSS a acestor teritorii românești.

Volumul a fost realizat pe baza cercetării fondurilor de documente existente la Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE) și Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), precum și a documentelor publicate în România și Republica Moldova, cât și a bibliografiei de specialitate, a presei și memorialisticii.

Pentru cei dornici de o documentare suplimentară, am adăugat un set de Schițe biografice referitoare la figurile mai reprezentative care se regăsesc în volum. În ideea de a pune la îndemâna cititorilor un instrument de lucru util, am anexat, de asemenea, o bibliografie selectivă, iar pentru rapida informare în noianul de nume la care se fac referiri în volum, am adăugat un indice de nume.

Lucrarea se adresează atât specialiştilor, cât şi marelui public, putând constitui un mijloc de a cunoaşte mai bine problematica trecutului și prezentului regiunii dintre Prut şi Nistru, în cadrul raporturilor româno-ruse/sovietice. Considerăm că astfel de lucrări ar putea furniza răspunsuri sau explicaţii la multe din dilemele şi frământările actuale legate de existenţa celor două state româneşti şi viitorul acestora.

Folosesc această cale pentru a-mi exprima gratitudinea față de domnul Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, membru al Academiei Oamenilor de Știință, care m-a sprijinit în toate demersurile științifice întreprinse încă din perioada studenției la Facultatea de Istorie a Universității București și a avut bunăvoința să mă susțină și prin Cuvântul înainte la prezentul volum. Mulțumesc, de asemenea, domnilor Prof. dr. Radu Ciuceanu, directorul INST, și Conf. univ. dr. Octavian Roske, secretarul științific al Institutului, pentru susținerea editării lucrării de față, doamnei Dr. Flori Bălănescu, redactor al volumului, domnului Dr. Vasile Buga, pentru sugestiile valoroase legate de volum, doamnei Mihaela Maria Gavrilescu, pentru machetare şi indice și doamnei Iuliana Dumitrescu pentru realizarea coperții, precum și celorlalți colegi pentru sprijinul acordat în finalizarea prezentei lucrări.

dr. Ion Constantin

Sursa: Ziaristi Online

Problema Basarabiei in discutiile romano-sovietice din timpul Razboiului Rece 1945-1989

Ion-Constantin__Problema-Basarabiei-in-discutiile-romano-sovietice-din-timpul-Razboiului-Rece-1945-1989Autor: Ion Constantin

Editura: INSTITUTUL NATIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI (2015)

ISBN: 973-7861-86-3

Numar de pagini: 344

Colectie: Studii – Librăria Mihai Eminescu

Note:

[1] Vezi Paul Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii românești în context politic internațional, 1806-1920, Editura Albatros, București, 1993, pp. 12-53; Ion Constantin, România, marile puteri și problema Basarabiei, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 16.

[2] Vezi N. I. Arnăutu, Douze invasions russees en Roumanie, Editions Cuget Românesc, Buenos Aires, 1956; Ștefan Ionescu, De la Petru cel Mare la Stalin, Editura Georgescu-Delafras, București, 1942; Ion Constantin, op. cit., p. 16.

[3] A. D. Xenopol, Războiul dintre ruși și turci, vol. I, Iași, 1880, pp. 121-123; Ion Constantin, op. cit., p. 17.

[4] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București, 1991, pp. 8-12; Ion Constantin, op. cit., p. 17.

[5] Idem, Istoria Basarabiei, Cartea Moldovenească, Chișinău, 1991, pp. 173-174; Ion Constantin, op. cit., p. 17.

[6] Vezi Dr. C. Uhlig, Die bessarabische Frage (Problema basarabeană), Editura Ferdinand Hirt, Breslau, 1926, p. 5; Dumitru Th. Pârvu, Problema Basarabiei în lumina actelor juridice internaționale (Contribuţii la cunoaşterea raporturilor diplomatice româno‑ruse), Studiu introductiv, note şi indice de nume de Ion Constantin, Editura Bibliotecii Metropolitane, Bucureşti, 2013, pp. 27-34; Ion Constantin, op. cit., p. 17.

[7] Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei, București, 1964, p. 106; Ion Constantin, op. cit., p. 17.

[8] Fr. Engels, Politica externă a țarismului rus, în K. Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 22, Editura Politică, București, 1965; Ion Constantin, op. cit., p. 18.

[9] Vezi pe larg Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Editura „Prut Internaţional”, Chişinău, 2005, pp. 97-101.

[10] Aurel Karețki, Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei, Editura Știința, Chișinău, 1993, p. 17; Ion Constantin, op. cit., p. 19.

[11] Lidia Pădureac, Relaţiile româno-sovietice (1917-1934), Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2003, p. 3.

[12]Vezi pe larg Ioan Scurtu, Basarabia în relațiile româno-sovietice (1918-1947), în www.ioanscurtu.ro/basarabia-in-relatiile-romano-sovietice.

[13] Nicolae Titulescu, Basarabia pământ românesc, Editura Rum-Irina, București, 1992, p. 64.

[14] Vezi pe larg Vasile Stoica, Mizeriile unei ratificări, în „Câmpia Libertății”, anul I, nr. 3, din 15-29 februarie 1944; Radu Ștefan Vergatti, Tratatul sovieto-japonez și problema Basarabiei, în Relaţiile sovieto-japoneze şi problema Basarabiei, în „Museum”, Revistă a Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti, seria Istoria Culturii, Etnografie şi Muzeologie, vol. IX, Goleşti, Argeş, 2009, pp. 157-164.

[15] Ioan Scurtu, loc. cit.

[16] Ibidem.

[17] Vezi Pavel Moraru, Consecinţele anexării Basarabiei la Imperiul Rus (1812-2012). 2, în revista „EUROTEMPO”, aflată sub egida „Ligii jurnaliștilor” din Sibiu, 28 martie 2012; eurotempo.info/…/consecintele-anexarii-basarabiei-la-i…9, accesat la 12 august 2015.

[18] Vezi Vladimir Alexe, România secretă, Editura „Elit”, București, 2004, pp. 24-25; Pavel Moraru, loc. cit.

[19] „Monitorul oficial”, București, nr. 30/ 7 februarie 1929; Ion Constantin, op. cit., p. 30.

[20] Idem, nr. 70, din 27 martie 1929; Ion Constantin, op. cit., p. 30.

[21] A.M.A.E., fond 71/U.R.S.S., 1940, vol. 82, f. 59. Vezi și Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 109; Ion Constantin, op. cit., p. 31.

[22] ANIC, fond Casa Regală-Carol II, dosar 112/1933, f. 2; Ion Constantin, op. cit., p. 31.

[23] Ibidem, ff. 1-2; Ion Constantin, op. cit., p. 31.

[24] O a doua restituire a fost făcută în anul 1956. Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii, 495 obiecte de cult religios etc. În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 monede de aur și 2.465 medalii, 1.350 tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane și stofe vechi. „Grosul” Tezaurului, constituit din cantitatea de 93,4 tone de aur, nu a fost însă restituit niciodată.

[25] Valeriu Fl. Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 96; Ion Constantin, op. cit., p. 34.

[26] Ioan Scurtu, loc. cit.

[27] Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. II. 1935-1941, Responsabil volum Costin Ionescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p.79; Ioan Scurtu, loc. cit.

[28] Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut și Nistru, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1992, p. 14; Ion Constantin, op. cit., p. 33.

[29] Ioan Scurtu, loc. cit.

[30] Ibidem.

[31] Vezi pe larg André Fontaine, Istoria războiului rece (ediție îngrijită, traducere și note de George G. Potra și Delia Răzdolescu), vol. 1, Editura Militară, București, 1992, pp. 124-150; Ion Constantin, op. cit., p. 42.

[32] Vezi Florin Constantiniu, Actul de brigandaj al secolului, în „Adevărul”, 8 decembrie 1992, p. 5; Ion Constantin, op. cit., p. 42.

[33] Ion Constantin, op. cit., p. 43.

[34] Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, Editura Universitas, Chişinǎu, 1991, pp. 6-7.

[35] Vezi pe larg Ion Constantin, op. cit., pp. 57-58.

[36] Ion Șișcanu, Ocuparea Basarabiei, Herței și a Nordului Bucovinei, în „Revista de istorie militară”, nr. 4(10), 1991, p. 18. Vezi și Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut și Nistru, p. 23; Ion Constantin, op. cit., p. 70.

[37] Valeriu Fl. Dobrinescu, op. cit., p. 151; Ion Constantin, op. cit., p. 70.

[38] Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, pp. 315-316; Ioan Scurtu, loc. cit.

[39] A.M.A.E., fond 71/U.R.S.S., 1940, vol. 91, ff. 186-188; „Universul”, 4 iulie 1940; Ion Constantin, op. cit., p. 73.

[40] Ibidem, f. 181; Ion Constantin, op. cit., p. 73.

[41] Ibidem, ff. 181-182; Ion Constantin, op. cit., p. 73.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem, f. 182; Ion Constantin, op. cit., p. 74.

[44] Vezi, pe larg, Al. Cretzianu, Politica externă a României, în România cu și fără Antonescu (editor Gh. Buzatu), Editura Moldova, Iași, 1991, p. 73; Ion Constantin, op. cit., p. 74.

[45] Apud Ioan Scurtu, loc. cit.

[46] Ion Șișcanu, Raptul Basarabiei, Editura Dacia, Chișinău, 1993, p. 49.

[47] Vezi Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi. Carol al II-lea, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 2011, pp. 301-304.

[48] Vezi Gh. Buzatu, Rolul factorului geopolitic în determinarea opțiunii României privind evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în 1940, în „Geopolitica”, vol. I, Editura Glasul Bucovinei, Iași, 1994, p. 493; Ion Constantin, op. cit., pp. 79-80.

[49] Ioan Scurtu, loc. cit.

[50] Arh. M.A.E., fond 71/U.R.S.S., 1940, vol. 91, f. 194; Ion Constantin, op. cit., pp. 86-87.

[51] Ibidem, f. 195; Ion Constantin, op. cit., p. 87.

[52] Ibidem, f. 221; Ion Constantin, op. cit., pp. 87-88.

[53] „Universul”, 4 iulie 1940; Ioan Scurtu, loc. cit.

[54] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 585.

[55] Ministerul Afacerilor Strǎine, Tratat de Pace între România, Puterile Aliate şi Asociate. Semnat la Paris la 10 februarie 1947, Bucureşti, 1947; Ioan Scurtu, loc. cit.

[56] Ibidem.

[57] Ioan Pelivan, Din suferințele Basarabiei sub stăpânirea rusească, Tipografia Cartea Românească, Chișinău, 1943, p. 11; Ion Constantin, op. cit., p. 101.

[58] A.M.A.E., fond 71/U.R.S.S., 1941-1943, vol. 129, f. 185; Ion Constantin, op. cit., p. 124.

[59] „Universul”, 23 iunie 1941; Ioan Scurtu, loc. cit.

[60] ANIC, Fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinet, dosar 17/1940, f. 42; Ion Constantin, op. cit., p. 126.

[61] Alexandru V. Boldur, Imperialismul sovietic și România, ms., B.A.R., Arh. Istorică, fond XX, dosar 2400, f. 363; Ion Constantin, op. cit., p.127.

[62] Grigore Gafencu, Jurnal 1941-1944, vol. I, B.A.R., fond 15, dosar 3 215, f. 92; Ion Constantin, op. cit., p. 127.

[63]„Universul”, 24 iunie 1941; Ioan Scurtu, loc. cit.

[64] Armata românǎ în al Doilea Rǎzboi Mondial. Eliberarea Basarabiei şi a pǎrţii de nord a Bucovinei (22 iunie – 26 iulie 1941), Coordonator col. dr. Alesandru Duţu şi conf. univ. dr. Mihai Retegan, Editura Militarǎ, Bucureşti, 1996, pp. 327-328; Ioan Scurtu, loc. cit.

[65] Ioan Scurtu, loc. cit.

[66] Ibidem.

[67] Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Coordonator Ioan Scurtu, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1995, p. 594.

[68] „România liberǎ”, 24 august 1944; Ioan Scurtu, loc. cit.

[69] Ion Constantin, Basarabia sub ocupație sovietică de la Stalin la Gorbaciov, cuvânt înainte de Octavian O. Ghibu, postfață de Gheorghe Buzatu, Editura „Fiat Lux”, București, 1994.

[70] Vezi Paul Nistor, Basarabia, pretext de şantaj sau obiect de negociere?, la www.historia.ro/…/basarabia-pretext-santaj-obiect-neg… (accesat la 23 ianuarie 2015).

Print Friendly, PDF & Email

6 comments

  1. Pingback: Drepturile istorice ale României asupra teritoriilor sale de est, aflate azi în Ucraina şi Republica Moldova. "Problema Basarabiei" (IV) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  2. Pingback: Bătălia pentru adevărul istoric: de la docilitate faţă de Moscova la condamnarea cotropirii teritoriilor româneşti ocupate de sovietici. "Problema Basarabiei" (V) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  3. Pingback: "Problema Basarabiei": Ce schimbări au apărut în istoriografie după moartea lui Stalin şi "dezghețul hrușciovist” (VI) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  4. Pingback: Moldova, o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României. Jocul rusesc la două capete: Transilvania vs Problema Basarabiei (VIII) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  5. Pingback: Cum a început războiul secret dintre serviciile de informații românești şi cele din sfera rusească. Campania de derusificare şi Problema Basarabiei - Ziaristi OnlineZiaristi Online

  6. Pingback: CE ESTE BASARABIA. Războiul rece s-a reîncălzit. STUDIUL integral al Profesorului Ion Constantin. EXCLUSIV - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.