Cum a început războiul secret dintre serviciile de informații românești şi cele din sfera rusească. Campania de derusificare şi Problema Basarabiei (IX) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Cum a început războiul secret dintre serviciile de informații românești şi cele din sfera rusească. Campania de derusificare şi Problema Basarabiei (IX)

Coperta TIME KGBRecent, la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului s-au lansat două cărţi de excepţie: “Problema Basarabiei”, de Ion Constantin şi “Sub lupa Moscovei”, de Vasile Buga. Lansarea, pe care puteţi să o urmăriţi aici,  s-a desfăşurat cu auditoriu până pe scările Institutului. Având în vedere importanţa analizelor şi descoperirilor profesorului Ion Constantin, cu acceptul autorului, căruia îi mulţumim în mod deosebit, publicăm în serial cele mai importante capitole din cartea sa. Pentru a afla ce veţi putea găsi în foiletonul nostru istoric vă invităm să parcurgeţi Cuprinsul lucrării la finalul Cuvântului Înainte, care îi aparţine profesorului Ioan Scurtu, cât şi Introducerea autorului. “Istoricul Ion Constantin demonstreazǎ faptul cǎ problema Basarabiei a fost una dintre cele mai importante în discuţiile româno-sovietice din anii Rǎzboiului Rece, care trebuie tratatǎ în toatǎ complexitatea sa, fǎrǎ idei preconcepute şi pe bazǎ de documente”, scrie reputatul istoric Ioan Scurtu. “Problema Basarabiei” a fost şi rămâne Problema României, adăugăm noi. În episoadele trecut am aflat Cum a fost consfințit Pactul Molotov-Ribbentrop. şi cum au luptat românii din exil la Conferinţă de pace pentru Drepturile istorice ale României asupra teritoriilor sale de est, aflate azi în Ucraina şi Republica Moldova. Urmează începutul capitolului despre Bătălia pentru adevărul istoric: de la docilitate faţă de Moscova la condamnarea cotropirii teritoriilor româneşti ocupate de sovietici, cu Ce schimbări au apărut în istoriografie după moartea lui Stalin şi “dezghețul hrușciovist” . Aflăm astfel că după retragerea trupelor sovietice și a consilierilor au rămas “cârtiţele”.  Apoi, Moldova este folosită ca o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României, Rusia începând jocul rusesc la două capete: Transilvania vs Basarabiei. Ce a urmat (operaţiuni puse în practică şi azi), citiţi mai jos:

Pe termen lung istoria țării nu poate face abstracție de problema Basarabiei

Liderii comuniști români s-au pronunțat împotriva ideii sovietice de „complexe economice interstatale” și de specializare pe țări pentru anumite ramuri ale economiei. Văzând în acest plan o încercare a conducerii de la Moscova de a atenta la suveranitatea țărilor socialiste, Gh. Gheorghiu-Dej protesta în 1963: „Noi avem o «Declarație» a partidelor comuniste și muncitorești care formulează foarte clar problema suveranității, a independenței și a neamestecului în treburile interne. Or, planificarea este însuși atributul suveranității în condițiile socialismului. Ce este suveranitatea? Fără a dispune de resursele proprii, de a hotărî, de a fi stăpân în țara ta, nu înseamnă suveranitate”[1].

La ședința Comitetului Executiv al CAER din 15 februarie 1963, delegația română prin reprezentantul ei permanent Alexandru Bârlădeanu a respins planurile sovietice de transformare a României într-un grânar al blocului sovietic, susținând necesitatea industralizării ei[2]. Pe marginea raportului prezentat de Bârlădeanu conducerii PMR, Gheorghiu-Dej concluziona: „Nici un fel de concesie nu se poate face […] Dacă am accepta asemenea propuneri, ar duce la ştirbirea suveranităţii noastre”[3].

Despre existența unor chestiuni în litigiu între RPR și URSS, pentru prima dată s-a vorbit deschis la Plenara CC al PCR, din 5-8 martie 1963. Așa cum remarca istoricul Dan Cătănuș, decizia „de a pune pe ordinea de zi a unei plenare un subiect tabu în lumea comunistă – recunoașterea existenței unor divergențe cu URSS – ca și persistența în menționarea unor puncte de vedere contrare Moscovei, însemna nu numai un gest de curaj, dar și o posibilă rebeliune”[4].

Consecventă acestei politici, la Consfătuirea primilor secretari ai Comitetelor Centrale ale partidelor comuniste și muncitorești și a șefilor de guverne ale țărilor membre ale CAER, ce a avut loc la Moscova în iulie 1963, România s-a opus planului de integrare economică susținut de URSS, cu sprijinul RD Germane și RSF Cehoslovace. Politologi occidentali apreciază că riscul României în raporturile cu URSS era, întrucâtva, comparabil cu cel al Franței lui De Gaulle, care în acel timp se opunea hegemoniei americane[5].

La Adunarea Generală a ONU din 29 noiembrie 1963, țările din sistemul socialist votau împotriva inițiativei americane de creare a unei zone denuclearizate în America de Sud. Cu o singură excepție: România, care se abținea de la vot. Istorici și politologi vest-europeni consideră că acest moment reprezintă „începutul delimitării de Est”[6] în politica externă a guvernului de la București, ceea ce n-a însemnat desigur ruperea relațiilor cu Moscova și ieșirea țării din sfera de influență a acesteia[7].

Reorientarea politică a României, după 1960, a avut pe lângă obiective de ordin extern și unele de ordin intern, între care, în primul rând, acela de a legitima puterea partidului comunist comunist printr-o „identificare” cu interesele naționale românești. Este evident că, în aceste condiții, guvernanții comuniști ai României erau conștienți că pe termen îndelungat istoria țării nu poate face abstracție nici de problema Basarabiei. Istoricul Paul Nistor scrie că la o şedinţă restrânsă a CC al PCR, Gheorghiu-Dej şi-a exprimat indignarea faţă de Pactul Ribbentrop-Molotov, aducând astfel problema Basarabiei în discuţie într-o formă secretă[8]. Este vorba despre ședința Biroului Politic al CC al PMR, din 20 ianuarie 1964, când într-adevăr această chestiune a fost abordată, într-un context mai amplu al discuțiilor pe tema pactului sovieto-german din 23 august 1939, în conformitate cu care Basarabia a fost trecută în sfera de influență sovietică. După părerea fostului șef de cabinet al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Paul Sfetcu, liderul CC al PCR se gândea la Basarabia, la Tezaurul României din URSS încă din anii 1954-1958, dar în acea perioadă era foarte primejdios să înceapă discuţiile cu liderii sovietici[9].

O amplă campanie de derusificare

Noul curs, menit în primul rând a câștiga opinia publică, a avut ca element esențial declanșarea unei ample campanii de derusificare și de înlăturare a „dovezilor de supunere excesivă” față de influența sovietică.

Limba rusă, care fusese un obiect de studiu obligatoriu în toate şcolile, va deveni una dintre limbile la alegere, alături de engleză, franceză, germană, spaniolă, conform şedinţei Biroului Politic a CC al PMR din 30 august 1963. În același an, au fost închise sau reprofilate unele instituții create între 1946 și 1948: Institutul „Maxim Gorki”, înfiinţat în 1948, pentru a pregăti profesori de limba şi literatura rusă, a devenit Facultatea de Slavistică în cadrul Institutului de Limbi Străine; Muzeul româno-rus a fost închis, angajaţii lui completând colectivul Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” şi alte instituţii de cultură. Au fost, de asemenea, desfiinţate Institutul de Studii Româno-Sovietice (15 septembrie 1963) şi Editura „Cartea Rusă”, care a devenit Editura pentru Literatură Universală. Totodată, și-au încetat activitatea „Analele româno-sovietice” și revista „Timpuri Noi”. În relaţiile culturale s-a introdus regimul reciprocităţii, astfel că începând din anul 1963 a fost redus spaţiul acordat diverselor producţii sovietice în presă, radioteleviziune şi edituri. Din august 1963, se renunță la bruierea emisiunilor radiofonice ale posturilor „Europa Liberă”, „Vocea Americii”, BBC și Radio France. Multe străzi, orașe, clădiri și instituții au primit denumiri românești în locul celor rusești. Orașul Stalin a redevenit Brașov. Au fost scoase de sub interdicție lucrările lui N. Iorga, ca și piesele lui Eugen Ionesco.

Ceva mai târziu, în 1964, a fost restrânsă activitatea Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS). Această asociație a fost un element-cheie în eforturile sovietice de subminare a Guvernului de la București, iar Moscova s-a străduit puternic, uneori cu disperare, să revigoreze ARLUS, organizație care aducea reprezentanți sovietici în contact cu elitele românești de aceeași orientare[10].

Schimburile culturale cu țările din Vest se reiau și se intensifică. Începe editarea în România a unor lucrări literare și științifice reprezentative din Occident[11]. Scrieri care priveau într-un fel sau altul perioada stalinistă sau procesul destalinizării au rămas totuși interzise[12].

În cadrul acestei campanii de restituire spirituală s-a urmărit reabilitarea vechilor noțiuni de patrie și patriotism, curâțindu-le de sovietism și internaționalism, restituind „multe din valorile ostracizate după 1948”[13]. Principalul instrument folosit în acest scop a fost istoria, care cunoaște o perioadă de antislavism, de redescoperire a originii latine, de diminuare la proporțiile reale a rolului rușilor în trecutul istoric al țării[14].

În perioada următoare, conducerea de la Moscova va reproșa în mai multe rânduri liderilor români că au declanșat campania de derusificare a țării. În discuțiile purtate în iulie 1964 cu o delegație română, condusă de primul ministru Ion Gh. Maurer, Hrușciov a pretins că noua linie politică a autorităților de la București nu era „un simplu act”, ci „o manifestare antirusă”: „Dacă nu aveți nevoie de prietenie, faceți cum vreți. Sau cu strada Pușkin. A fost o asemenea stradă, acum i-ați schimbat numele. Dv. înțelegeți doar ce înseamnă schimbarea numelui unor străzi care înainte purtau nume rusești?”[15].

Începe războiul secret dintre serviciile de informații românești și cele ale Pactului de la Varșovia

Între timp, relațiile politice româno-sovietice cunosc o deteriorare continuă. Apar semnele unui război ascuns între serviciile de informaţii româneşti şi cele ale aliaţilor din Pactul de la Varşovia, în principal sovietice[16]. În mod gradual, Bucureștiul ia măsuri pentru limitarea controlului sovietic în serviciul de informații și în armată. 1961 a fost ultimul an în care serviciul de Securitate și-a trimis ofițerii de informații pentru instruire la Institutul Felix Dzerjinsky al KGB de la Moscova. Ofițerii Securității care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum „obligați să urmeze cursuri de reciclare în țară”[17]. Măsuri similare au fost luate și în cadrul armatei române, punându-se capăt instruirii ofițerilor superiori la instituțiile militare sovietice[18].

În prima parte a anului 1962, liderul comunist Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic „nucleu” de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care trebuiau să descopere agenţii şi reţelele sovietice. Existența acestei structuri a fost ținută secretă chiar și în cadrul Direcției de contrainformații a Securității.

La jumătatea anului 1962, N. S. Hrușciov a efectuat o vizită în România, încercând să o aducă „pe linie”. Liderul sovietic s-a confruntat însă cu și mai multe divergențe în ceea ce privește colaborarea instituțională și politica externă. Partea română a reproșat recrutarea, în continuare, de agenți de către KGB și GRU pe teritoriul României[19]. Gheorghiu-Dej a explicat că dacă operațiunile de recrutare întreprinse de serviciile de spionaj sovietice se justificau în perioada anilor 1940-1950, când victoriile socialiste ale României erau amenințate de „reacții dure” (din partea „burghezo-moșierimii” – n.n.), în situația actuală, beneficiind de „puterea poporului” și de „organismele de combatere a reacțiilor” care funcționează corespunzător, astfel de operațiuni și structuri nu își mai găsesc rostul. Hrușciov a reacționat în aceeași manieră grobiană, ca și în alte ocazii, acuzând conducerea României că este „irațională, egoistă și plină de sine”[20].

După plecarea lui Hrușciov, Gheorghiu-Dej dezvăluia în fața CC al PCR unele aspecte privind comportamentul intolerabil al ofițerilor de informații sovietici pe teritoriul României, ceea ce indica – în opinia sa – preferința Moscovei pentru o „relație între stăpân și sclav”[21], apreciind că „această situație trebuie să înceteze”. Ca urmare, șeful Securității și al Ministerului de Interne, Alexandru Drăghici i-a informat pe consultanții sovietici pe probleme de informații, care rămăseseră în România, despre faptul că prezența lor „nu mai era necesară”, invitându-i practic să se retragă. În scurt timp au apărut în presa internațională știri despre purificarea aparatului de stat din România, împreună cu criticile sovietice legate de „semnele naționalismului românesc”[22].

În condițiile în care Moscova încerca să împiedice procesul de „eliberare” a României de sub mecanismele de control sovietice, în prima jumătate a anului 1963, Gheorghiu-Dej a autorizat transformarea „nucleului” mai sus menționat într-o mică unitate, în cadrul Direcției de contraspionaj[23]. Această unitate avea sarcini de identificare a agenților și rețelelor sovietice, precum și de combatere a activității acestora pe teritoriul României. Cunoscută inițial sub denumirea de „Biroul Țărilor Socialiste”, unitatea avea să se transforme într-o structură specializată pentru Serviciile de Informații Socialiste sau „Unitatea anti-KGB”, cum mai era denumită. Prin specificul obiectivelor sale, unitatea a devenit principala țintă a spionajului sovietic[24]. Biroul monitoriza activitățile și contactele personalului de la ambasada sovietică și desfășura operațiuni de supraveghere asupra persoanelor aflate în atenția rezidenței KGB din România, concentrându-se în această perioadă de început pe foștii cominterniști și pe veteranii războiului civil spaniol care, „fără excepție”, fuseseră inițial recrutați și instruiți ca agenți de informații sovietici[25]. Bucureștiul a întreprins primele acțiuni directe de închidere a rețelelor KGB și GRU.

În iunie 1963, secretarul CC al PCUS Nikolai Podgornîi, însoțit de generalul Aleksei Epișev au venit la București în încercarea de a „înmuia” poziția guvernanților români. Ambii au fost surprinși de unitatea dintre liderii partidului și cei din instituțiile de stat, cuprinzând spectrul militar, politic și economic. După ce misiunea Podgornîi-Epișev a eșuat, Moscova și-a retras și ultimii doi consilieri din țară.

După 1963, colaborarea și schimbul de informații dintre serviciile de informații românești și cele ale Pactului de la Varșovia devin tot mai slabe. De altfel, în pofida unor legende create în timp, momentele de reală colaborare între Securitate şi organismele similare din URSS sau din alte ţări socialiste, în materie de spionaj şi de contraspionaj, au fost sporadice şi precare[26].

Dr. Ion Constantin

Sursa: Ziaristi Online

Va urma

Problema Basarabiei in discutiile romano-sovietice din timpul Razboiului Rece 1945-1989

Ion-Constantin__Problema-Basarabiei-in-discutiile-romano-sovietice-din-timpul-Razboiului-Rece-1945-1989Autor: Ion Constantin

Editura: INSTITUTUL NATIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI (2015)

ISBN: 973-7861-86-3

Numar de pagini: 344

Colectie: Studii – Librăria Mihai Eminescu

[1] Apud Elis Neagoe-Pleșa, Rolul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în elaborarea politicii externe și în direcționarea relațiilor româno-sovietice (1960-1965), în „Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica, nr. 9/1, 2005, p. 232; Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, vol. I (1965-1975), Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat și Drept, Chișinău, 2013, p. 12.

[2] Ghiță Ionescu, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994, p. 339.

[3] ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 4/1963, f. 31 (documentul a fost publicat integral de Mihai Retegan în Război politic în blocul comunist. Relaţiile româno-sovietice în anii ’60. Documente, Editura Rao, Bucureşti, 2002).

[4] Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova…, p. 292. Vezi și Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 96.

[5] E. Weisenfeld, Charles de Gaulle. Der Magier im Elysee, München, 1990, p. 148; Viorel Roman, Rumänien im Spannungsfeld der Grossmächte (1944-1991), Vol. III, Dr. Falk Verlag, Bremen, 1991, pp. 38-39.

[6] Viorel Roman, op. cit., p. 50.

[7] Ghiță Ionescu, op. cit., p. 343.

[8] Vezi Paul Nistor, Basarabia, pretext de şantaj sau obiect de negociere?, în „Historia”, nr. 125, mai 2012, p. 74.

[9] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 265.

[10] Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 556.

[11] Ion Rațiu, op. cit., pp. 42-43; Vlad Georgescu, op. cit., p. 305; Viorel Roman, op. cit., p. 50.

[12] Vlad Georgescu, op. cit., p. 305.

[13] Ibidem, p. 306.

[14] Ibidem.

[15] Vasile Buga, O vară fierbinte în relațiile româno-sovietice: convorbirile de la Moscova din iulie 1964, INST, 2012, p. 174; Gheorghe E. Cojocaru, loc. cit., p. 100.

[16] Cristian Troncotă, op. cit., p.19; Larry L. Watts, op. cit., p.216.

[17] Ibidem, p. 482; Larry L. Watts, op. cit., p.216.

[18] Spre comparație, ofițerii cehoslovaci au urmat cursurile academiilor și institutelor sovietice până la destrămarea URSS (1991), iar cei polonezi și maghiari au continuat pregătirea în instituțiile rusești până în anul 1993 (Vezi Larry L. Watts, op. cit., p. 213). Raportul Macierewicz, elaborat de guvernul polonez în februarie 2007, detaliază modul în care ofițerii din serviciile militare au continuat să fie instruiți în taberele GRU si KGB, de către serviciile succesoare rusești, ușor reformate. Numirile și promovările au continuat să se facă dintre cadrele „de perspectivă”, aprobate și instruite de Moscova, incluzând trei dintre șefii și patru dintre adjuncții de servicii, până și după intrarea în noul mileniu. Spre exemplu, 301 instructori sovietici/ruși au activat în serviciul de informații militare al Poloniei (WSI) între 1991-2006, iar câteva zeci de absolvenți activau în „eșalonul superior” al structurilor WSI chiar și în 2006 (Vezi Larry L. Watts: Războiul ascuns dintre Pactul de la Varșovia și România, în www.independent-al.ro/…/razboiul-clandestin-dintre-t.).

[19] Petre Otu, În Biroul Politic, despre agentura sovietică: Vin vremuri grele, în „Magazin istoric”, nr. 7, iulie 1999, pp. 20-21; Larry L. Watts, op. cit., p. 216.

[20] Larry E. Watts, op. cit., pp. 216-217.

[21] Petre Otu, loc. cit., pp. 20-21; Cristian Troncotă, op. cit., p. 20; Interviu cu fostul ministru de externe Ștefan Andrei, emisiunea „Miezul problemei”, Național TV, 28 februarie 2007, ora 22.00; Larry L. Watts, op. cit., p. 217.

[22] „The Times”, 27 iunie 1963.

[23] Vezi pe larg Gheorghe Manea, Labirintul vieții prin „sârma ghimpată”: Biografie-memorii-amintiri, Editura UMC, București, 1998.

[24] Unitatea era cunoscută oficial doar prin denumirea militară secretă: UM 0920/A, din 1969 până în 1978, și UM 0110 după aceea.

[25] Cristian Troncotă, op. cit., pp. 480-482; Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc: DIE 1955-1980, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997, p. 178.

[26] Ibidem, p. 12.

Print Friendly, PDF & Email

2 comments

  1. Pingback: Trilogia Watts, în curs de publicare. Noi secrete ale istoriei recente a României dezvăluite de profesorii Larry Watts şi Ion Constantin. REMEMBER: Moştenirea Clandestină – un documentar de Monica Ghiurco. VIDEO | Victor Roncea Blog

  2. Pingback: CE ESTE BASARABIA. Războiul rece s-a reîncălzit. STUDIUL integral al Profesorului Ion Constantin. EXCLUSIV - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.