"Problema Basarabiei": Ce schimbări au apărut în istoriografie după moartea lui Stalin şi "dezghețul hrușciovist” (VI) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Problema Basarabiei”: Ce schimbări au apărut în istoriografie după moartea lui Stalin şi „dezghețul hrușciovist” (VI)

Scânteia-6-martie-1953-moartea-lui-Stalin-Recent, la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului s-au lansat două cărţi de excepţie: “Problema Basarabiei”, de Ion Constantin şi “Sub lupa Moscovei”, de Vasile Buga. Lansarea, pe care puteţi să o urmăriţi aici,  s-a desfăşurat cu auditoriu până pe scările Institutului. Având în vedere importanţa analizelor şi descoperirilor profesorului Ion Constantin, cu acceptul autorului, căruia îi mulţumim în mod deosebit, publicăm în serial cele mai importante capitole din cartea sa. Pentru a afla ce veţi putea găsi în foiletonul nostru istoric vă invităm să parcurgeţi Cuprinsul lucrării la finalul Cuvântului Înainte, care îi aparţine profesorului Ioan Scurtu, cât şi Introducerea autorului. “Istoricul Ion Constantin demonstreazǎ faptul cǎ problema Basarabiei a fost una dintre cele mai importante în discuţiile româno-sovietice din anii Rǎzboiului Rece, care trebuie tratatǎ în toatǎ complexitatea sa, fǎrǎ idei preconcepute şi pe bazǎ de documente”, scrie reputatul istoric Ioan Scurtu. “Problema Basarabiei” a fost şi rămâne Problema României, adăugăm noi. În episoadele trecut am aflat Cum a fost consfințit Pactul Molotov-Ribbentrop. şi cum au luptat românii din exil la Conferinţă de pace pentru Drepturile istorice ale României asupra teritoriilor sale de est, aflate azi în Ucraina şi Republica Moldova. Urmează începutul capitolului despre Bătălia pentru adevărul istoric: de la docilitate faţă de Moscova la condamnarea cotropirii teritoriilor româneşti ocupate de sovietici.

Continuăm serialul despre “Problema Basarabiei”:

Schimbări în istoriografie după moartea lui Stalin

Moartea lui Stalin în martie 1953 nu avea să aducă schimbări imediate în ceea ce privește discursul istoriografic oficial, dar au fost create condițiile pentru ca acestea să se producă, într-un ritm destul de lent, ce-i drept, în anii următori. Se vor ivi începând cu anii 1955-1956, când în breasla ideologilor partidului și a istoricilor regimului se discuta deja despre reconsiderarea istoriei lui Roller, iar la Moscova se pregătea condamnarea cultului personalității lui Stalin. Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955) a adus unele schimbări semnificative de abordare a discursului istoric, inclusiv în ceea ce privește atribuțiile instituțiilor ce aveau competențe în domeniul scrierii istoriei. Începe declinul rollerismului, iar adversarii acestuia nu ezită să-l critice pe fondatorul său pentru „greșelile trecutului, iar el își face apărarea prin autocritica permisă de partid dar folosită pro domo[1]. Este perioada în care „spiritul Genevei” începea să se facă simțit în lumea diplomatică și definea un nou mod de desfășurare a raporturilor internaționale dintre „cei mari”: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța[2]. Noul discurs politic privind coexistența pașnică aduce o „diminuare a încrâncenării în limbajul istoric. Occidentul nu mai este privit doar ca un dușman etern ci și ca un partener de dialog, știința istorică occidentală nu era numai imperialistă dar și deținătoarea unei experiențe valoroase. Chiar dacă schimbările au o mare doză declarativă, ele se fac din ce în ce mai mult simțite”[3]. Așa cum observă cercetătorul Vasile Pascu, discursul istoric a evoluat „de la tipicul stalinist, plin de reproș și ură împotriva stăpânirii de clasă și a Occidentului – la un discurs ușor naționalist, valorizator al moștenirii istorice, trecut însă prin filtrul marxist-leninist. Oricum, perioada se încheia printr-o debarasare de clișeele ridicole ale anilor ’50, se stabileau legături mai concrete cu istoriografia «imperialistă» și se trecea la recuperarea (totuși marxistă) a unor istorici consacrați înainte de 23 august 1944…”[4].

Potrivit informării mai sus menționate a Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM, „devierea” științei istorice române de la „tratarea marxistă” a problemelor „esențiale” ale relațiilor sovieto-române s-a produs abia după plenara CC al PCR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, fapt reflectat în conținutul unor lucrări istorice și manuale de istorie[5]. Ca exemplu al acestei „schimbări”, istoricul chișinăuian amintit evoca diversele ediții ale manualului de „Istorie a României” pentru clasa a XI-a, cât și alte lucrări. Astfel, în manualul editat în anul 1960 (Istoria României. Manual pentru Clasa XI, București, 1960), s-a constatat „pe bună dreptate că guvernul regal român, plin de ură împotriva statului Sovietic, a cotropit în anul 1918 Basarabia, a dizolvat, făcând uz de forță, Sovietele revoluționare și a anexat acest ținut (p. 275). În iunie 1940, se spune în continuare, la propunerea guvernului Sovietic România a întors Basarabia țării Sovietice (p. 234). În carte se dă o apreciere veridică luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților români, care s-a desfășurat la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918 și nu a încetat până în momentul eliberării ținutului de ocupanți, se relatează despre susținerea oamenilor muncii din Basarabia în această luptă de către poporul sovietic, de către guvernul acestuia și de către forțele progresiste ale României, precum și despre alte fapte ale solidarității internaționale”[6].

În edițiile ulterioare ale aceluiași manual ocuparea Basarabiei Sovietice de către România regală în anul 1918, „retrocedarea” acesteia Uniunii Sovietice în anul 1940 și alte aspecte ale relațiilor româno-ruse în anii 1918-1940 sunt „apreciate cu totul altfel”. Astfel, în același manual, reeditat în 1965 și având aceiași autori (Dumitru Almaș, Gh. Georgescu-Buzău, Aron Petric), ca și manualul din 1960, „de acum nu se mai spune despre faptul că România boierească a procedat la un act de cotropire, trimițându-și armatele în Basarabia la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, nu se mai amintește despre rezistența opusă agresorilor de către populația Basarabiei, despre participarea internaționaliștilor români la această luptă; oricât ar fi de straniu, materialul despre invazia armatelor române în Basarabia este plasat în sub-compartimentul – «Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din România» (pp. 279-280). Din manual a dispărut materialul despre lupta de 22 de ani a oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților și susținerea acestei lupte de către poporul sovietic, de către guvernul său, de către Partidul Comunist Român, iar despre eliberarea Basarabiei în anul 1940 se spune după ce se amintește de pactul sovietic german de neagresiune (august 1939) în felul următor: «În iunie 1940, în urma notelor ultimative, trimise de către guvernul URSS și primite de către guvernul României, teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord au intrat în componența statului Sovietic» (p. 326). Apoi, fără a da o caracterizare sau apreciere acestui eveniment, urmează fraza: «În această perioadă Partidul Comunist Român conducea lupta oamenilor muncii împotriva fascismului, pentru apărarea intereselor lor vitale» (tot acolo)”[7].

După cum se consemna în nota informativă a lui S. I. Afteniuk, „la fel sunt tratate aceste evenimente și în alte lucrări”[8]. Dacă în primul volum al Dicționarului enciclopedic, apărut în 1962, este scris: „În ianuarie 1918 guvernul burghezo-moșieresc al României a ocupat Basarabia” (p. 308), în volumul patru, apărut în 1966, citim: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului Român” (p. 203). În cartea Schițe de istorie a României, editată în anul 1967 în limbile rusă, engleză, franceză, germană, română, putem citi: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului român… în iunie 1940, în urma cererii formulate de către guvernul sovietic în notele ultimative, adresate guvernului român, Basarabia și partea de Nord a Bucovinei au intrat în componența URSS” (pp. 36, 44). Într-un mod asemănător sunt prezentate aceste fapte în lucrările colective fundamentale de istorie a României, apărute la București în anul 1970[9].

„Dezghețul hrușciovist” încurajează intelectualitatea românească din RSS Moldovenească

După dispariția lui Stalin şi accederea lui N. Hruşciov în funcţia de secretar general al PCUS, se înregistrează o destindere a politicii regimului sovietic, atât în plan internaţional, cât şi intern. În cuvântarea sa de la Congresul al XX-lea al PCUS despre cultul lui I. Stalin şi consecinţele acestuia (24 spre 25 februarie 1956), noul lider sovietic se desolidariza, printre altele, şi de metodele violente aplicate de precedesorul său faţă de naţionalităţile sovietice. Erau reabilitate, în totalitate sau parţial, popoare deportate în masă şi se anunţa o politică de descentralizare economică, administrativă şi culturală. Şovinismul velikorus, promovat şi susţinut deschis de I. Stalin în special după 1945, era declarat ca venind în contradicţie cu internaţionalismul proletar, cu alte cuvinte periclita coeziunea popoarelor Uniunii Sovietice[10].

Noul curs politic inaugurat în URSS a conferit posibilitatea unei oarecare ridicări a nivelului științific în domeniul istoriografiei, renunțarea la naționalismul rus excesiv promovat în timpul lui Stalin și reîntoarcerea la un discurs „mai revoluționar” și ideologizant, ceea ce a însemnat însă și o mai mare indulgență față de patriotismul popoarelor din republicile unionale ale imperiului. Aceste orientări corespundeau rolului mai pregnant pe care noua „conducere colectivă” sovietică îl conferea istoriei ca instrument de realizare a obiectivelor ideologice și de propagandă.

Renașterea discursului și a temelor revoluționar-ideologice în istoriografie a fost una dintre trăsăturile definitorii ale epocii hruscioviene. Excesele naționalismului rus dispar din scrierile istorice, care tratează cu predilecție acum teme referitoare la „prietenia între popoarele sovietice”. Prin stimularea acestei orientări, regimul urmărea realizarea unei legături mai strânse între popoarele din URSS și Partidul Comunist. De această politică a profitat intelectualitatea românească din RSSM, care, în condițiile cadrului mai larg creat pentru afirmarea creației proprii „moldovenești”, a putut promova, într-o oarecare măsură, valori culturale românești. Cea mai arzătoare problemă a acestei intelectualități viza demascarea „moldovenismului stalinist”. O ocazie deosebit de prielnică s-a ivit în octombrie 1955, când la Chişinău se desfăşoară Congresul lingviştilor sovietici, la care se declară că nu există argumente suficiente pentru a susţine că limba „moldovenească” ar fi diferită de cea română. Se adoptă, de asemenea, o rezoluţie susţinută de peste 700 de academicieni, profesori şi studenţi, prin care se propune deschiderea unei librării de carte românească în capitala RSSM (librăria „Drujba” în perioada sovietică). În anul următor, după Congresul Internaţional al lingviştilor (Florenţa), la care italianul C. Tagliavini afirma că unica diferenţă dintre limba „moldovenească” şi română era alfabetul rusesc, doi filologi sovietici din Moscova, K. Budagov şi S. Bernstein, au înaintat CC al PCM o scrisoare în care argumentau că limba vorbită pe teritoriul RSSM era parte integrantă a limbii naţionale româneşti, invocând şi afirmaţia lui Tagliavini. Scrisoarea a fost prezentată numai lucrătorilor Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe din RSSM, publicarea acesteia fiind strict interzisă[11].

Perioada anilor 1955-1960 a avut o importanţă deosebită pentru păstrarea identităţii naţionale a românilor din RSSM. Astfel, după discuţii largi ale lingviştilor în presa de specialitate, iniţiate în 1955 şi continuate în următorii doi ani, s-a reuşit convingerea factorilor de decizie că era necesar să se renunţe la unele norme ale limbii „moldoveneşti” impuse în perioada stalinistă[12].

Schimbările în acest domeniu nu au putut fi duse, însă, până la capăt. Kremlinul a fost totdeauna conștient de pericolul pe care patriotismul local al populației majoritare din RSSM îl poate reprezenta pentru integritatea URSS, avându-se în vedere vecinătatea cu România. De aceea, „moldovenilor li s-a acceptat să-și exprime caracterul lor național ca moldoveni, dar niciodată ca români”[13].

Regimul nu precupețea nici un efort pentru a alimenta în continuare aberantul mit „moldovenesc”. Teoriile bazate pe acest mit aveau ca obiectiv fundamental contestarea dreptului istoric de netăgăduit al României asupra unei părţi din teritoriul său, Basarabia, concomitent cu afirmarea „legitimităţii” şi justificarea acţiunilor anexioniste ale imperiilor ţarist şi sovietic asupra aceluiaşi spaţiu[14].

În principal, istoricilor și lingviștilor le revenea ingrata sarcină de a demonstra ceea ce, de fapt, nu putea fi demonstrat. S-a încercat, într-un efort absurd și diabolic, să se rupă din contextul spiritualității românești figuri reprezentative ale tradiției culturale, cum erau cronicarii moldoveni din secolele XVI-XVII sau Dimitrie Cantemir, plasați alături de „eroii revoluționari” Frunze și Kotovski.

În 1958, unul dintre istoricii de bază ai Partidului Comunist din Moldova, I. Grosul, vorbea la conferința comună de la Chișinău a istoricilor din România și a celor din RSS Moldovenească despre „relațiile moldo-româno-ruso-ucrainene” din trecut, „ca și când primele două denumiri s-ar exclude una pe alta”[15]. Participarea istoricilor români la reuniunea comună de la Chișinău semnifica faptul că ei nu renunțaseră încă la conceptele generale elaborate de istoriografia sovietică, în problema relațiilor româno-sovietice. Acest lucru se va întâmpla ceva mai târziu, așa cum vom arăta în cele ce urmează.

Dr. Ion Constantin

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Via Bucuresti

Va urma

Problema Basarabiei in discutiile romano-sovietice din timpul Razboiului Rece 1945-1989

Ion-Constantin__Problema-Basarabiei-in-discutiile-romano-sovietice-din-timpul-Razboiului-Rece-1945-1989Autor: Ion Constantin

Editura: INSTITUTUL NATIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI (2015)

ISBN: 973-7861-86-3

Numar de pagini: 344

Colectie: Studii – Librăria Mihai Eminescu

Note:

[1] Vezi pe larg Vasile Pascu, Ideologie oficială și „deviaționism” în România anilor 1948-1964, lucrare de doctorat susținută la Universitatea București, Facultatea de Istorie, coordonator științific prof. univ. dr. Ioan Scurtu, București, 2010, pp. 40-45.

[2] Ibidem, p. 43.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 45.

[5] Gheorghe E. Cojocaru, op. cit., p. 195.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, p. 196.

[8] Vezi pe larg Ibidem.

[9] Ibidem. Vezi Istoria României. Compendiu, sub redacția lui M. Constantinescu, C. Daicoviciu și Șt. Pascu, Editura didactică și pedagogică, București, 1970, pp. 418, 522; Istoria poporului român, sub redacția lui A. Oțetea, Editura științifică, București, 1970, pp. 318, 390.

[10] Igor Cașu, „Politica națională” în Moldova Sovietică (1944-1989), Editura Cartdidact, Chișinău, 2000, p. 53. Vezi și Ovidiu Turtureanu, Societatea RSS Moldovenești de la acalmie la stări de conflict (1953-1991), Autoreferatul tezei de doctor în istorie, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie, Stat și Drept, Chișinău, 2012, p. 16.

[11] Ibidem, p. 54; Ovidiu Turtureanu, op. cit., p. 16.

[12] Ibidem, p. 55; Ovidiu Turtureanu, op. cit., p. 17.

[13] Nicholas Dima, Moldavians or Romanians?, în „The Soviet WST. Interplay between Nationality and Social Organization”, Ed. R.S. Clem, Preager Publisher, 1975, p. 38; Ion Constantin, Basarabia sub ocupație sovietică de la Stalin la Gorbaciov, p. 101.

[14] În disputa dintre „moldovenişti” şi românişti au existat şi adevăraţi oameni de ştiinţă sovietici, cum ar fi lingviştii Viktor Vinogradov, Samuil Bernstein, Ruben Budagov, Rajmund Piotrowski, Iosif Varticean, Dimitri Mihalci, Rubin Udler şi Serghei Lisiţki, care, în cadrul unor reuniuni ştiinţifice organizate la Chişinău, în anii 1951-1952, în plin regim represiv stalinist, au avut tăria şi curajul să afirme public că „nu există nicio diferenţă între limbile română şi moldovenească” şi că „limba moldovenească” este o limbă romanică, atât prin structura gramaticală, cât şi prin fondul lexical de bază (Vezi Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, pp. 184-185; Dorin Cimpoeșu, Republica Moldova între România şi Rusia, 1989-2009, cuvânt înainte de Mihai Retegan, Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, Chișinău, 2010, p. 23).

[15] G. Ciorănescu, G. Filitti, R. Florescu, D. Ghermani, A. Gorjiu, M. Korne, N. Neculce, Aspects des relations russo-roumaines. Rétrospectives et orientations, Minard, Paris, 1967, p. 224; Ion Constantin, op. cit., p. 102.

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Pingback: Moldova, o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României. Jocul rusesc la două capete: Transilvania vs Problema Basarabiei (VIII) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.