„M-aş umili acum şi m-aş ruga;/ Întoarce-mă, de sus, din calea mea./Mută-mi din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii/Şi adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii.”
Cele ce risipesc dragostea sunt acestea: necinstirea, păgubirea, defăimarea, fie că sunt îndreptate împotriva credinței, fie împotriva vieții; apoi bătăile, rănirile și cele următoare. Și acestea fie că se întâmplă cuiva personal, fie vreunuia dintre rudele sau prietenii lui.
Deplinătatea personalităţii lui Eminescu despre care a scris C. Noica o înţelegem citindu-i manuscrisele, unde întâlnim o adevărată alchimie noetică din care a apărut aurul pur al poeziei sale şi al prozei, al întregii creaţii
Lungul drum de la ruga pentru milă la recunoştinţă Întreba David: „Ce voi răsplăti Domnului pentru câte mi-a dat mie?” Grea întrebare, atât de grea încât mulţi nici nu şi-o…
“Dacă credinţa noastră se întunecă şi nădejdea noastră se pierde ne rămâne rugăciunea şi dragostea lui Dumnezeu, care niciodată nu cade” – Mircea Vulcănescu Arhim. Hariton Negrea – Omilie la…
Celor împodobiţi cu acest nume, mulţi ani cu sănătate şi spor în tot lucrul plăcut lui Dumnezeu, de folos semenilor şi spre îndreptarea proprie pe drumul pe care l-a deschis Hristos, îndemnându-ne: În lume, necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea.
Cu Hristos, nașterea omului nu mai este spre moarte ci trimite la Înviere întru plenitudinea înveşnicirii.
Desăvârşirea se-mplineşte în cuvintele pline de speranţă eliberatoare: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”.
Ne apropiem de marele praznic al Naşterii Domnului şi pregătirile de întâmpinare au început cu post şi rugăciune ca îmbrăcaţi în haine cuviincioase de sărbătoare să ne putem întâlni întru „bucuria Domnului”.
„Nimic nu mă-nspăimântă, că mor sau că viez…/Eşti Început în toate şi tuturor sfârşitul:/ De când m-am rupt de Tine nu mai încetez/ Cumplita mea cădere ce umple infinitul, / M-apropii tot de Tine pe cât mă depărtez.”