In cel mai recent numar al revistei Q Magazine, condusa de celebra ziarista Floriana Jucan, ceva mai putin celebrul consilier prezidential Iulian Chifu face a analiza, special pentru publicatia bilunara, despre “Reconstrucţia post-conflict după suspendarea preşedintelui”. Dar mult mai interesant ni se pare materialul publicat de academicianul Augustin Buzura, fondatorul de facto si de jure al actualului ICR, in care se fac, in premiera, dezvaluiri importante, chiar fulminante – pentru a folosi un termen la moda dar de data aceasta chiar in intelesul lui – despre intestinele Institutului devenit azi, sub conducerea falsului doctor in filosofie, fizicianul Horia Roman Patapievici, un soi de oficina externa de propaganda si dezinformare a GDS. Aflam astfel ca, la infiintarea ICR-ului, Dilema lui Plesu, platita pana atunci din bani de la bugetul Guvernului Nastase, sustinea ca Institutul sa fie pus sub egida Parlamentului, adica exact pentru ce este injurat acum Guvernul Ponta. Totodata, tele-nobelistul Mircea Cărtărescu se opunea infiintarii ICR, asemuind noua instituție cu cele două „monstruozități comuniste”: Palatul Poporului și Canalul Dunăre – Marea Neagră. Dupa schimbarea lui Buzura din functie cu Patapievici, efectuata peste noapte, si aflata de academician de la televizor, plagiatorul Cartarescu a mers bine-mersi pe acest canal, chiar pana sub Palatul Cotroceni. Eseistul Buzura nu se fereste sa afirme ca papionierii nostri de azi sunt “ieșiți de sub mantaua lui Brucan” si a lui Soros si ca, “dacă nu s-ar fi schimbat regimul, aceste progenituri ar fi făcut exact același lucru, dar de pe băncile Comitetului Central al PCR”. Academicianul Augustin Buzura se arata convins si că “ura, agresivitatea și degradarea climatului cultural de la noi nu sunt străine de cei ce se află în spatele infantilelor papioane” din banda lui Patapievici, personaj despre care lasa sa se inteleaga ca ziua se crede om de stiinta iar noaptea devine ceea ce este de fapt: o prostituata a tuturor regimurilor. Iata o parte dintre dezvaluirile extraordinare facute de scriitorul Augustin Buzura despre “piscotarii si pretutindenarii” de la ICR-ul lui Patapievici, “primele zece papioane” ale tarii, unele chiar papioane cu badigarzi si girofare, mai ales in cap (vezi foto):
Cacealmalele
“(…) Aşa cum era şi firesc, până la un moment dat, am urmărit cu interes dezbaterile, fiind vorba despre o instituție pe care am conceput-o şi am creat-o împreună cu o echipă de angajaţi, oameni de cultură, experţi şi colaboratori, iar soarta ei nu mă poate lăsa indiferent. Am, prin urmare, multe de spus și de explicat, de astă-dată despre lucrarea unor specialiști în cacealmale care, din fericire, mai dau uneori şi greş.
Pişcotarii şi pretutindenarii
Dar, din tot ce am văzut și citit în ultima vreme, „mișcarea papioanelor” mi s-a părut a ilustra deplin infantilismul unei părți a intelectualității noastre, a celei mai vocale și mai mediatizate, care de 22 de ani încoace este mereu la putere. Desigur, la mitingul din fața ICR s-au ținut discursuri care păreau scrise de aceeași persoană, iar intelectualii, solidarii de acolo, nu făceau decât să repete ceea ce li se șoptea. Cert este că voiau să spună că apărau cu toții democrația, neutralitatea politică, dar în realitate îi durea soarta papionului principal și, indirect, probabilitatea subțierii propriilor venituri cu care până acum, într-un fel sau altul, acesta îi fideliza.
În rest, ca în piesele de teatru, târgoveți, mulțime, gură-cască, destul de numeroși și în timpul mandatului meu la ICR, pe atunci însă li se spunea pișcotari și pretutindenari. Sigur, nu puteau să absenteze de la acea manifestaţie câțiva „oameni politici” cu pretenții, convinși că vor reuși, în climatul tulbure de la noi, să mai tragă și ei niște cacealmale nației. Acestora din urmă purtarea papionului le oferea și șansa de a părea intelectuali fini sau foarte fini, elită, fie și pentru o zi, căci alții, dintre cei mai marcanți, ieșiți de sub mantaua lui Brucan, știu mult prea bine cu ce se mănâncă libertatea și democrația. Au fost stipendiați rând pe rând de toate organizațiile și fundațiile, începând cu Soros și terminând cu altele, străine, ascunse sub diverse pseudonime nobile şi generoase, pentru a promova democrația așa cum li s-a ordonat. Ei n-au apărut din senin și nu știu ce mă face să cred că existau cu mult înainte de a isca bănuieli.
Treptat, cu „zgomot și furie”, au agresat toate valorile: care nu a fost colaboraționist era de vină că este bătrân, că scrie prea bine sau că n-a luptat împotriva comunismului cu suficientă energie. Manualele școlare au fost golite de multe nume reprezentative ale literaturii noastre. Ceea ce nu le-a reușit părinților și rudelor lor de sânge și de crez, adică bătrânilor internaționaliști, au obținut fiii acestora, ba chiar și nepoții lor: să facă din anticomunism o meserie lucrativă și să practice o poliție politică pe care ar putea-o invidia, sunt convins, chiar și vechii securiști. Dacă nu s-ar fi schimbat regimul, aceste progenituri ar fi făcut exact același lucru, dar de pe băncile Comitetului Central al PCR. Altfel, nu i-a deranjat o secundă măcar soarta pensionarilor, faptul că au fost desființate școli și spitale, că lipsesc medicamentele de primă necesitate și hrana, că sute de mii de copii au abandonat școala din motive de sărăcie, că din populația țării 40% nu au aproape nicio legătură cu cartea și foarte mulți concetăţeni nici cu alfabetul.
H.R. Patapievici şi dragostea pentru cultura ţării
Acestea ar fi motivele principale pentru care nu-i pot lua în serios pe papionişti. Și ar mai fi de remarcat şi tupeul cu care mint. Ei, ca persoane particulare, au, cică, opțiunile lor politice care constau în lăudarea președintelui țării și a partidului său, în timp ce institutul ar fi politic neutru! Exact ca în filmele despre femeile cu dublă personalitate: ziua, om de știință, magistrat etc, iar noaptea, prostituată sau criminală! Adică foarte concret: mergi la Madrid tocmai în ziua alegerilor și declari în La Vanguardia că președintele României deține o casetă în care contracandidatul său „primește sex oral” de la o ființă, și ea cunoscută președintelui. Cel ce vorbea despre caseta cu pricina nu era un biet propagandist pasional ori vreun boschetar, căci unui oarecare nimeni nu i-ar lua un interviu, ci tocmai preşedintele celei mai importante instituții de promovare culturală a României, H.R. Patapievici.
De altfel, „dragostea” acestuia pentru cultura țării sale este de mult cunoscută, atât doar că îl oripilează „puturoșenia abisală a stătutului suflet românesc”. În aceeași ordine de idei, după mintea domniei sale, „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături”, deoarece „cu o educație pur românească nu poți face nimic”. Iar drăgălășeniile despre țara noastră și cultura ei sunt departe de a fi epuizate. Aici Patapievici se întâlnește cu maestrul său, care e de părere că școala românească produce numai tâmpiți și totodată îl recomandă drept omul cel mai potrivit să difuzeze peste hotare cultura română, creația și civilizația celor 23 de milioane de „omuleți patibulari”, altminteri o „cultură second-hand”.
Sunt absolut convins că ura, agresivitatea și degradarea climatului cultural de la noi nu sunt străine de cei ce se află în spatele infantilelor papioane. Și care s-au străduit să dovedească patriei că ICR-ul începe cu ei.
FCR, dificultăţile şi sprijinul politic
Fundația Culturală Română, din care H.R.P. provine, a fost înființată în aprilie 1990 și, treptat, în ciuda dificultăților întâmpinate, și a celor care ne refuzau sprijinul, dar și din dorința de a ajuta „fragila noastră opoziție”, „noua societate civilă” etc., din care făceau parte şi talibanii din grupul purtătorilor de papioane, ne-am văzut de drum. Am creat nouă publicații în țară și am sprijinit apariţia altor cinci în străinătate. De asemenea, am dezvoltat două centre de cercetare în domeniul istoriei şi civilizaţiei româneşti, întrucât din marile biblioteci ale lumii lipseau referinţele asupra ţării şi a culturii noastre.
Deși bugetul Fundației echivala, în anul de vârf al acesteia, cu prețul a cinci mașini ale SPP, am organizat săptămâni sau luni culturale românești în Washington, Madrid, Tokio, Stockholm, Beijing, Montreal, Rio de Janeiro etc, dezbateri pe temele cele mai acute ale vieții culturale, la care au participat personalități importante ale literaturii și politicii, inclusiv câțiva șefi de stat care au prezentat comunicări. Din motive pe care nu e cazul să le povestesc aici, Fundația a fost trecută în subordinea Ministerului de Externe, unde figura la rubrica „activități culturale, sportive și religioase pentru tineret”, încât orice ministru sau înalt funcționar putea să ne facă uitate sau să ne pună în dificultate angajamentele pe termen lung încheiate cu alte instituții din lume. În plus, primeam cam multe „indicații”, încât schimbarea statutului nostru a devenit nu necesară, ci obligatorie. (…)
Legea privind înființarea, organizarea și funcționarea ICR a fost publicată în 23 iulie 2003, iar eu aveam să fiu numit președinte al ICR abia peste câteva luni. În 21 aprilie 2004, printr-o Hotărâre de Guvern, ni s-au atribuit cele cinci centre culturale din străinătate care aparținuseră MAE, prilej cu care ne-a fost aprobată propunerea de a înființa încă 11. Acesta a fost şi intervalul în care a izbucnit scandalul „Dilema”, iar el se dovedeşte că a avut o miză importantă şi bătaie lungă: ne arată cum și cu cine se solidarizează revoltatele papioane de azi. Ideea fondării acestei publicații îmi aparține, iar zece ani cu PSD-ul la putere sau în opoziție revista a apărut fără întrerupere. De citit o citeam însă și eu, ca oricare altul, abia după apariție.
După ICR, potopul
Odată cu crearea ICR a început nebunia. Mircea Cărtărescu asemăna noua instituție cu cele două „monstruozități comuniste”: Casa Poporului și Canalul Dunăre – Marea Neagră. Nu bănuia pe atunci ce port important va fi el însuşi pentru noul canal de scurgere a „sprijinului material” și turistic. „Dilema” dorea ca ICR-ul să rămână sub egida Parlamentului, temându-se că „noua structură instituțională ar putea pune probleme în ceea ce privește independența, credibilitatea și echidistanța revistei” etc. Îi deranja enorm pe membrii redacţiei președintele onorific, deși mai avea foarte puțin până la încheierea mandatului. Acum, deşi semnatarii de pe lista de susținători ai ICR-ului, de fapt ai lui H.R. Patapievici, sunt cam aceiași, lupta se duce pentru ca institutul să rămână sub autoritatea „simbolică” a președintelui. Exact pentru ceea ce fusesem eu, predecesorul lui H.R. Patapievici, la conducerea ICR-ului, condamnat, insultat, linşat mediatic etc.
Acum, în fine, Institutul pare privatizat, în ciuda numeroaselor comitete și comisii care dau fel de fel de avize. Iar dacă cineva ar sta să calculeze câți bani le revin primelor zece papioane: traduceri, turism, hoteluri, transport, diurnă etc, ar descoperi că articolele pro prezidențiale sunt foarte rentabile, iar organizarea în vederea apărării privilegiilor de până acum este absolut justificată. Căci scopul contează. Restul, pentru creduli, naivi și aflători în treabă. Dialogul internaţional se poate purta şi fără publicaţii, edituri, centre de cercetare şi, desigur, fără respect pentru propria cultură.
Augustin Buzura
Sursa: Q Magazine
