Iulius Filip împlinește azi 72 de ani. De ce el nu a fost o lichea a regimului comunist, ca cei care i-au conferit lui Augustin Lazăr premiul GDS, Cornea și Liiceanu. LIICHEAUA EXEMPLARĂ - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Iulius Filip împlinește azi 72 de ani. De ce el nu a fost o lichea a regimului comunist, ca cei care i-au conferit lui Augustin Lazăr premiul GDS, Cornea și Liiceanu. LIICHEAUA EXEMPLARĂ

Astăzi, 23 aprilie 2019, chinuitul anticomunist român Iulius Filip, în prezent grav bolnav, împlinește 72 de ani. Îi urăm din toată inima La Mulți Ani!

Tot zilele acestea Augustin Lazăr, procurorul comunist care i-a refuzat eliberarea din închisoarea de la Aiud, doi ani la rând, spre torturarea lui sistematică, s-a retras cu un rânjet pe buze și o pensie de aproape 6.666 de euro pe lună (30.000 lei împărțit la 4.5, cursul euro) care se adaugă la cea de 13.355 lei a soției lui, fost procuror de Alba. Conform cunoscutei ziariste Sorina Matei, artizanul și apărătorul vehement al conferirii Premiului Grupului pentru Dialog Social fostului procuror comunist a fost profitorul tuturor regimurilor Gabriel Liiceanu, alături de Andrei Cornea – fiul ideologului stalinist Paul Cornea – la care se adaugă și plagiatoarea Andreea Pora. Publicăm aici câteva rânduri ale energicului jurnalist Ion Spânu de la Cotidianul despre eroul nostru Iulius Filip și, într-o oglindă strâmbă, de bâlci, faptele de mândrie ale patronului Humanitas, Gabriel Liiceanu, așa cum au fost redate posterității de avocatul Marian Nazat și fostul vice-președinte al PNL, Dan Radu Rușanu, fost presedinte al Autorității de Supraveghere Financiară, unde Liiceanu, poreclit epocal “Liicheaua exemplară“, a făcut anticameră, ca să scuipe apoi unde a lins.

Să mai amintim, comparativ, și ce făcea Gabriel Liiceanu – conform propriilor sale amintiri dragi – în anul 1984, când Iulius Filip era chinuit bestial în temnițele Aiudului, iar Augustin Lazăr își pregătea pixul primit de la Partid și Securitate pentru a-i refuza, în șarje, eliberarea:

“În 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, în ultimele luni ale bursei Humboldt. Sîntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, în vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz. Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. Cînd am ajuns, masa era deja întinsă într-un chioşc şi toţi membrii familiei – gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora – ne aşteptau în grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane. Pleşu, cu gîndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia îl prinsese în prima săptămînă a dietei Scarsdale: în ziua aceea, la prînz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, într-un pacheţel, cu porţia de pui, spunîndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină înţelegere pentru rigoarea lui alimentară.

Şi masa a început…” – Continuarea la “Rezistenta prin mancare”. Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu: Extremele culinare ale vietii – frugalitatea şi desfraul. Strict autentic

Despre falsificatorul Gabriel Liiceanu versus autenticul militant anticomunist și drept urmare deținut politic, credem că și explicația fotografiei de mai jos spune multe:

Mai întâi Ion Spânu despre Iulius Filip:

Deşi mult prea tîrziu, numele lui Iulius Filip a intrat în galeria marilor disidenţi români, a celor care au avut curajul să se lupte cu „Sistemul” atunci cînd acesta ne strivea pe toţi, generînd în rîndul oamenilor o teamă înfricoşătoare. Iulius Filip reprezintă disidenţa pură, fără compromisuri, ca expresie a strigătului de libertate ce caracterizează fiinţa umană în forul său cel mai adînc.

Am trecut nepăsători pe lîngă acest om care, prin suferinţa sa, ne-a salvat pe toţi, ducînd în spate laşitatea multora dintre noi, frica de a spune „nu” în faţa tenebrelor spre care eram împinşi. Poate că mulţi dintre români au scuza că nu oricine este în stare să îndure chinurile puşcăriei fără vinovăţia de a fi comis vreo ilegalitate, căci nimic nu este mai cumplit decît să fii pedepsit pentru ceva ce nu ai comis, ci pentru singura vină că, în calitate de om liber, ai pus întrebări şi te-ai revoltat împotriva celor care, deţinînd puterea, au încercat să-ţi pună botniţă.

Numai cine a cunoscut din interior ce înseamnă recluziunea pentru această vină imaginară poate să-l înţeleagă cu adevărat pe un om ca Iulius Filip! Ceilalţi pot doar să-i fie recunoscători, să-i mîngîie sufletul chinuit cu o vorbă bună, să-i arate mereu că suferinţa lui, în numele nostru, nu a fost în zadar.

Iulius Filip este un astfel de om, devenit simbol al libertăţii noastre, deşi noi nu am fost în stare să-l invităm la vreo manifestare publică, aşa cum au făcut polonezii de la „Solidarność”, pentru a ne ridica în picioare în faţa lui!

Cu atît mai dureros este pentru un astfel de om să vadă cum torţionarii lui de atunci îl batjocoresc şi acum, acompaniaţi de nişte mameluci care nu ştiu pe ce lume trăiesc. Pentru cei care nu înţeleg nici astăzi prin ce a trecut Iulius Filip în închisoarea de la Aiud, „Cotidianul” prezintă în premieră „FIŞA DE EVIDENŢĂ A DEŢINUTULUI” Iulius Filip:

Cititi si Lista rușinii: Apărătorii torționarului Augustin Lazăr

Lista ruşinii: Apărătorii torţionarului Augustin Lazăr (II)

Marian Nazat:

Iarăși despre lichele…

     

În urmă cu câteva luni, când își scria cartea Mai sunt judecători la Berlin, Dan Radu Rușanu mi-a povestit o peripeție cu moralistul Gabriel Liiceanu. I-am zis pe loc să o introducă în  volumul de memorii, întru lămurirea opiniei  publice cu privire la atletul corectitudinii politice dedulcit  la cherosenul băsist și nu numai. Nu știu ce s-a întâmplat, sau știu, dar nu vreau să spun, istorioara  n-a mai apărut în volumul  publicat de Editura RAO[1]. Cu acordul autorului, o dau eu în vileag acum, după ce intelectualii talibani  au cerut norodului ce și cum să citească, în cea mai abjectă dezlănțuire  huliganică a intelighenției de dreapta  de după 1989. Un  fel de mineriadă cu izmeneli  culturale….

*

  Apel către… amintiri

 Pe la începutul anului 2000, m-a sunat Valeriu Stoica, pe atunci ministru de stat si ministrul justitiei, și m-a rugat să-l primesc pe maestrul Gabriel Liiceanu, care avea o mică problemă, și să încerc să-l ajut în rezolvarea ei.

Nu am înțeles ce problemă putea să aibă omul de cultură, filosoful și scriitorul disident Gabriel Liiceanu, problemă în rezolvarea căreia să se fi putut implica președintele Băncii de Export-Import a României – funcție pe care o dețineam la acea dată –, dar m-am conformat solicitării prim-vicepreședintelui PNL și am acceptat  întâlnirea respectivă.

Maestrul a venit cu un braț de cărți, dornic să-mi arate cu ce se ocupă Editura Humanitas, moștenitoarea defunctei Edituri Politice din perioada comunistă.

„Spre deosebire de acum 10 ani – mi-a zis musafirul -,  când Editura Politică publica numai cuvântările tovarășului Ceaușescu și directivele PCR, acum, Editura Humanitas are o plajă largă de publicații ale unor scriitori români, interziși în perioada comunistă.”

Mi-a explicat, de asemenea, că-i era foarte greu să supraviețuiască în acea competiție acerbă dintre edituri, Humanitas publicând numai opere ale unor scriitori valoroși: Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Lucian Blaga etc.

Am mai înțeles că veniturile din tipărirea și publicarea acestora nu erau comparabile nici pe departe cu cele obținute de alte edituri din publicarea titlurilor comerciale.

Dar problema pentru care Domnia Sa  venise la mine, mai precis la banca al cărei președinte eram, era alta: unul dintre acționarii societății, un cetățean francez, dorea să se retragă  și să-și vândă acțiunile pe care le deținea. Numai că domnul Liiceanu nu dorea ca aceste acțiuni să ajungă în posesia unui investitor care să urmărească doar obținerea de profit din societatea Humanitas, fără să se gândească și la actul de cultură în sine. De aceea se hotărâse să le cumpere Domnia Sa, dar, nedispunând de suma necesară, dorea un credit bancar pe  trei-patru ani, cu care să poată achiziționa participația francezului.

Deși Exim Bank nu acorda credite pentru asemenea achiziții, i-am spus interlocutorului că voi încerca să conving consiliul de administrație să facem  o excepție pentru Domnia Sa și să-i acordăm creditul solicitat, cu o dobândă foarte mică, urmând ca garanția să fie asigurată cu active imobiliare: un apartament, un teren sau o casă.

– Domnule președinte,  mi s-a adresat acesta, în afară de condeiul din mână și coala de hârtie pe care scriu, eu nu am altă avere cu care să garantez. Doar buna-credință și reputația ireproșabilă de care mă bucur sunt singurele garanții pe care le pot oferi.

Am încercat să-i explic distinsului oaspete că am toată disponibilitatea să îl ajut, dar nicio bancă nu poate să acorde un credit fără o garanție solidă, iar regulamentul intern al Exim Bank și normele BNR sunt foarte stricte în această privință.

Maestrul Liiceanu a plecat foarte dezamăgit de refuzul meu, neputând să înțeleagă de ce o bancă nu poate să crediteze un act de cultură fără garanții materiale.

După circa trei săptămâni, m-a sunat din nou, solicitându-mi o întâlnire urgentă. Eram convins că a reușit să obțină garanțiile materiale solicitate pentru garantarea împrumutului și dorește să începem formalitățile pentru procesul de creditare.

Însoțit de directoarea economică a societății Humanitas, mi-a prezentat însă o nouă problemă: în urma unui control efectuat, Garda Financiară imputase societății Humanitas o sumă uriașă pentru neachitarea obligațiilor la bugetul de stat,  precum și penalizările de întârziere aferente acestor sume.

Prin procesul-verbal de control se stabilise și un termen de plată a acestora, în caz contrar urmând să se treacă la executarea silită a societății și la blocarea conturilor.

Domnul Liiceanu era convins că fusese un control tendențios, care ar fi urmărit închiderea Editurii Humanitas, ca represalii pentru faptul că Domnia Sa susținuse deschiderea spațiului aerian al României  pentru avioanele NATO care bombardau Belgradul.

Fără să mă duc cu gândul așa departe, am solicitat directoarei economice a editurii procesul-verbal de control al Gărzii Financiare.  După ce l-am citit cu atenție, l-am întrebat pe domnul Gabriel Liiceanu dacă sumele imputate prin procesul-verbal de control ca obligații restante la bugetul de stat au fost achitate.

– În ultima perioadă nu am avut disponibilități și nu am putut plăti, mi-a răspuns acesta.

– Și de cât timp nu ați plătit, o lună, două, șapte? am întrebat eu.

– Ceva mai mult, mi-a răspuns directoarea economică.

– Un an, doi?  am insistat eu.

– Poate mai mult.

– Patru-cinci ani?

– Cam așa ceva, a răspuns directoarea.

Am recitit procesul-verbal întocmit de Garda Financiară: lucrurile erau clare, iar sumele, de necontestat. Am ridicat din umeri neputincios și am încercat să le explic celor doi:

– Problema este la Ministerul Finanțelor. Eu, ca președinte de bancă, nu am nicio competență în acest sens și nici nu pot să vă ajut. Sumele stabilite și imputate de control sunt bine documentate și de necontestat. Ați putea doar solicita eșalonarea lor.

– Dar, practic, nu putem să plătim aceste sume. Nu ar putea domnul ministru să ne scutească de plata lor, fiind vorba de un act de cultură? a întrebat  Liiceanu.

– Știu că în unele cazuri, a intervenit directoarea economică, s-au acordat, de către Ministerul Finanțelor, scutiri de penalități și eșalonarea datoriilor. Nu am putea să beneficiem și noi de aceste facilități, ca să nu fim executați silit? 

– Din câte știu eu, nu se mai acordă asemenea facilități. Dar faceți o cerere în acest sens la Ministerul Finanțelor și poate vi se aprobă, i-am sfătuit.

– Sunteți prieten cu domnul ministru Remeș, nu puteți să-i prezentați cazul nostru și să-l rugați să ne scutească de plata majorărilor și să ne aprobe eșalonarea datoriilor măcar pe cinci ani? Este, totuși, vorba de un act de cultură, a insistat maestrul Liiceanu.

L-am sfătuit să facă o cerere în acest sens și să o depună la Ministerul Finanțelor,  iar eu voi încerca să-i prezint domnului ministru situația deosebită a Editurii Humanitas.

Peste câteva zile, când m-am dus pe la minister, l-am abordat pe Remeș și i-am explicat situația societății Humanitas.

– Știu, bătrâne, toată situația. M-a sunat jumătate din PNL pentru asta. Dar am dat deja, mai demult, un ordin de ministru, prin care am interzis eșalonarea datoriilor și scutirea de penalități.

– Da, Traiane, dar e vorba de un act de cultură, i-am repetat eu ministrului argumentele domnului Liiceanu.

– Da, bătrâne, dar oamenii ăștia de cultură, disidenții din vremea lui Ceaușescu, sunt azi mai pricopsiți decât mine, care sunt ministrul finanțelor. Când o veni Curtea de Conturi să mă întrebe de ce am aprobat aceste facilități unei societăți comerciale, nici tu și nici domnul Liiceanu nu o să dați cu subsemnatul. Dar dacă partidul insistă, o să i le acord…. deși, personal, nu cred că este o treabă „oablă”, a răspuns morocănos Remeș.

*

*            *

Într-adevăr, peste un an de zile, controlul Curții de Conturi a considerat nelegale facilitățile de care a beneficiat societatea Humanitas, iar fostul ministru a trebuit să explice în scris oportunitatea acordării acestora și să dea cu „subsemnatul” la organele abilitate.

„Actul de cultură” a fost considerat de către inspectorii Curții de Conturi drept o „simplă înlesnire fiscală acordată unei societăți comerciale aducătoare de profit”.

  *

*            *

 În primăvara anului 2002, disensiunile dintre Valeriu Stoica și Dinu Patriciu ajunseseră de notorietate, atacurile și acuzațiile reciproce făcând deliciul presei.

În acest context, conducerea PNL, în frunte cu președintele Valeriu Stoica și vicepreședinții partidului, a fost invitată la Grupul de Dialog Social, pentru a se realiza o mediere între cele două părți.

Dar și aici, cei doi principali protagoniști, Valeriu Stoica și Dinu Patriciu, aveau susținători care încercau cu diverse argumente, mai mult sau mai puțin pertinente, să arate/să demonstreze că cealaltă parte este de vină.

În timpul acestor discuții/dezbateri, Călin Popescu Tăriceanu, Crin Antonescu și cu mine, susținători declarați ai lui Dinu Patriciu, i-am lăsat pe cei doi – Stoica și Patriciu – să răspundă diverselor reproșuri aduse de membrii GDS prezenți, acuzații făcute în funcție de simpatia sau antipatia fiecăruia. 

La un moment dat, în cadrul dezbaterilor a intervenit și domnul Gabriel Liiceanu, care, cu o voce gravă, i s-a adresat lui Patriciu:

– Eu nu pot să înțeleg cum ați obținut dumneavoastră pentru Petromidia acordarea de facilități fiscale la plata unor obligații față de bugetul de stat, pe timp de 10 ani. Nu mi se pare nici legal și nici moral ca să lipsiți bugetul României de asemenea sume importante, care ar fi fost benefice tuturor contribuabililor. Nu cred că asemenea facilități s-au putut obține printr-o simplă cerere la Ministerul Finanțelor, fără a se evita anumite intervenții. Chiar dacă facilitățile acordate sunt legale, cum susțineți dumneavoastră, nu cred că sunt și morale.

Am întors capul către maestrul Liiceanu, încercând să-i întâlnesc privirea. N-am reușit și atunci, fără să țin cont de situație, am intervenit, întrerupându-l: 

– Dar dumneavoastră, Excelență, când vi s-a aprobat eșalonarea pentru Humanitas în urmă cu doi ani, cum…?…

N-am apucat să-mi termin întrebarea, că o doamnă, trecută de prima tinerețe, m-a admonestat:

– Sunt oripilată de modul în care un politician controversat se poate adresa maestrului Liiceanu, întrerupându-l fără pic de bun-simț. Aceste apucături ale politicienilor probabil că sunt tolerate în parlament, dar nu într-un mediu academic, între oameni de cultură.        

Și câteva zeci de secunde doamna m-a tocat mărunt, apoi s-a dezlănțuit la adresa lui Dinu Patriciu. A urmat luarea la rost a lui Crin Antonescu și imediat a lui Călin Popescu Tăriceanu, după care s-a întors furtunos la Dinu Patriciu. Doamna perora și perora la adresa politicienilor controversați.

Deja fusese prea mult pentru mine. M-am ridicat și am părăsit sala, lăsând-o în urmă pe doamna indignată, care, acum, începuse să-i toace pe comuniștii lui Iliescu și Năstase.

Ajuns în stradă, am cotit-o la stânga, pe Calea Victoriei, mergând înspre Piața Palatului. M-am uitat puțin mirat la clădirea fostului Comitet Central. Parcă era puțin diferită față de cea din decembrie 1989. Nu înțelegeam ce era diferit, dar exista totuși o schimbare. M-am uitat mai cu atenție și, într-un târziu, am realizat: în decembrie 1989, clădirea fostului Comitet Central al PCR nu avea zăbrele la geamurile de la parter. Îmi aminteam aceasta foarte bine, pentru că am intrat în sediul CC-ului pe geam. Ne trăgeam unii pe alții ca să escaladăm fereastra și apoi năvăleam în holul de la parter, unde ne întâlneam cu cei care forțaseră ușa. Era în 22 decembrie 1989. Trecuseră aproape 13 ani de atunci. Mă uitam la gratiile groase de la ferestre. Oare când or fi fost puse? În anii ’80, printre pietrele caldarâmului din fața CC-ului creștea iarba. Nimeni nu avea voie să meargă pe acolo. Numai „tovarășul” și „tovarășa” intrau pe ușa din față. Acum, parcarea asfaltată din fața clădirii era plină de mașini…

Am plecat mai departe pe Calea Victoriei și m-am oprit vizavi de magazinul Muzica. În 22 decembrie 1989, un cordon de milițieni încercase să oprească manifestanții care voiau să ajungă în Piața Palatului. Când au început să plece tancurile din fața CC-ului, au fugit și milițienii…

Trecuseră doar 13 ani, dar ce multe se schimbaseră! Ne schimbaserăm în primul rând noi, nu mai eram cei din decembrie 1989. Atunci, eram uniți, acum, dezbinați. Atunci, entuziaști, acum, dezamăgiți. Atunci, strigam liberi: „Jos Ceaușescu !” și „Fără comuniști !”, acum începuse să ne fie frică și să  vorbim la telefon.

Ce câștigaserăm și ce pierduserăm față de decembrie1989?  Poate Dumnezeu știe…

Vizavi de Biserica Kretzulescu, în vitrinele luminate puternic ale Librăriei Humanitas, am remarcat două cărți ale maestrului Liiceanu: Apel către lichele și Declarație de iubire. Am mai citit o dată titlurile și am surâs amar…  „lichele văd peste tot, dar iubire mai există oare?!

*

Aceasta este o altă față a moralistuIui Gabriel Liiceanu, cel care scria că nu  regretă nici acum creditul pe care i l-a acordat președintelui  Traian Băsescu în cele două mandate ale sale la Cotroceni, conchizând grav și irevocabil: „El  m-a slujit.”[2] Cine se aseamănă, se adună, nu ? Sau, cum zice Radu Călin Cristea în monumentala sa radiografie[3] a lichelismului neaoș cu morgă solemnă,  „din bezna impunătoarei sale inculturi”, „Marinarul” a adunat în juru-i august câteva „zuze turmentate”, între care și  zelosul Gabriel, toți suferind de „un elitism arogant, de «privilighenția» cu ambiții monopoliste de status.”[4] Ca lider incontestabil al acestui „pluton de intendenți” și „țiclangii”,  fostul discipol al lui Noica a ajuns până și la înalta tribună a Parlamentului  European, de unde, în martie 2017, a ținut un  discurs neterminat  despre țara lui  furată. Ei bine, în alocuțiunea cu pricina a strecurat și un citat, care, chipurile îi aparținea  pesedistului Liviu Dragnea. „Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului-șef  al DNA, pe demiterea dnei Kövesi”, a rostit cu emfaza-i  știută și unsuroasă  musafirul român, cu ghilimelele arătate  explicit. Numai că,  stupoare, vorbele respective nu fuseseră aruncate niciodată în spațiul public de teleormăneanul  atât de hulit. În  volumul România: o iubire din care se poate muri,  cel picat în culpă  se explică aidoma unui hopa Mitică, sporind   și mai mult senzația de ramolisment și năuceală, de derivă  otrăvitoare în care plutește:  „Lucrul pe care mi-l reproșez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care se ascundea în el. Altfel spus, am exprimat un adevăr, dându-i însă, prin folosirea ghilimelelor, pretenția de exactitate, lucru pe care l-am întărit și prin folosirea expresiei «declarația explicită». Acest lucru mi-l asum în mod public ca pe o eroare. Nu însă ca pe o minciună. N-am avut nicio clipă intenția de a deforma o realitate știind  foarte bine că adevărul e în altă parte. În acest caz, și doar în acesta, aș fi mințit.” Dacă tăcea, filosof rămânea, nicicând expresia aceasta nu s-a potrivit  mai bine…

Însă cel supărat, indignat, chiar,  este tot el, să te crucești, zău: „Ceea ce mă uimește  aflând ce zarvă s-a iscat imediat după prestația mea bruxelleză la diferite posturi TV arondate este felul în care discursul ținut de mine acolo a fost redus la o propoziție. Cum e cu putință  ca o propoziție – profund adevărată în conținutul ei, chiar dacă inexactă în forma citată –  să facă, o seară întreagă, obiectul acuzei de minciună într-o țară care trăiește de aproape trei decenii pe tonele de minciună deversate peste noi de către politicienii României și   de mediile care-i slujesc? Se ascunde oare vreo  minciună în analiza pe care am făcut-o României actuale? Și nu asta merită oare discutat? Ducându-mă la Bruxelles nu m-am dus nici ca filozof, nici ca scriitor, nici ca profesor, nici ca reprezentant al oricărei meserii de pe lumea asta care se poate învăța. M-am dus ca reprezentând una dintre cele mai grele meserii existente în țările cu pretenții democratice: meseria de cetățean îndrăgostit de țara lui și de valorile europene pe care cei ce se bat cu pumnul în piept, clamând iubirea   de patrie, le batjocoresc zi de zi.”

Curat murdar, monșer ! Cine se scuză  se acuză și mă mir  că ditamai intelectualul nu-și dă seama de ridicolul în care se aruncă de bunăvoie, asemenea  sinucigașilor…

P.S. Profesorul Alexandru Athanansiu depune, în cartea sa, Călătorie în centrul inimii, o mărturie concludentă despre caracterul  lui Gabriel Liiceanu: „Altă dată, am văzut cum un editor devenit, prin grația lui  Dumnezeu și bunăvoința unui ministru, proprietar de editură și-a urcat în pod valorile morale pe care și le exibă ostentativ în public și i-a spoliat drepturile de autor unei rude foarte apropiate,  tatăl meu.

El, cel care vorbise și admonestase lichelele regimului comunist dorind parcă să le trimită în uitarea societății românești tocmai mi le aduce, mai abitir, în memorie prin gestul său.

În general, societatea românească prea îngăduitoare cu impostura și, mai degrabă, tentată de răzbunare decât de sancționarea justă a celor vinovați are o endemică slăbiciune în a-și  crea idoli de mucava și de a supune expiațiunii pe purtătorii valorilor autentice.

Nu întâmplător Brâncuși, Enescu și alții au părăsit România, nesuportând bârfa și batjocura derizorie pe care contemporanii o țeseau în jurul lor, invidia prostească, expresie a unei evidente impotențe spirituale și, în general, partizanatul ideologic care desparte valoarea de non-valoare, după cum te poziționezi față de puternicii zilei.

În schimb, acești Savonarola așezați la catedra de morală a neamului au pretenția de a fi unicii martori și mărturisitori ai unui adevăr revelat prin contactul avut cu transcendența.”

Quod erat demonstrandum

––––––––––––––––

[1] În anul 2018, textul avea să apară chiar în forma de mai sus în ediția a doua a cărții Mai sunt judecători la Berlin (Editura RAO).

[2] România: o iubire din care se poate muri

[3] Împăratul cu șapcă

[4] Idem

Licheaua exemplară

Am scris mai demult că Gabriel Liiceanu este e o lichea1, adică  un om lipsit de caracter, o secătură cu morgă solemnă. Dar o lichea exemplară, nu orice fel de netrebnic. Lunile din urmă mi-au dat dreptate, dacă mai era nevoie, că nu m-am înșelat  în  apreciere.

Mai întâi, moralistul, care se screme de-o viață să fie recunoscut  ca scriitor, și-a mărturisit într-un mod scabros „sensibilitatea ieșită din comun în fața gurilor  fără dinți, a acestor mici hăuri care se deschideau în mijlocul feței, devenind sigla unei declasări umane.” Uriaș salt, să treci de la anxietatea kierkegaardiană și heideggeriană  la „gurile știrbe” nu-i la îndemâna oricui, nici pomeneală ! Dar pasul n-a fost făcut oricum, ci numai după  ce  apologetul maxilarelor chele a răsfoit  cu morbidă aplecare  „albumul Bosch”,  căci un spirit înalt  ca al lui nu se putea adăpa din fântânile vulgului.  Îl și văd pe căznitul personaj, ros de netalentul său în arta romanului, holbându-se la ecranul  televizorului  ca la un „chip edentat” și meditând în cheie boschiană la delabranta  realitate.

Omul e bolnav de el însuși, aici nu-ncape îndoială,  e în stare de orice pentru a-și pune pe frunte lauri nemeritați. Și-a construit o curte de țuțeri, de lingăi dispuși să-i închine  ode și osanale, multe publicate la prestigioasa editură pe care o păstorește de vreo două decenii și jumătate. O editură dobândită prin grija hulitului Ion Iliescu și prin osârdia camaradului Andrei Pleșu, însă norocosul beneficar n-are mustrări de conștiință.

Și pentru  ca ipocrizia să atingă cote sulfuroase, filosoful  „gurilor știrbe” îl mustra odinioară, adică prin anul 2011, pe ludicul  Mircea Ivănescu că a acceptat să intre în rândurile PCR, „un partid a cărui  istorie este mânjită de sânge”2, vorba lui Petru Creția. Dar  oare fosta Editură Politică nu era pătată de același sânge ?, mă întreb revoltat la culme. Tăcere, licheaua Liiceanu este preocupată să-și potrivească metafizic una dintre multele-i măști – cea de vajnic și nemilos luptător împotriva hidrei comuniste -, în chiotele de admirație ale ciracilor ce-l înconjoară fanatic. Grețos individ, să-l acuzi în dialogul  respectiv pe binefăcătorul  Ion Iliescu de „eroare și prostie” deoarece a aderat la partidul comunist, dar după ce i-ai primit darul, mi se pare o demagogie dezgustătoare…

În cartea cu pricina, iscodit insistent de atletul moralității pe seama intrării sale în același partid, poetul  i-a explicat candid că,  spre deosebire de nea Nelu, care chiar credea  în ideologia marxist-leninistă, el, părintele lui Mopete, a urmărit  obținerea unei case, suficient de spațioasă pentru cele… 11 pisici ale familiei Ivănescu. De aceea mă gândesc că e posibil ca și familia  Liiceanu să fi avut niscaiva pisici în 1990 de a semnat preluarea editurii odiosului aparat de propagandă a partidului-stat de până în 1989.

În urmă cu 5-6 ani, cu balele înfășurate în sloganurile statului de drept  și luptei  anticorupție, sfântul Gabriel  îi pupa nădragii altei lichele, ajunsă președintele României. Nu singur, desigur, ci împreună cu gașca de pleși și patapievici, de cărtărești și mihăieși, ce rușine pentru intelighenția cu papion…

Deunăzi, licheaua  și-a așezat o altă mască, cea de pârâcios  – mincinos. Fiindcă  astfel s-a înfățișat  la Înalta Poartă  bruxelleză, în selecta companie etilico – vamaiotă condusă de talibana Monica Macovei. Cu vocea sugrumată de indignare, și aia studiată, idolul frustraților anticomuniști scoborâți din securiști și activiști purpurii, s-a plâns că țara lui e la răscrucea unor primejdii  mortale. De fapt,  a citit  cu poticneli un text scârnav și fals, de sub care va fi cu neputință să  mai iasă vreodată curat.

L-am  privit în momentele acelea de lichelism exemplar și am observat că seamănă leit cu chipurile pe care le descrisese recent cu atâta scârbă  intelectuală: „Înspăimântători,  drăcești, gata oricând să se alăture mulțimii  care urlă, care înalță pumnul cu ochii ieșiți din  orbite  și cu gura știrbă rânjită. Gata să  asiste, fremătând de plăcere, la o execuție publică. Gata să ațâțe focul rugului. Gata să înceapă linșajul. Gata să te scuipe când ești pe cruce. Gata să te sfâșie, să muște din tine cu cei câțiva dinți rămași teferi în gură. Gata să te întindă pe o masă și să înceapă, beți de voluptate, ședința de tortură.”

Dar semăna izbitor și cu  cerșetorii neaoși plecați prin Occident cu miloaga, trăgăndu-i  de mânecă  pe trecători și îndrugându-le verzi și uscate doar, doar capătă și ei un firfirel… Filosoful-cerșetor, unde să mai fi văzut europarlamentarii din capitala  Belgiei o așa specie ?  Ce diferență să  mai fie  între  el și delatorii  din tagma lu´ Florică  sau a Alinei Măgureanu ? Ori între el și Păpușa, nefericita lovită de camionul ucigaș din Stockholm ?

Am închis  iute televizorul, gura vorbitorului se pocise grotesc și aducea cu un hău plin de bube, de fapt măști ale aceluiași personaj: licheaua. Puțină decență și o respirație lungă, cât mai lungă,  domnule  filosof cu  trei morale !

–––––––––––––––––

1Jurnalul banalității

2Măștile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu

Marian Nazat

Preluare: Ziaristi Online

Cititi si Radu Soviani: ,,M-am saturat de lichele, mi-e dor de o canalie”. Cazul Liiceanu.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.