Profesorul Theodor Codreanu demanteleaza definitiv Reteaua Pacepa, Tismaneanu si Cooperativa KGB din Romania. Pacepa, "mesager al Antihristului comunist" - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Profesorul Theodor Codreanu demanteleaza definitiv Reteaua Pacepa, Tismaneanu si Cooperativa KGB din Romania. Pacepa, “mesager al Antihristului comunist”

Fantoma-comunismului-Tismaneanu-Pacepa-KGB

“Sub umbrela unor asemenea spirite tutelare s-⁠a şi produs actul de „condamnare a comunismului”, însuşit de naivul (ca să nu spun ignorantul), dar orgoliosul preşedinte Traian Băsescu, act concretizat prin faimosul Raport Tismăneanu, capodoperă de mistificare istorică sub a cărui groasă abureală trăiesc politicienii noştri, promotori incorigibili şi de neoprit ai nimicirii României.”

HICLENIILE LUI PACEPA

Am fost ispitit să-mi intitulez următoarele reflecţii Pacepa nu este un trădător. Cu imediata adăugare: pentru că n-a avut niciodată de a face cu poporul român! Totuşi el s-a născut în Bucureşti (la 28 octombrie 1928), într-o familie de muncitori de naţionalitate română (părinţi, Sanda şi Mihai Pacepa – Nota red.: conform altor informatii, acestia nu ar fi, totusi, romani) şi, vrând-nevrând, destinul i-a fost legat de istoria românilor, chiar dacă o viaţă întreagă inima i-a bătut pe la porţile Kremlinului, iar, mai apoi, ale Washingtonului, după ce făcuse decenii întregi poliţie politică (sunt voci care-l acuză de crime împotriva umanităţii, fapt confirmat şi de decizia CNSAS din 24 martie 2011, conform căreia a fost „agent al poliţiei politice comuniste”!) şi se înhămase într-o vastă reţea de escrocherii de contrabandă, pentru avantaje materiale, mizerie din care a scăpat prin fugă şi trădare, avertizat fiind că peste ocean avea şanse să slujească la doi stăpâni care decideau soarta lumii în Războiul Rece. Un lucru e cert: că a slujit la trei stăpâni sau la patru (dacă punem, în cazul său, şi Budapesta), ceea ce nu e lucru uşor, ba chiar cere „eroism” şi infinită hiclenie, încât „legenda Pacepa” a sfârşit prin a se alimenta, în ochii naivei opinii publice, dintr-o dilemă grozavă: erou sau trădător?

Întrebarea dilematică a fost resuscitată, în 2013, prin invitaţia pe care i-a făcut-o directorul activ al I.I.C.C.M.E.R. (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), Andrei Muraru, probabil la insistenţele lui Vladimir Tismăneanu (sau Radu Ioanid), (adevăratul stăpân al Institutului), fără ca directorului onorific al aceleiaşi instituţii, Dinu Zamfirescu, să i se fi adus la cunoştinţă. Desigur, respectiva urgentă invitaţie în ţară e semnul că legenda „eroismului” a început să scârţâie din încheieturi. Iar cu aceasta cineva a spus că va sfârşi în scârţâituri sinistre şi în prăbuşire chiar capodopera de „istorie neorolleristă” care este Raportul Tismăneanu (autorul acestui straniu „raport” fiind el însuşi unul dintre marii răsfăţaţi ai hicleniilor[1] din istoria României!). Larry L. Watts consideră, îndrituit, că răspunsul la dilematica întrebare trebuie dată numai şi numai de români: „Românii trebuie să se hotărască dacă dl. Pacepa trebuie să fie considerat «erou» sau nu. Nu mă interesează să îl numesc într-un fel sau altul, în afară de a sublinia că a lucrat pentru KGB şi s-a comportat în acord cu scopurile şi interesele sovietice.”[2] Şi asta nu doar până la fuga în America, ci, mai ales, după aceea! Aici poate fi invocat şi exemplul defectorului polonez Ryszard Kuklinski (cu toate că acesta n-a făcut poliţie politică precum Pacepa!). Întrebat cum îl consideră pe Kuklinski, Adam Michnik a răspuns: poate erou al CIA, nicicum al Poloniei! Mă îndoiesc că Pacepa ar putea fi numit măcar aşa.

Înclin să cred, de aceea, că nu este vorba de „trădare” în cazul Pacepa. Posibil să fie ceva mai mult, cum ne previne generalul de brigadă (r) Aurel I. Rogojan, într-o conferinţă din 26 mai 2010, susţinută la Oradea, sub titlul: Securitatea naţională şi cultul trădării la români. Afacerea Pacepa. În postmodernitate, trădătorii, în virtutea eufemismelor vehiculate de „corectitudinea politică”, se numesc „defectori”. Or, termenul românesc cel mai fidel pentru trădare, după d-l general Rogojan, este hiclenie, vechi de când lumea. El e folosit şi de Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, pentru a da culoare şi substanţă arhetipului Hameleonul, cel mai pregnant personaj al hicleniilor din literatura universală de după Iago al lui Shakespeare.

Dar mai bine s-o luăm de la un capăt, acela al creării legendei „eroului anticomunist”.

Şi eu am fost impresionat de faimoasa lui carte Orizonturi roşii, în 1987-1988, când am citit-o „clandestin”, fiindu-mi împrumutată de vecina Elena Holicov, profesoară de istorie, soţia prestigiosului dr. chirurg Constantin Holicov. Ba, mi-am făcut extrase care coincideau, într-o măsură, cu atmosfera sufocantă, concentraţionară, din romanul meu Varvarienii, care a fost condamnat să rămână o carte de sertar. Vizam, între altele, sistemul draconic de supraveghere a cetăţenilor României de către Securitate. Era vremea când trebuia să duci, la sfârşitul sau începutul fiecărui an, probe cu fonturile maşinii de scris. Eu anticipam că „varvarianismul” va cuceri lumea întreagă, că Varvara/România este avangarda al cărei spirit va acoperi întregul glob şi nu m-am înşelat. Sistemul de supraveghere a populaţiei de către regimul Ceauşescu este, astăzi, o jucărie primitivă pe lângă deţinerea controlului planetar de către marile puteri, care sunt atât de puţine, încât până şi „cancelarul de fier”, Angela Merkel este un biet pion la cheremul celor care interceptează şi supraveghează tot. Aşa că „fuga” lui Pacepa, în 1978, în Statele Unite, via Germania Federală, devine plasmă din plasma romanului Varvarienii, bietul general nefiind altceva decât un mesager al Marelui Duh, cel care l-a substituit pe Hristos după ce creştinismul a fost aruncat la coşul de gunoi al istoriei, începând cu Secolul Luminilor. Se putea altfel decât bezna erijându-se în „lumină”? De unde venea puterea iradiantă a Marelui Duh? Direct din ţara Antihristului, de la seminaristul ortodox Djugaşvili care i-a moştenit pe dioscurii Lenin şi Troţki, Stalin rămânând ateul nr. 1 al lumii, iar Troţki, evadat în Occident, pentru ca să desăvârşească acolo contaminarea planetară. Între Lenin şi Troţki stă arcul voltaic al celor patru stadii ale partidului comunist, stadii fixate de mentorul lui Mihail Gorbaciov, Iuri Andropov. Nu voi înceta să le reamintesc: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic. Mai mult, revine la putere sub masca anticomunismului. La capăt, te întrebi dacă nu cumva clişeul că democraţia occidentală a câştigat Războiul Rece nu este cea mai hicleană iluzie a lumii de azi, dacă nu cumva adevăratul câştigător, la nivel doctrinar, este doar simbolic Iuri Andropov, care a văzut cu un ceas mai devreme că sistemul comunist nu poate supravieţui în hainele lui clasice, fiindcă de pe urma profetismului său au beneficiat marile carteluri şi finanţele mondiale, adică aceleaşi care i-au finanţat lui Lenin revoluţia bolşevică şi cu care naivul Nicolae Ceauşescu s-a iluzionat că poate lupta, împovărând populaţia spre achita datoriile către FMI.

Mă întreb dacă nu cumva Ion Mihai Pacepa, ca mesager al Antihristului comunist, n-a parcurs, simbolic, drumul celor patru stadii, de la Moscova, la Bucureşti, la Köln şi la Washington. De altfel, el a mărturisit că a fost, într-un fel, discipol al lui Iuri Andropov, cu care s-a întâlnit şi a cooperat. Acest fapt este deosebit de tulburător şi de semnificativ, fiindcă istoria relaţiilor dintre Moscova şi Washington este aceea de la Brejnev la Gorbaciov, ultimul – elevul lui Andropov şi omul providenţial al desăvârşirii stadiale a comunismului, lăudat cu asupra de măsură de regele comunismului financiar şi maestru al loviturilor de bursă, George Soros. De ce România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu n-a putut intra în această ecuaţie cu patru necunoscute? Fiindcă cei doi lideri n-au putut ieşi din altă ecuaţie, cea a istoriei naţionale, marcată fundamental de relaţiile cu Moscova, începând cu anul 1812, când s-a produs raptul Basarabiei, printr-o uriaşă mistificare istorică. Incapabil să gândească din perspectiva „largă”, andropoviană, a comunismului, Nicolae Ceauşescu a „încremenit” într-o formă hibridă de comunism, numită, depreciativ, de ideologii kominternişti, dar şi de cei actuali, naţional-comunism, o veritabilă struţo-cămilă, care a pariat pe independenţa naţională, începând cu scoaterea armatei sovietice din ţară, în 1958, cu Declaraţia din aprilie, 1964, a lui Gheorghiu-Dej, şi continuând cu politica lui Nicolae Ceauşescu, ajunsă la apogeu în 1968, prin reacţia faţă de invazia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, dar şi prin momentul crucial din 1978, când România a zădărnicit aprobarea noului Statut al Tratatului prin care Uniunea Sovietică îşi aroga, în caz de război, suprimarea suveranităţii celorlalte state şi preluarea întregii puteri. Nu este deloc o pură întâmplare că tocmai la 28 iunie 1978 (26 iunie, după Watts, fiindcă nemţii l-au ţinut captiv 72 de ore înainte de a-l preda americanilor) s-a produs „defecţiunea” Pacepa, la scurt timp de la ratarea şansei istorice oferite de preşedintele Jimmy Carter lui Nicolae Ceauşescu, în aprilie, cu prilejul vizitei oficiale în S.U.A., aceea de a face un pas decisiv de la economia comunistă la aceea de piaţă, prin înscrierea industriei româneşti pe bursă. În noaptea de la Blair House, locul cazării delegaţiei române, s-a decis destinul României, destin care a cântărit prin izbânda Cabinetului II, protectorul generalului Pacepa (şi el prezent în delegaţie!), asupra Cabinetului I[3]. Atunci, din cauza vehementei opoziţii a Elenei, Nicolae Ceauşescu a refuzat oferta preşedintelui american. Alarmată de perspectivă, Moscova a înţeles că este momentul să dea lovitura de graţie rebelei Românii. În caz că Bucureştiul ar fi făcut cotitura istorică, părăsind sistemul, fusese pregătiră o invazie de felul celei din Cehoslovacia. Dar n-a mai fost nevoie, fiindcă absurdul puterii bicefale[4] instaurate în sânul partidului comunist şi-a făcut efectul pe deplin. Cu toate acestea, România nu prezenta nici o garanţie la Kremlin şi în locul unei invazii s-a produs cutremurul la nivelul serviciilor secrete – fuga lui Pacepa.

Sunt trei ipoteze în legătură cu „defecţiunea” generalului: 1) cea oficială, din documentele juridice care l-au condamnat la moarte, pentru trădare, produsă din cauza corupţiei celui incriminat, care altă scăpare nu mai avea decât fuga din ţară (între adepţii recenţi ai acesteia, şi Stelian Tănase[5]); 2) cea personală, a condamnatului, menită să creeze legenda unui mare erou al subminării sistemului comunist dictatorial, în urma unei fulminante „iluminări” ideologice (Vladimir Tismăneanu[6] şi comilitonii); 3) misiunea încredinţată de Moscova de a da lovitura de graţie politicii de independenţă a regimului Ceauşescu în sânul blocului sovietic, prin resuscitarea tezei României – „cal troian” al Kremlinului, teză lansată întâia oară de un alt „defector” care a reuşit să înşele serviciile secrete americane, Anatoli Goliţân (Larry L. Watts, Octavian Stelian Andronic[7] ş.a.). Cum mistificările, fundate pe crâmpeie de adevăr, au mai totdeauna câştig de cauză, Pacepa a scos o mare victorie din acestea, reuşind, în cele din urmă, să „convingă” serviciile secrete americane (după un deceniu de „verificări educative”) şi, bineînţeles, după 1989, şi pe cei de la Bucureşti, care i-au anulat condamnarea la moarte, i-au redat gradul de general, cu toate drepturile aferente, începând cu o pensie pe măsură şi sfârşind cu restituirea averii confiscate în ţară. Se vede de departe cum îşi onorează şi-şi răsplăteşte împărăteşte România trădătorii, aşa încât titlul conferinţei generalului Aurel I. Rogojan se arată pe deplin justificat. Comparaţi eroizarea şi răsplata acordate lui Pacepa cu soarta care i s-a rezervat lui Paul Goma, care este condamnat să rămână apatrid, la Paris, bolnav şi sărac, nerepus în drepturi, ba calomniat şi acuzat de „antisemitism”, „reacţionarism” şi, culmea!, de fost agent KGB etc. Internetul însuşi a devenit un vehicul al mistificărilor şi minciunii, de vreme ce articolele de pe Wikipedia despre Pacepa sunt encomiastice, eroizante, pe când cele despre Paul Goma descriu în culori negre personalitatea marelui patriot şi disident. Mai mult de atât, Pacepa, înconjurat de susţinerea superlativă a unor ideologi precum Vladimir Tismăneanu sau a unor zeloşi jurnalişti ca Sorin Roşca Stănescu, a devenit diriguitor din umbră al politicii româneşti postdecembriste, ca altădată alt cominternist trecut prin stadiile andropoviene, Silviu Brucan. Sub umbrela unor asemenea spirite tutelare s-a şi produs actul de „condamnare a comunismului”, însuşit de naivul (ca să nu spun ignorantul), dar orgoliosul preşedinte Traian Băsescu, act concretizat prin faimosul Raport Tismăneanu, capodoperă de mistificare istorică sub a cărui groasă abureală trăiesc politicienii noştri, promotori incorigibili şi de neoprit ai nimicirii României. Altminteri, Raportul Tismăneanu (sub aparenţa „ştiinţificităţii”, croite din semiadevăruri) nu este întrecut decât de mistificările din Orizonturi roşii. Aşa încât bătălia care se dă azi pentru repunerea în adevăr a personalităţii lui Paul Goma înseamnă, implicit, năruirea prestigiilor prefabricate, năruirea legendei eroismului pacepian şi, odată cu el, a maşinăriei ideologice antiromâneşti care se ascunde în Raportul Tismăneanu. Iată de ce spiritele pro-Pacepa şi pro-Tismăneanu sunt atât de încinse.

În Războiul Rece dintre cele două sisteme politice mondiale, Moscova a ştiut să-şi creeze o vastă reţea de agenţi secreţi şi de propagandă, având, în atare direcţie, o certă superioritate faţă de Occident. Să amintesc doar de faimoşii „apostoli de la Cambridge”, recrutaţi din elita britanică: Kim Philby, Guy Burgess, Anthony Blunt, Donald Stuart Maclean, John Cairncross, care au adus servicii uriaşe Moscovei. După cum demonstrează Larry L. Watts, în două masive cărţi, România devenise excepţia în sânul Tratatului de la Varşovia, după retragerea armatelor sovietice din 1958, ducând cunoscuta politică de independenţă naţională, încât Bucureştiul ajunsese să fie tratat ca făcând parte dintre adversarii comunităţii socialiste, alături de China şi NATO. În consecinţă, Moscova s-a slujit de foştii kominternişti, pentru a ţine regimurile Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu sub control, recrutând, cu succes, şi cadre mai tinere din serviciile secrete româneşti, profitând mai ales de instalarea puterii bicefale la Bucureşti, între Cabinetele I şi II. Echivalentul „magnificilor” de la Cambridge, păstrând proporţiile, a fost gruparea, tot din cinci, alcătuită din Nicolae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Mihai Caraman, Constantin Iosif şi Ion Stănescu (ultimul, folosit, mai degrabă, de ceilalţi), gruparea fiind ocrotită îndeobşte de Elena Ceauşescu. La întâlnirea istorică din aprilie 1978, de la Washington, dintre preşedinţii Jimmy Carter şi Nicolae Ceauşescu, au fost prezenţi şi doi dintre „magnifici”: Ion Mihai Pacepa şi Constantin Iosif, care au alertat imediat Moscova în legătură cu „primejdia” ca Nicolae Ceauşescu să facă pasul decisiv către economia de piaţă şi către un sistem de securitate occidental. Nu întâmplător, după două luni, se va produce fuga lui Pacepa. Cauzele acestei grabe au fost puse din perspectiva celor trei ipoteze: strâmtorat de acuzele de corupţie care pluteau deasupra capului său; „iluminarea” ideologică şi misiunea încredinţată de Moscova, similară cu aceea a lui Anatoli Goliţân. Spre deosebire de toţi analiştii „cazului Pacepa”, cred că, paradoxal, toate aceste trei cauze sunt implicate în gestul „defectorului”. Corupţia, de altfel, a constituit principal act de acuzare, alături de trădare, la proces. Altminteri, „reabilitarea” din 1999 s-a făcut nu prin argumente juridice de fond, ci doar de proceduri. Mai mult de atât, fostul preşedinte Ion Iliescu a recunoscut că rejudecarea şi sentinţa au fost „dictate” de un gest politic, cu scopul de a convinge Statele Unite că România a făcut paşi spre Occident, în vederea integrării în NATO şi în UE. Şi asta nu pentru că fuga lui Pacepa s-a produs sub imboldul „iluminării” anticomuniste, ci pentru că, după zece ani de reeducare a hicleanului (când i s-a acordat şi cetăţenia), măruntul „magnific” a fost folosit, ca pion (nu ca „rege”, cum pretinde Tismăneanu!), pentru demolarea sistemului comunist, începând cu celebra lui carte de propagandă, doldora de mistificări şi minciuni, Orizonturi roşii. A fost momentul când s-a produs convergenţa dintre perestroika lui Mihail Gorbaciov şi planul Washingtonului de finalizare victorioasă a Războiului Rece, când Nicolae Ceauşescu devenise obstacol în calea destrămării comunismului clasic, chit că toată politica României, de la Declaraţia din aprilie din 1964 până la boicotarea antisovietică a Statutului Tratatului de la Varşovia, mersese pe calea părăsirii imperiului comunist. Din nenorocire, pentru România, politica externă (compromisă grav de cea internă) a lui Nicolae Ceauşescu, a fost un drum niciodată parcurs până la capăt, de unde şi caracterul tragic al destinului politic ceauşist, sfârşit cu transformarea lui în ţap ispăşitor de către revoluţia din decembrie 1989. Situaţie stranie, provocată de o personalitate profund schizoidă pe fondul unei „paranoia” de ordin ideologic, constând în incapacitatea de a discerne între antiteza dintre comunism şi naţionalism.

În context, Pacepa a înţeles perfidiile evoluţiei comunismului între cele două antiteze, ca avertizat discipol al lui Iuri Andropov, mentorul lui Mihail Gorbaciov, cel care va grăbi destrămarea imperiului sovietic în favoarea transnaţionalismului financiar mondialist, ajustat în hainele „democraţiei liberale” şi care a dat o nouă turnură internaţionalismului, devenit, sub umbrela „corectitudinii politice”, globalism. Transformându-se însă în pion al răzbunării Moscovei împotriva lui Ceauşescu (aidoma altui „iluminat”, Silviu Brucan, devenit eminenţa cenuşie a „revoluţiei” din decembrie 1989), Pacepa s-a postat pe versantul potrivnic României profunde, în pofida retoricii lui patriotarde de astăzi. Pe bună dreptate, generalul Ioan Talpeş a subliniat că adevărata faţă a lui Pacepa s-a dezvăluit imediat după 1989, când n-a făcut nimic pentru România, continuând să o submineze, încât, între altele, clauza naţiunii celei mai favorizate i s-a acordat abia în 1993, spre deosebire de celelalte ţări din fostul bloc comunist care au primit-o imediat[8]. Ioan Talpeş a declarat textual: „El e într-un război cu România. Asta e problema.” Iar acest război nu datează de la 1978, cum s-ar putea crede, ci din anii de tinereţe, când s-a decis să lucreze pentru KGB, care i-a şi sponsorizat, cu generozitate, studiile universitare între 1948-1951, după ce tatăl său, Mihai Pacepa, deja devenise omul de încredere al lui Rodion Malinovski încă din 1944, fiindu-i translator din română şi maghiară. Mai mult de atât, KGB-ul l-a răsfăţat pe tânărul Pacepa, punându-i la dispoziţie o maşină nouă, în toiul luptei de clasă cu „burghezia reacţionară”[9]. Viitorul general, a cărui ascensiune fulminantă n-ar fi fost posibilă fără sprijin moscovit, a rămas fidel ocrotitorilor. Nici serviciile secrete vest-germane, nici cele americane nu au avut încredere în aparenţele defecţiunii lui Pacepa, deşi l-au folosit pentru subminarea sistemului. Ştiau că este o „cârtiţă” moscovită. Foştii anchetatori DSS (Departamentul Securităţii de Stat) au stabilit clar că Pacepa, Doicaru, Caraman, Iosif, în parte Ion Stănescu („cei cinci nu chiar magnifici”, cum le spune Larry L. Watts) au fost „cârtiţe” ale KGB, toţi responsabili de corupţia generalizată din serviciile secrete[10]. Ancheta DSS a confirmat îndelungata fidelitate a lui Pacepa faţă de KGB: „relaţia strânsă pe care el a avut-o pe parcursul întregii sale cariere cu consilierii sovietici din domeniul informaţiilor (relaţie cu care avea să se laude mai târziu, chiar şi la multă vreme după ce astfel de relaţii au fost interzise în mod categoric, în 1963)”[11]. „Cârtiţele” fidele kominternismului, apoi kominformismului moscovit se bucurau şi de ocrotirea Elenei Ceauşescu ale cărei afinităţi mergeau către internaţionalişti, chit că aceştia n-au avut niciodată de gând s-o cruţe la momentul asasinatului ritualic din memorabila zi de Crăciun din 25 decembrie 1989.

La haosul din Securitate, produs de fuga lui Pacepa, s-a mai adăugat şi rivalitatea dintre Elena şi generalul Ilie Ceauşescu, pe tema armatei. Ilie Ceauşescu era în fruntea Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, iar Elenei i se indusese credinţa că armata devenise „antisocialistă” şi „pro-americană”. Elena Ceauşescu intenţiona să distrugă CSCITM, mergând până la ideea demolării palatului Cercului Militar Naţional (pe atunci Casa Centrală a Armatei), o bijuterie arhitectonică, ridicată între 1911-1923. Foştii kominternişti au încurajat aversiunile Elenei Ceauşescu faţă de armată, cu gândul că vor obţine controlul asupra spionajului militar în favoarea Moscovei. Tentativa de destituire a lui Ilie Ceauşescu a fost zădărnicită, totuşi, de Nicolae Ceauşescu, acesta neaprobând demiterea, verdict dat însă abia peste şase luni, începând el însuşi să se lase convins de Elena şi „apostoli” că americanii ne sunt duşmani. Din păcate, schimbările din Securitate au fost supravegheate şi produse, în mare parte, sub ochiul orgolios al Cabinetului II, care a impus oameni ca Tudor Postelnicu şi Nicolae Pleşiţă, ultimul lansând opinia că „defectarea” lui Pacepa n-a fost chiar atât de catastrofală[12], încât reforma în servicii a fost superficială, nedusă la capăt, pe fondul unor rivalităţi nestinse, ca aceea dintre armată şi Elena Ceauşescu. „Convergenţa dintre fuga lui Pacepa – spune Watts – şi apariţia unei noi conduceri a DIE/DGIE/CIE susţinute de Elena Ceauşescu s-a dovedit chiar mai dăunătoare pentru Direcţia de Informaţii Militare, DIM, comparativ cu permanentul conflict DIE-DIM.”[13] Prin antiamericanismul Elenei, „schizofrenia” din sânul conducerii partidului a devenit reală. Bicefalismul puterii este cel care a grăbit autodistrugerea României, între Scylla şi Charybda, între Moscova şi Washington.

*

Paradoxul subliniat de Watts este acesta: anchetele au arătat că Pacepa era omul Moscovei, dar el a fugit în America. Semn că hicleanul a fost folosit de KGB pentru pedepsirea României, mai precis a politicii sfidătoare a lui Nicolae Ceauşescu în cadrul Tratatului de la Varşovia. Povestea lui Pacepa era pe deplin conformă cu măsurile Moscovei de a-l izola pe Ceauşescu şi ţara lui de partenerii americani[14]. Kremlinul repeta cu succes cazul Anatoli Goliţân, produs cu intenţii similare privitor la România, cel care a va cimenta, pentru Bucureşti, imaginea unui „cal troian” al Moscovei. În vreme ce Pacepa, odată ajuns în America, se străduia să reînvie legenda „calului troian” moscovit, Brejnev se plângea lui Todor Jivkov că politica României e în flagrantă antiteză cu „cea a restului ţărilor din Pactul de la Varşovia”, subminând securitatea lumii comuniste: „În mod ironic, dacă exista cu adevărat un «mit» privitor la independenţa României, acesta rezida în faptul că «independenţa» era un termen prea palid pentru a descrie politici atât de vizibil şi de constant ostile obiectivelor esenţiale ale sovieticilor.”[15]

Ceauşescu a înţeles imediat că fuga generalului era opera KGB-ului. Mai mult, surse din KGB l-au avertizat, în mod cinic, că Pacepa se pregătea pentru trădare! La o săptămână după plecarea „defectorului”, liderul de la Bucureşti denunţa imperialismul Moscovei care se folosea de „spionaj şi subversiune” prin recrutarea de „elemente renegate şi decăzute”, exemplul prim fiind, desigur, Pacepa. Ceauşescu folosea cuvântul imperialism nu ca referinţă la America, ci vizând Kremlinul care deţinea abuziv teritorii româneşti, dar şi pretenţiile Budapestei cu privire la Transilvania. Administraţia Carter a tratat cu indiferenţă minciunile defectorului: „Principalele afirmaţii ale lui Pacepa nu au fost considerate credibile nici de autorităţile germane, nici de administraţia Carter, care le-au tratat cu indiferenţa binemeritată. Pacepa a avut câştig de cauză într-unele dintre cercurile atrase de teoriile cu iz de conspiraţie ale lui Goliţân.”[16] Distorsiunea se va produce abia odată cu pierderea alegerilor de către Carter, în 1980, când mistificările lui Pacepa încep să prindă teren sub administraţiile Ronald Reagan şi George Bush (1980-1992). Propaganda resentimentară a lui Pacepa va fi susţinută mai întâi de agentul special FBI Wayne A. Barnes, ziaristul Michael Ledeen, fost consilier al lui Alexander Haig, de la Casa Albă, de jurnalistul Newsweek Arnaud de Bourchgrave, de analista Juliana Pilon (de la Heritage Fundation), iar, între români, de Vladimir Tismăneanu, Nestor Rateş, Dorin Tudoran, Sorin Roşca Stănescu şi Dan Pavel. Dezinformarea a fost posibilă şi prin prezenţa unor maghiari în structurile CIA, care, în fapt, erau „cârtiţe” moscovite, mai ales şeful operaţiunilor din Divizia Sovietică şi Est Europeană.

Prima grijă a lui Pacepa, ajuns la Washington, a fost dezinformarea totală în legătură cu politica externă a României, dezinformare ce era ţinta centrală a Moscovei. A pornit, întâi, să acrediteze ideea că preşedintele român „nutrea o ură profundă faţă de S.U.A. şi un dispreţ personal la adresa preşedintelui american, Jimmy Carter”, dar, în primul rând, că România era campioana spionajului tehnologic în favoarea Moscovei. Faptul va fi tema obsedantă a carierei ultime a defectorului, scoasă în văzul lumii îndeobşte prin Orizonturi roşii, atrăgând atenţia asupra ei chiar de pe copertă. Într-adevăr, spionajul statelor din Tratatul de la Varşovia avea o misiune specială în furtul de tehnologie pentru centrul imperial. Dar Pacepa a pus în fruntea listei România, pe când, în realitate, fruntaşele erau, în ordine, Ungaria, Polonia, Germania de Est şi Cehoslovacia. Curios că Pacepa a scos de pe listă Ungaria, una dintre cele mai loialiste ţări din bloc, care, alături de Polonia (cum a estimat National Intelligence Estimates), a comis cele mai multe hoţii tehnologice: „Pe lângă insidioasa şi pe deplin incorecta includere a României în acest grup, el a exclus în mod inexplicabil Ungaria (o omisiune care apare în mod constant în scrierile lui Pacepa)”[17]. Investigaţiile declanşate sub administraţiile Carter şi Reagan au infirmat acuzele defectorului. Ronald Reagan a subliniat că România era singurul partener din blocul sovietic căruia i se putea transfera tehnologie militară cu garanţia că aceasta nu va ajunge la Kremlin. Documentaţia lui Larry L. Watts este imbatabilă, în acest sens. Cercetările lui Viktor Suvorov duc spre aceleaşi concluzii. Singurul „caz” de furt tehnologic pe care l-a comis România a fost în favoarea Franţei: sticla de parbriz folosită de Renault la automobilele Dacia!

Politica României în Orientul Mijlociu, unică în cadrul blocului, n-a scăpat nici ea de mistificările lui Pacepa, care a scornit, între altele, aberaţia că Bucureştiul a trimis 500 de agenţi în ţările islamice spre a incita la antisemitism, fapt contrazis, mai târziu de oficialii israelieni, care au mulţumit României pentru capacitatea de mediere diplomatică. O veritabilă ofensivă a dus Pacepa în vederea discreditării unor personalităţi americane care îi primejduiau minciunile şi care, în ochii lui, păcătuiau prin „pro-românism”. Astfel, fostul ambasador al Statelor Unite la Bucureşti între 1974-1977, Harry Barnes jr., a fost acuzat de „naivitate” şi că ar fi transmis informaţii secrete către Securitatea lui Ceauşescu. Şi asta fiindcă el continua să recunoască şi să susţină politica de independenţă a României faţă de Moscova: „Altfel spus, «naivul» Barnes era vizat fiindcă era bine informat, bine anturat şi susţinea politicile româneşti care serveau interesele americane.”[18] Astfel de delaţiuni au continuat şi după 1980, deşi acuzaţiile generalului „fuseseră infirmate în cadrul unor investigaţii separate efectuate de FBI şi de Departamentul de Stat în timpul administraţiei Carter, şi din nou în urma unei anchete conduse sub mandatul lui Reagan.”[19] Eficienţa acuzaţiilor de acest fel şi a celor privitoare la furtul de tehnologii s-a perpetuat fiindcă informaţiile contrazicătoare erau clasificate. Unei „demascări” similare fusese supusă şi una dintre cele mai marcante personalităţi ale diplomaţiei americane, Averell Harriman, fost ambasador la Moscova, implementator al Planului Marshall, apoi sprijinitor al diplomaţiei româneşti[20] în negocierile de la Geneva din 1962, în privinţa Laosului etc. Modelul, acelaşi ca la Pacepa. Atunci, defectorul sovietic Anatoli Goliţân l-a acuzat pe Harriman că fusese în anii ’60 agent sovietic, reuşind să-l convingă de aşa ceva pe James Jesus Angelton, şeful contrainformaţiilor CIA. Şi asta fiindcă Harriman luase apărarea românilor, lăudând independenţa faţă de Moscova. Inatacabil, Harriman a mai fost supus unor tentative de recrutare KGB (la începutul anilor ’70), apoi în 1975, la iniţiativa personală a lui Iuri Andropov, mentorul lui Pacepa.

Sofistica dezinformării croită pe teoria andropviană a supravieţuirii comunismului în contextul în care sistemul capitalist s-a dovedit mai viabil decât economia centralizată prin dictatură a proletariatului (apoi prin dictaturi de tip personal), a culminat cu perestroika gorbaciovistă care s-a văzut nevoită să se „alchimizeze”, finalmente, în „anticomunism”, devenit mană cerească pentru globalismul financiar de tip cartel transnaţional, care domină azi tot mai mult în economia centralizată, „neosocialist-neoconservatoare” din UE[21]. Generalul Rogojan a sesizat paradoxul: „Nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze decât să apară la iniţiativa altora şi să încerce ulterior abordarea lor.” El dă exemplul fabricării unor „disidenţi” ca Vladimir Tismăneanu, care aveau să se erijeze în „neoconservatori”. Aşa se autoprezintă liderii din GDS-ul postdecembrist, stipendiat de Fundaţiile Soros care au avut un rol crucial şi-n reformele gorbacioviste. Una dintre primele traduceri ale Editurii Humanitas a fost cartea lui Georges Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, punere în doctrină-program a teoriei kaghebiste a lui Iuri Andropov.

După cum Tismăneanu i-a adus supreme elogii lui Pacepa, nici acesta nu s-a lăsat mai prejos. Numai că diletantismul în materie de ideologii i-a jucat feste ca şi în mistificările din Orizonturi roşii. Pacepa susţine şi el teza că Vladimir Tismăneanu a evoluat către neoconservatorism, pe urmele britanicului Eric Hobsbawn (1917-2012), care ar fi la originea neoconservatorismului american, după ce a trecut prin partizanat comunist, cum ar rezulta din cărţile The Age of Revolution:Europe 1789-1848 (1962) şi The Age of Extremes: the short twentieth century, 1914-1991 (1994). Ba chiar Tismăneanu însuşi ar fi întemeietorul variantei americane neoconservatoare. Vorbind de funie în casa spânzuratului, Pacepa regretă că Eric Hobsbawn a ţinut „să devină şi un marxist profesionist, şi, marxiştii sunt, prin definiţie, mincinoşi”[22] şi, prin minciună, au ucis 115 milioane de oameni. Foarte adevărat, dar Pacepa nu face decât să vorbească despre propriul marxism şi al lui Tismăneanu însuşi, metamorfozat în „anticomunism”. Exemplul evoluţiei lui Eric Hobsbawn este pe deplin asemănător cu al „defectorilor” români în cauză. Într-adevăr, Eric Hobsbawn a intrat în Partidul Comunist Britanic din 1936 (nestrăin fiind de recrutarea faimoşilor „apostoli de la Cambridge”) şi i-a rămas fidel până la moartea survenită în 1993 (poate până atunci i-a rămas fidel, fiindcă autorul a murit în 2012!), creând, culmea, „neoconservatorismul”, în tulburătoare consonanţă cu teoria stadială a lui Andropov! Pacepa spune că şi Tismăneanu a fost în tinereţe comunist, numai că s-ar fi despărţit definitiv de el, devenind „cel mai bun expert în comunismul românesc şi unul dintre erudiţii de vârf pe subiectul Europei de Est”. Gura păcătosului adevăr grăieşte: Tismăneanu, fără îndoială, este un expert în comunismul cu faţă „neoconservatoare”, marea lui performanţă fiind că l-a implementat şi în România postdecembristă sub aceeaşi faţă „anticomunistă”, cucerindu-l definitiv pe un preşedinte precum Traian Băsescu, cel care se crede om politic de „dreapta”, luându-şi ca ideologi de sprijin pe experţii din GDS. Dacă un Ion Iliescu se arătase vulnerabil, nereuşind să parcurgă decât trei trepte din testamentul lui Iuri Andropov, ca şi Mihail Gorbaciov, Traian Băsescu a urcat şi pe versantul al patrulea, impulsionat de ideologia GDS, desigur, „neoconservatoare”, deşi eticheta nu mai are nimic de a face cu conservatismul lui Titu Maiorescu, al lui Nicu Filipescu sau al lui Mihai Eminescu, cel din urmă fiind supus de „neoconservatorii” actuali unei prigoniri furibunde, numit fiind, prăpăstios, „cadavrul din debara”. Aşa se explică trecerea spectaculoasă a lui Traian Băsescu din sânul „criptocomunismului” iliescian în cel gedesist, salt similar cu al elevului kaghebist al lui Iuri Andropov, Vladimir Putin, din gorbaciovism direct în „democraţia liberală”, reînviind, în realitate, spiritul imperial ţaristo-stalinist. Ceea ce recunoaşte şi Pacepa: „În 2000, unii dintre foştii mei colegi din KGB au preluat Kremlinul şi au transformat Rusia în prima dictatură a serviciilor secrete din istorie. În timpul Uniunii Sovietice, KGB era un stat în stat. Acum KGB este statul.” Să acceptăm: preşedintelui român nu i-a reuşit ceea ce i-a reuşit kaghebistului Putin. Traian Băsescu n-a putut decât să-şi răsplătească susţinătorii, să inventeze imaginea unui „preşedinte jucător” sau să admită că sarcina condamnării comunismului clasic i se cuvine lui Vladimir Tismăneanu, nicicum lui Paul Goma, iar pentru asta l-a mai învrednicit, se zice, la propunerea lui Patapievici, şi cu Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Mare Cavaler. Fireşte, cazul răsplătirii „hiclenilor” nu este singular, altul de notorietate fiind acordarea, lui László Tökés, a înaltului titlu Ordinul Naţional „Steaua României” pentru merite, inventate, în Revoluţia din Decembrie 1989. Într-adevăr, politicienii români consolidează irezistibil tradiţia adulării şi răsplătirii trădătorilor, de orice neam ar fi.

E momentul să disociem între felul cum statul român postdecembrist a gratulat hicleniile „disidenţilor” şi „defectorilor” de tip Tismăneanu-Pacepa prin raportare la modul cum au fost trataţi rezistenţii adevăraţi ai regimului comunist, reperul emblematic fiind Paul Goma. Diferenţa sare în ochi de la modul cum s-au opus aceştia politicii lui Nicolae Ceauşescu: primii au boicotat politica externă a lui Ceauşescu, adică tocmai acea atitudine care marca independenţa naţională împotriva spiritului kominternist al Moscovei; Goma a sancţionat, în schimb, politica internă, antinaţională a comunismului de care Ceauşescu n-a putut să se debaraseze din pricini foarte încurcate, dar, proprio motu, din cauza dezastruosului cult al personalităţii care a atins cote unice în blocul sovietic, comparabile cu ale lui Stalin. Altfel spus, Ceauşescu şi-a fost propriul său duşman, cu consecinţe incalculabile pentru ţară, fiindcă toate nefericirile trăite de populaţie au sfârşit prin a-l transforma în ţap ispăşitor, printr-o „revoluţie” sângeroasă, dominată de mentalitatea precreştină al răzbunătorilor de tip Silviu Brucan care slujeau tocmai spiritul kominternist al Moscovei ateiste. De aici alegerea zilei de Crăciun pentru executarea ţapilor ispăşitori, păcat contravenind flagrant cu duhul creştin al poporului român. Asemenea „viclenie” a istoriei nu i-a scăpat nici lui Larry L. Watts, care, în interviul acordat lui Nicolae Balint, la întrebarea de ce Nicolae Ceauşescu a fost atât de „blocat”, fie dinspre Moscova, fie dinspre Occident, a răspuns că impasul a survenit după 1978, din cauza evidentei nerespectări a drepturilor omului, când situaţia ţării s-a deteriorat, încât „mulţi simţeau nevoia să găsească un vinovat şi nişte cauze simple pentru un fenomen complex. Acesta este şi un fenomen comun în întreaga lume. După ce trec printr-un dezastru naţional, multe societăţi încearcă să simplifice cauza, să învinovăţească un singur om, şi apoi să meargă mai departe. Este calea cea mai uşoară, de obicei politică, dar care din punct de vedere istoric, e rareori corectă.”

În mod grăitor, Goma a aderat, în 1968, la politica lui Ceauşescu datorită naţionalismului său în politica externă, care a însufleţit întreaga naţiune în momentul invaziei în Cehoslovacia, dar şi pentru deschiderea culturală, care a înlesnit, după hibridarea proletcultistă, resurecţia adevărului în literatură şi artă. De aceea s-a spus că anul primăverii de la Praga a fost clipa astrală a carierei politice ceauşiste, clipă pe care Moscova n-o va ierta niciodată. Apoi, a urmat al doilea pariu istoric pe care rezistenţi ca Paul Goma se aşteptau să fie câştigat: Conferinţa de la Helsinki, din 1975, pentru organizarea căreia liderii comunişti din România au depus un efort remarcabil, căci hotărârile finale aveau darul să consolideze politica naţională. Ceea ce s-a numit „coşul III” al Actului final se referea la respectarea drepturilor omului, aspect faţă de care Moscova şi loialiştii din Tratatul de la Varşovia au făcut opoziţie, sub pretext de amestec în treburile interne din partea Occidentului. Interesant că Nicolae Ceauşescu n-a făcut opoziţie faţă de „coşul III”, dar, curând, în politica internă, prevederile nu vor fi respectate. Este pricina din care rezistenţa lui Goma se va transforma în disidenţă, urmată de expulzarea din ţară în 1978. Acum, „disidenţii” născuţi pe filiera Moscovei au părut că se întâlnesc cu rezistenţii naţionali. Diferenţa dintre ei se va vedea însă curând. Cei mai mulţi „disidenţi” anticomunişti vor fi creaţia Moscovei, pe când rezistenţii au fost cei îngrijoraţi de soarta naţiunii. Între primii, Pacepa, Tismăneanu ş.a., între ceilalţi, Paul Goma, Nicolae Breban, Virgil Tănase, Dumitru Ţepeneag ş.a. Nu e doar o coincidenţă că plecarea lui Tismăneanu în America s-a produs în plină ascensiune a perestroikăi, în 1987, când legenda neagră înfăşura tot mai strâns politica lui Ceauşescu şi România. Defecţiunea lui Tismăneanu s-a produs tot pe filieră moscovită. El avea două surori născute în URSS, una dintre ele, Rodica, fiind căsătorită cu un Toncilescu, inginer chimist, apropiat de Elena Ceauşeascu şi „inspirator” al studiilor savantei. Acordul plecării în America pentru Vladimir Tismăneanu a fost dat pe căi oculte („pe firul scurt”), cum demonstrează generalul Rogojan, cu ajutorul intervenţiei unei prietene a mamei lui Volodea, în urma căreia i s-a confecţionat o fişă mincinoasă. Drept recunoştinţă pentru patria care-l stipendiase pe Leon Tismeneţchi, istoria bolşevismului în România, în celebrul Raport Tismăneanu, nu începe cu Săptămâna Roşie care a debutat la 28 iunie 1940, ci întregul text demască naţional-comunismul ajuns pe culme cu anii dictaturii lui Ceauşescu, culpabilizând mai tot ce ţinea de naţional, Biserica Ortodoxă Română, cultura naţională etc. Este punctul în care s-au despărţit apele între Vladimir Tismăneanu şi Paul Goma: primul victorios în decembrie 1989, alături de generalul Pacepa şi de Silviu Brucan, al doilea – marginalizat şi demonizat cu etichetări tipic kominterniste. Scrierile lui Ion Mihai Pacepa şi ale lui Vladimir Tismăneanu diferă doar prin stil, unul nepriceput a mistifica, rudimentar în elocvenţă, celălalt mai rafinat, înarmat cu arsenalul cercetării ştiinţifice care i-a permis a da impresia „adevărului istoric” slujindu-se din frânturi de adevăruri la umbra cărora minciuna a devenit credibilă în ochii neavizaţilor. Dacă scrierile lui Pacepa, pline de gafe, pot fi uşor spulberate, ale lui Tismăneanu sunt mai greu de demontat din pricina faptului că a reuşit să devină, ca altădată Mihail Roller, istoricul oficial al regimului Traian Băsescu, după ce l-a curtat pe Ion Iliescu, pe care l-a gratulat cu o carte de convorbiri[23]. Numai că America i-a propulsat pe cei doi în tabăra câştigătoare a anului 1989 şi tot America le arată impostura, prin istorici obiectivi precum Larry L. Watts sau prin voci lucide precum cea a universitarului român de peste ocean, istoricul Mircea Platon, un conservator autentic, care, alături de Gheorghe Fedorovici, Ovidiu Hurduzeu şi Paul Gottfried (conservator american, profesor la Elizabethtown College, Pennsyilvania) nu-şi face iluzii cu privire la mistificările „neoconservatorilor” care, corect, trebuiau să se recunoască neocomunişti de tradiţie troţkistă. De ce Vladimir Tismăneanu, ca şi Pacepa, este în neputinţă de a scrie istorie obiectivă despre români, ne-a spune Mircea Platon. Mai întâi, subliniază absurditatea autonumirii de neoconservator a ideologului troţkist: „A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate.” Or, aşa cum observă un conservator autentic precum Paul Gottfried[24], comentându-i cartea Fantasies of Salvation / Fantasmele salvării[25], Vladimir Tismăneanu consideră nu numai că românii nu au o identitate, dar că au şi pierdut dreptul de a avea identitate naţională din pricina „antisemitismului” lor tradiţional! Într-un eseu, cu titlu, grăitor, O fantomă bântuie România: Vladimir Tismăneanu, publicat, mai întâi, în „Convorbiri literare”, apoi într-un volum semnat împreună cu Gheorghe Fedorovici[26], Mircea Platon explică astfel inaptitudinea de istoric român a lui Tismăneanu: „La urma urmelor, dl. Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român”. Şi: „D-nul Tismăneanu foloseşte discursul şi apucăturile celor care au distrus România. Aşa a fost educat. (…) De zeci de ani suntem siliţi, dacă nu acceptăm corupţia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmaşii celor care au distrus şi distrug România, care seacă albiile de ape, dau lecţii de moralitate şi ne învaţă cum să ne dezbărăm de strămoşi, de naţiune, de credinţă, de patrie, de cultura românească şi de alte racile ale trecutului.”

Aproape în aceiaşi termeni se pronunţa Paul Goma. Se dovedeşte că hicleniile istoriei, oricât de bine ticluite, au un sfârşit pe măsură, indiferent cât de bine regizate ar fi ele. Aceasta va fi şi soarta „defecţiunii eroice” a lui Ion Mihai Pacepa şi a „disidenţei anticomuniste” a lui Vladimir Tismăneanu.

Theodor CODREANU

Sursa: Contemporanul via Ziaristi Online

[1] Referinţe la hicleniile lui Vladimir Tismăneanu se găsesc în cartea lui Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Bucureşti, Editura Compania, 2011, îndeobşte cap. „Cazul Volodea” sau ce vor să ştie americanii, dar şi în alt cap.: Tismăneanu şi Patapievici: sub zodia noilor kominformişti.

[2] Larry L. Watts, Dacă cineva comite acte de trădare o dată, îi va fi uşor să o facă din nou, interviu acordat lui Nicolae Balint, în „Curentul Internaţional”, 29 octombrie 2013.

[3] Cf. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, pp. 702-708.

[4] A se vedea cap. Puterea bicefală din cartea noastră A doua schimbare la faţă, Editura Scara, Bucureşti, 2013.

[5] Stelian Tănase, Pe cine a trădat generalul Pacepa, în „Adevărul”. 29 aprilie 2013.

[6] În ochii lui Vladimir Tismăneanu, Ion Mihai Pacepa este marele erou disident al ţărilor din fostul bloc comunist, mai important decât Soljeniţân sau Paul Goma, întrucât: „Numele său aparţine istoriei autentice a Războiului Rece. Mărturia sa despre ce a însemnat comunismul, românesc şi mondial, a contat imens în trezirea Vestului. Este, neîndoios, unul dintre cei mai buni cunoscători ai sistemelor totalitare. După ruptura cu dictatura comunistă, generalul Pacepa a devenit un critic neînduplecat al ideologiei şi practicilor tiraniilor de sorginte marxistă, precum şi al variilor regimuri şi mişcări radicale ostile valorilor democratice.” (Contributor.ro, 11 iulie 2013).

[7] Octavian Stelian Andronic, 36 de ani în serviciile secrete ale României – din respect pentru adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

[8] Vezi şi Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, trad. din engleză, de Adriana Bădescu, Editura Rao, Bucureşti, 2013, p. 122.

[9] Larry L. Watts, op. cit., p. 149.

[10] Ibidem,pp. 137, 139.

[11] Ibidem, p. 149.

[12] Ibidem, p. 141.

[13] Ibidem, p. 144.

[14] Ibidem, p. 149.

[15] Ibidem, p. 153.

[16] Ibidem, p. 151.

[17] Ibidem, p. 129.

[18] Ibidem, p. 134.

[19] Ibidem, p. 135.

[20] A se vedea W. Averell Harriman, Recunoştinţă pentru români, în Scrisori către editor, „The Washington Post”, 12 septembrie 1972.

[21] Pentru această situaţie aparent paradoxală, a se vedea Paul Anthony Taylor, Alexandra Niedzwiecki, Matthias Rath şi August Kowalczyk, Rădăcinile naziste ale „Bruxelles UE”, 2012, ediţie internet.

[22] Vezi Vladimir Tismăneanu: „Ciuma totalitară: Ion Mihai Pacepa despre „Diavolul în istorie”, în „Contributor.ro”, 11 iulie 2013.

[23] Marele şoc. Din finalul unui secol scurt, Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

[24] Paul Gottfried, Neoconii de la Dunăre, trad. în română, de Mircea Platon, postat pe takimag.com, 4 mai 2009.

[25] Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării: naţionalism, democrație și mit în Europa postcomunistă”, Princeton UP, 1998, Polirom, 1999.

[26] Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Editura Predania, Bucureşti, 2009.

Print Friendly, PDF & Email

7 comments

  1. Jose Arcadio

    Este dificil in zilele noastre sa definesti cu precizie Antihristul.Totusi,daca ne gandim ca cele mai multe crime au fost facute ,fie in numele credintei,fie,mai nou in numele democratiei(a se citi demoNcratie) se poate vedea cu ochiul liber ca cei care vor ,pe plan mondial sa obtina controlul absolut asupra tuturor statelor,transformandu-le cetatenii in sclavi sunt Antihristul.Este vorba despre un conglomerat international de vechi banci cu traditie in inginerii financiare (responsabile de criza din 1929) in frunte cu Federal Reserve cu sediul in New York (New York Fed) si grupul de banci (toate private) din G8,care au ca instrumente Banca Mondiala si FMI,care au vechi state de plata in distrugerea economica a multor state,prin coruperea celor de la varf,prin manipularea si monitorizarea lor pana la distrugerea si aservirea totala.Astia sunt dusmanii omenirii,inclusiv ai poporului american pe care l-au transformat in sclav supus fara sa-si dea seama (visul american,mai bine zis fata morgana americana).Presedintii americani stau smirna in fata lor,si impreuna cu Congresul le servesc interesele .Probabil JFK nu a acceptat situatia de fapt si a fost rezolvat,dupa cum se stie.Acesti Antihristi au venit si la noi din ’89 incoace si au intrat pe usa din fata ,fiind primiti cu ovatii si aducand cu ei cutiuta Pandorei pe care au golit-o pas cu pas,dar ai nostri,ca brazii, sunt foarte zelosi si au accelerat procesul de distrugere,urmand sa-i mai votam iar si iar…Asa-i in demoNcratie…

    • Greuceanu

      Ai perfecta dreptate, Jose Arcadio. Ma mira doar ca in analiza ta nu ai identificat si corectitudinea politica drep vector de distrugere a tot ce mai inseamna normalitate si decenta in lumea asta. Promotorii de peste Ocean ai corectitudinii politice care s-a raspandit ca un virus peste mapamond sunt inspaimantator de nocivi si stiu foarte bine ce fac: amesteca si descalifica valorile, bunul simt si moralitatea, instapanind in locul lor confuzia, nesiguranta, timorarea, lasitatea, resemnarea in fata raului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.