Prof Nae Georgescu: Cristina Nichituş Roncea „scrie” cu imagini despre calugari o carte de alt fel, o carte de idei. Lansare: Libraria Sophia, joi, 19 ianuarie - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Prof Nae Georgescu: Cristina Nichituş Roncea „scrie” cu imagini despre calugari o carte de alt fel, o carte de idei. Lansare: Libraria Sophia, joi, 19 ianuarie

Un album de idei fotografice

Prof Nae Georgescu

Dintre atâtea chipuri cernite din albumul Cristinei Nichituş Roncea, îmi pironeşte privirile în carte un profil cu faţa întoarsă de la lumină (fotografiat din spate) din braţele căruia ţâşneşte peste umăr un buchet imens de flori de câmp. Totul se estompează în jur: un zid de mănăstire se şterge alb în margaretele din braţul cu flori, acoperişul, probabil roşu, devine pată violetă în prelungirea liliacului şi brebeneilor sau puroinicelor, iarba verde de la picioare s-a dizolvat deja în frunzele din braţ dar şi în clopoţei, chiar negrul hainei călugăreşti şi al acoperământului capului a câştigat reflexe alburii, violacee, albăstrii. Nu este o simfonie a culorilor, nu. Mai degrabă o ceartă ostentativă a lor. Iar pentru ochiul celui care a parcurs, până la această pagină cu numărul 113, aceste imagini de sfinţi, călugări, peisaje ori construcţii religioase, pentru ochiul meu de pildă, este ca un semnal de alarmă. Stop cadru! Ce e cu atâta negru călugăresc şi cu această explozie florală strânsă în braţul lui? E ca un memento mori pentru natură, adică viaţa monahală ar fi ca o celebrare a morţii vegetale, adică această haină neagră ce a cosit culorile vii ale câmpului ne aduce aminte că repede-repede ele se vor ofili, fân vor deveni, negrul pământ le va învăli?!

Dacă priveşti din nou tabloul, după ce ai raţionat astfel, surprinzi o altă undă a realului: buchetul din braţele chipului întors se revarsă peste negrul hainei şi acoperământului ei, le îndulceşte acel negru călugăresc până la capacitatea de a oglindi în el culorile vii. Este, aşadar, dimpotrivă: viaţa îmbrăţişează moartea, o ţine în suspensie o clipă, o anulează pentru clipa acestei armonii de culori…

Ne-am obişnuit cu călugări trăind în munţi, printre stânci golaşe, în schituri din lemn uscat, eventual în peisaj hibernal intrând în contrast coloristic cu negrul hainelor lor. Cristina Nichituş Roncea „scrie” cu imagini o carte de alt fel, o carte de idei. Desprind, drept punct de referinţă pentru mine ca privitor atent, mai întâi această răsturnare de planuri: nu e iarnă, nu e pământ negru sau galben, nu e stâncă pe fundalul acestor felii de viaţă – ci natură, natură vie, puternică şi cotropitoare de-a dreptul. Iar oamenii aceştia, pentru că sunt înainte de toate oameni, muncesc ca să mănânce, ca să se îmbrace, ca să se adăpostească: sunt oameni naturali. Din când în când, la ore fixe mai ales, ei se roagă sau cântă imnuri de slavă către Dumnezeu sau citesc în grup texte din cărţi subţiri şi vechi sau se ocupă de clopotele bisericilor, de toacă, foc, animale. Tot ce fac, însă, fac înveşmântaţi în negrul costumului lor, lăsându-se hărţuiţi de horbota culorilor dintr-o poiană înverzită. Este ca şi cum, în peisaj eminamente uman, de oraş actual adică, între atâţia şi atâţia oameni te-ai păstra tu însuţi trecând printre ei fără să te schimbi cu nimic. Mircea Eliade spunea că e mai uşor să rămâi român undeva, la margine de ţară, decât în centru, în capitală, pentru că acolo, departe, eşti numai tu cu tine însuţi, eventual cu celălalt de care te delimitezi – pe când aici, în centru, trebuie să faci faţă marilor „otrăvuri” ale civilizaţiei, ale culturii mai ales. Despre viaţa călugărească nu se poate spune acelaşi lucru, după opinia fotografică a Cristinei Nichituş Roncea, ba dimpotrivă: acolo, departe, în natură e mai greu, pentru că eşti o pată neagră în crudul ei etern, pentru că-i aminteşti că exişti ca negru şi-ţi aminteşte că există ca viaţă. E uşor să te păstrezi într-o lume urbană, fără culori, pentru că nu intri în dialog contradictoriu. E greu, foarte greu, în natură, mai ales vara, mai ales primăvara.

Şi totuşi, aceste greutăţi sunt trăite obişnuit, nu rareori în întrepătrundere cu laicii care vizitează mănăstirile –şi care, ne fiind neapărat obligaţi să se îmbrace în haine negre, au, parcă, rolul florilor din poiană, în sensul că par a le sufoca pe călugăriţe cu roşul, verdele, galbenul, albastrul straielor lor de adunătură…Iată de ce am găsit că aceasta este o idee centrală: se reverberează în totul. La baza lumii stă, după Cristina Nichituş Roncea, opoziţia dintre negru şi toate celelalte culori. O opoziţie dialectică, adică atragere şi respingere – iar pentru noi, oamenii privitori, o adevărată oglindă a sufletului nostru, pentru că toţi ne uităm, la un moment dat, privind această luptă de basm descoperită de către autoare, în ce culori suntem îmbrăcaţi, dacă avem cutare culoare în straiele noastre, dacă nu cumva suntem prea pestriţ acoperiţi de straie… Asta nu înseamnă că ne-am întreba cât de călugări suntem, sau dacă suntem întrucâtva călugări în adâncul sufletului nostru – ci pur şi simplu întrebarea necesară ar fi dacă ştim că pe lume există şi călugări, că ei sunt de neclintit din dogma lor, că ei se întreabă pentru noi ce e viaţa, ce e moartea, că ei şi numai ei pot vieţui pe pământ ca şi în ceruri.

1. Cristina Nichituş Roncea: „Precum în cer, aşa şi pe pământ”. Călătorie foto prin lumea ortodoxă românească. Editura Compania.  Lansare: Libraria Sophia, joi, 19 ianuarie, ora 18.00

Cititi si: Patericul Egyptean: O carte acronică pentru ieşirea din orice fel de criză. Lansare: Libraria Sophia, joi, 19 ianuarie

Vedeti si: VIDEO: De vorba cu Parintele Justin Parvu: Cum a ridicat Duhovnicul Ortodoxiei romane Manastirea Petru Voda, Manastirea Paltin, Azilul de batrani si Caminul de copii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.