Marele istoric Gheorghe Buzatu la intalnirea cu fratii sai, Iorga, Bratianu, Parvan, si cu Dumnezeu. 40 de zile de la plecarea Profesorului. Omagiul nostru si al lui Petru Ursache

Prof-Gheorghe-Buzatu-la-Teii-lui-Eminescu-din-Copou-Iasi-2012-Foto-Cristina-Nichitus-Roncea

“Gheorghe Buzatu va rămâne în memoria generaţiilor de cercetători şi de studenţi prin forţa colosală de a descătuşa istoria din captivitatea dogmatică în care a fost menţinută în deceniile comuniste şi postcomuniste”

de Petru Ursache

Am motive să cred că istoricul Gheorghe Buzatu ocupă o poziţie privilegiată în conştiinţa specialistului de aleasă ţinută profesională, ca şi a cititorului iubitor de adevăr şi de cunoaşterea lucrurilor în curgerea lor firească, exactă, netrucată. Este de reţinut, printre multe altele şi cu luare aminte, afirmaţia lui Florin Constantiniu dintr-o scriere formulată ca „un gînd de recunoştinţă pentru profesorul Gheorghe Buzatu, marele înnoitor al istoriografiei noastre contemporane”. Iată un cuvînt „sincer”, care onorează cu atît mai mult cu cît porneşte  de la un distins coleg de breaslă, cu îndelungă şi încercată experienţă de bibliotecă, în măsură să întărească  unitatea de front ce-i animă pe oamenii de ştiinţă, de linia întîi, la fel de preocupaţi de studiul temeinic al trecutului nostru. Propoziţia citată provine din Argument la volumul Românii între ruşi şi sovietici, coordonat de însuşi istoricul şi academicianul Florin Constantiniu şi publicat sub egida Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană – Iaşi. Titlul Românii între ruşi şi sovietici dezvăluie una dintre direcţiile importante şi înnoitoare ale cercetării contemporane, curajul specialiştilor în abordarea unor teme greu accesibile, dar de stringentă actualitate, dat fiind că „istoria” înseamnă, deopotrivă, „prezent” şi „viitor”, dorinţa de pătrundere pînă în adîncimile cele mai ascunse ale cîmpului de investigaţie, pe verticală, nu doar pe orizontala comodă. „Între” ruşi şi sovietici pare, într- adevăr, să fie situată o zonă inedită, oarecum abisală, pe care românii simt necesitatea vitală s-o cunoască, fără indicaţii politizate, fără presiuni din afară; după cum o zonă la fel de incitantă se presupune a fi „între” ruşi şi leninişti, alta „între” români şi cominternişti, etc.

Nu-mi pot explica pînă la capăt în ce măsură istoricul şi profesorul Gheorghe Buzatu este un teoretician al disciplinei în accepţiunea lui Xenopol, Pârvan sau, mai nou, în maniera lui Henri Michel, Alain Decaux, Andreas Hillgruber, Ernst Nolte. Dar, adesea, se află în cosonanţă cu aceştia. El se arată încrezător, cu prioritate,  în avantajele studiului surselor originale, cum confirmă, printre multe altele, un subtitlu din volumul Antonescu. Hitler. Stalin, III (Iaşi, 2008, p. 170). Aici, autorul se afirmă ca un veritabil teoretician al documentului, al surselor concrete, insistînd asupra descoperirii, sistematizării, conservării izvoarelor, decisive în construirea discursului ştiinţific. Indiferent de varietatea formală, acte, jurnale, memorii, etc. ele se dovedesc utile, într-un grad sau altul, sprijinindu-se şi completîndu-se întreolaltă. Condiţia este ca istoricul, devenit prin îndelungă strădanie „cititor” experimentat, să le decripteze cu grijă, răspundere şi măsură. În volumul amintit, ca să mă opresc doar asupra unui singur exemplu, Gheorghe Buzatu îl conduce mai întîi pe cititor, doct şi profesoral, printr-o aparatură sursologică variată şi complicată, orînduită pe tipologii şi fixată în centre de credibilitate. Este un mod de a situa în discurs adevărul istoric fără drept de comentarii, de controverse la nivel de variante speculative de grad secund. Recunoaşterea documentului, stăpînirea şi plasarea lui în contextul faptelor duce sigur la înţelegerea vremurilor şi a oamenilor. Partea atractivă a demersului din totdeauna al lui Gheorghe Buzatu este că autorul se încumetă să ia în dezbatere documentele care cuprind segmentele cele mai tensionate din trecutul nostru, mai apropiat ori mai îndepărtat. „Volumul de faţă, ni se spune, primul dintr-o serie de trei, valorifică un document inedit  fundamental – Jurnalul activităţii lui Ion Antonescu, Conducătorul Statului, întocmit de colaboratorii acestuia în cadrul Cabinetului militar şi îngăduind, în premieră, cititorului să pătrundă în meandrele faptelor esenţiale desfăşurate «la vîrf», mai precis în intimitatea Guvernului şi anturajului Generalului / Mareşalului, în sfera deciziilor capitale de ordin politico-diplomatic, militar şi social- economic, toate expuse într-o ordine şi logică precisă, care nu îngăduie denaturări grosolane şi interpretări labile. Se vor desprinde indubitabil avantajele studiului aplicat şi multidisciplinar, bazat pe coroborarea surselor de arhivă cu informaţiile memorialistice, respectîndu-se cu stricteţe regulile neînduplecate ale cronologiei în prefigurarea, producerea şi evoluţia faptelor”(lucr. cit.,  p. 170 – 171).

Asemenea disciplină de lucru asigură recuperarea veritabilă şi dorită a personalităţii Mareşalului. Neînfricatul luptător antisovietic şi anticomunist a fost plasat intenţionat, discreţionar şi prin eroare juridiciară, într-o categorie improprie, de domeniul incredibilului. A venit vremea să-şi găsească locul acolo unde i se cuvine de drept, în lumea aleasă a eroilor şi a martirilor. Istoricul de profesie îşi poate impune cuvîntul cu autoritate în această nouă direcţie. Acestei munci i-a consacrat întreaga viaţă Gheorghe Buzatu, primul director al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană. Iată încă un pasaj caracteristic  pentru gîndirea istoriografică înnoitoare a autorului, integrabilă într-un context mai larg al modernităţii: ”Potrivit aprecierilor unor reputaţi specialişti, România, în ciuda aparenţelor şi acuzaţiilor, a purtat în Răsărit un război «paralel» cu acela al Germaniei, situaţie în care trebuie să identificăm  atît obiectivele comune ale «aliaţilor» de moment, cît şi interesele lor separate. Exceptînd tot ce s-a denaturat şi vehiculat timp de peste o jumătate de veac pe această temă, România, spre deosebire de Reichul lui Adolf Hitler, a purtat un război drept de la un capăt la altul (22 iunie 1941 – 23 august 1944). Prezenţa în tabăra Germaniei  i-a fost impusă României de pericolul imens al Imperiului Roşu, relevat atît de notele ultimative din 26 – 27 iunie 1940,  cît şi de demersurile succesive din 1940 – 1941, dar, în timpul Campaniei din Est, ea n-a vizat ţeluri anexioniste, de cotropire a unor teritorii care nu îi aparţineau. Scopul esenţial al participării româneşti la conflagraţie a fost total diferit de cel al Germaniei, cu care se aliase, deşi ambele ţări doreau să şi le înfăptuiască prin înfrîngerea Uniunii Sovietice” (Idem, p. 167). Pe calea acestui adevăr ne putem aştepta la modificări de esenţă în existenţa noastră viitoare, iar în funcţie de aceasta, la corectarea, în bine, a imaginii în lume.

Chiar şi unele teme intrate oarecum în fondul pasiv al cercetării, crede pe bună dreptate istoricul, pot aduce surprize prin reluare. De altfel, după deceniile, să sperăm apuse, de genocid cultural sub comandă comunistă, opera sanitară de revenire la normalitate se impune imperios şi ar trebui să cuprindă toate sectoarele vieţii noastre spirituale, în mod serios şi în profunzime. Şi în această privinţă Gheorghe Buzatu, împreună cu echipa de specialişti de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană reprezintă un model activ şi benefic. Tema regentă în cercetările lui Gheorghe Buzatu o constituie personalitatea mareşalului Ion Antonescu, ca destin tragic, fie că apare manifest enunţată şi tratată, fie că spre ea converg celelalte preocupări mai noi ori mai vechi, cum ar fi cele două volume de prelucrări de documente secrete şi interesante narări de date, ambele cu titlul Războiul marilor spioni. De asemenea, Eminescu şi Iorga, embleme ale spiritualităţii româneşti, persistă în preocupările istoricului Gh. Buzatu, dar şi un nume de legendă ca Ion I. Nistor, mare ctitor al Unirii şi martir la Sighet; sau Vasile Pârvan, Nicolae Titulescu, Iuliu Maniu, Gh. Brătianu. Sub titlul Un trio istoric: N. Titulescu – I. Antonescu – Gh. Brătianu  se dau lămuriri în legătură cu necesitatea reluării temelor din perspectiva unică a adevărului confirmat prin documente autentice: „În fapt este netăgăduit: oriunde şi oricînd, descoperirea şi publicarea unor documente inedite de sau despre personalităţi de rezonanţă ale istoriei naţionale şi universale sunt în măsură să contribuie, adeseori în chip esenţial, la redeschiderea  unor «cazuri» considerate încheiate, la dezbateri şi reevaluări, soldate cu aprofundări şi elucidări absolut necesare fiecărei etape a cursului istoriografiei generale. În funcţie de preocupările noastre anterioare, am avut şansa şi satisfacţia unor «capturi» de documente sau fonduri interesînd pe diferiţi «actori»  sau momente ale veacului trecut, precum în prima ordine: corespondenţa politică şi ştiinţifică a lui N. Iorga; corespondenţa politică şi diplomatică (Jurnalul) a lui N. Titulescu; Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu sau – la sfîrşit, dar nu în cele din urmă – românii în arhivele capturate de KGB; tehnica, culisele şi raţiunile loviturii de stat de la 23 august 1944 ori divizarea Europei Est-Centrale în sfere de influenţă (acordul Churchill – Stalin, octombrie 1944)”. Aici îşi află menţiunea, în termeni tematici, momente ale biografiei ştiinţifice care îi asigură Profesorului un nume respectat printre istoricii români şi străini.

Academia Română nu l-a luat în seamă cum s-ar fi cuvenit; Universitatea „Al. I. Cuza” nu l-a recunoscut printre ai săi, pe urmele lui Gheorghe Brătianu, ultimul istoric de valoare al acestei prestigioase instituţii. Nu i-a oferit nici măcar o oră de seminar. Şi ce utile ar fi fost cursurile sale, dată fiind minunata lui înzestrare oratorică şi capacitatea de cuprindere şi de interpretare a problemelor ardente! A fost incomod pentru istoricii de cabinet, aliniaţi după cursul zodiilor. Dar Gheorghe Buzatu va rămâne în memoria generaţiilor de cercetători şi de studenţi prin forţa colosală de a descătuşa istoria din captivitatea dogmatică în care a fost menţinută în deceniile comuniste şi postcomuniste; prin curajul de a aborda teme majore ale istoriei recente: tema Războiului al Doilea Mondial, destinul tragic şi nedrept al României, personalităţi şi evenimente istorice; şi nu în ultimul rînd, bătălia pentru refacerea graniţelor istorice ale ţării noastre, Basarabia şi Bucovina ocupînd poziţii prioritare în cercetările sale. Numele lui se rosteşte cu reţinere nemotivată prin anumite cercuri dăscăleşti ale „Dulce-amarului Tîrg”, însă cu mîndrie şi respect în toată ţara.

Remember Gheorghe Buzatu: Bătălia pentru carte-document

S-a observat de multă vreme că istoricul Gheorghe Buzatu este un luptător tenace şi fără odihnă pentru carte românească adevărată, aratînd firea reală, bună- rea, cu care suntem înzestraţi şi de care suntem răspunzători să dăm seamă, înainte de toate, faţă de noi înşine şi înaintea lui Dumnezeu. Mărturie stă numărul impresionant de publicaţii cărora le-a dat fiinţă ori repuse în circulaţie, majoritatea concepute în acord cu modelele spirituale care l-au însufleţit permanent pe autor, Eminescu, Iorga, Antonescu, personalităţi emblematice pentru noi. În această acţiune temerară şi benefică, a pornit pe cont propriu, iniţial, dovadă unele studii de tinereţe ca Războiul secret (1973), Dosare ale războiului mondial (1978) sauRomânia şi trusturile petroliere internaţionale pînă la 1929, teză de doctorat la origine. Cum istoria se defineşte prin funcţia ei pedagogică, de cunoaştere şi autocunoaştere, şi cum educaţia cade, de regulă, în sarcina unor grupuri de personalităţi competente, ca orice problemă de maximă răspundere, supraindividuală, Gheorghe Buzatu s-a asociat cu specialişti pe măsură. Aşa a fost abordată disciplina în ansamblu (Stat, societate, naţiune), pe secole ( Istoria românilor în secolul  XX), dar şi pe teme speciale, adesea inedite, intenţia fiind aceea de a se continua tradiţia înaintaşilor, în măsura în care ea s-a învrednicit să reziste timpului, de a corecta, „în marginile adevărului”, afirmaţiile pasagere. Termenul ruptură se dovedeşte a fi operant numai în vederea separării adevărului de minciună, nu pentru a fi semnalate realităţi de acelaşi grad, fie şi la nivele diferite sub raport ontologic. Formula „adevărul meu”, pe care o întîlnim adesea (cu varianta „părerea mea”), ca simplu enunţ, nu poate fi concludentă în logica istoricului.

Un moment afirmativ, de accent remarcabil pentru destinul ştiinţific al istoricului Gheorghe Buzatu şi de deschidere orizontică în istoriografia românească, l-a constituit înfiinţarea Centrului de Istorie şi Civilizaţie europeană, sub tutela Academiei Române – Filiala Iaşi. Iniţiativa aparţine istoricului şi, deopotrivă, membrilor fondatori: Stela Cheptea (director actual), Valeriu Florin Dobrinescu, Emil I. Emandi, Ioan Saizu. Li s-au alăturat, pe parcurs, personalităţi recunoscute, precum Ştefan Sorin Gorovei, Vasile Neamţu, etc. şi mai tinerii Cristian Sandache, Maria Magdalena Székely. Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană a luat fiinţă în peisajul cultural al Iaşului şi al ţării în 1992 şi a înscris în planul de lucru cîteva teme oportune şi de acut interes pentru cercetarea contemporană şi pentru cunoaşterea corectă a profilului spiritual al românismului. Una dintre ele poartă titlul Românii în istoria universală, o preocupare mai veche, iniţiată de N. Iorga, pe care o întîlnim şi la unii istorici ieşeni mai noi. Seria a ajuns, după cîte ştiu, la numărul impresionant 327 de volume. Ele au fost distribuite în ţară şi în străinătate şi reprezintă rodul unei armate de specialişti de aleasă reputaţie. Sunt publicate pentru prima dată documente secrete obţinute cu greu din arhive străine celebre, cărţi de sertar, studii şi monografii referitoare la cele mai palpitante momente din trecutul nostru istoric. Este un siaj al cărţii fără precedent în cultura noastră: ca amploare, ca închegare nucleică şi competenţă profesională. Să se reţină că lucrările la care fac referinţă nu se mărginesc la simpla semnalare a prezenţei românilor în spaţiul european, în manieră retorică şi festivistă, în orizontalitatea lejeră; ele relevă cu pătrundere elementele de fond care au asigurat esenţa şi fiinţa naţiunii ca unitate organică şi dinamică, implicarea voluntară şi de la sine în acţiuni comune, de interes european, răspunderea şi justificarea faptelor proprii. Cîteva titluri vorbesc de la sine: Al. Zub, La Révolution française et les Roumains. Impact, images, interprétations. Études à  l’ occasion  du Bicentenaire (Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989, 454 p.); Ştefan S. Gorovei, Izvoare străine pentru istoria românilor. Românii în istoria universală (Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988, XV + 456 p.); Gheorghe Buzatu, Stela Cheptea, Valeriu Florin Dobrinescu, I. Saizu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei (vol. l, Iaşi, Editura B. A., 1990, XLVI  – 504 p.; vol. II, Idem, p. 528 p.); Ioan Muntean, La pas prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane (Bucureşti, Editura „Majadahonda”, 1997, 304 p.); Cătălin Ropală, Periprava. Memorial din gulagul românesc (Bucureşti, Editura „Majadahonda”, 1997, 166 p.); Dulciu Morărescu, Personalităţi din alte ţări despre România. Dicţionar. (Bucureşti, Editura „Paideia”, 1997, 245 p.); Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu, Agresiunea comunismului în România. Documente din arhive secrete: 1944 – 1989 (Bucureşti, Editura „Paideia”, 1998, vol. I – 250 p. ; vol. II – 193 p.); Marian Cojoc, Istoria Dobrogei   în secolul XX,  I. Canalul Dunăre- Marea Neagră, 1949 – 1953. Bucureşti, Editura „Mica Valahie”, 2001, 200 p.); Nelu Zugravu, Istoria romanităţii nord- dunărene  (secolele II – VIII). Contribuţii la etnogeneza românilor (Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie europeană, Iaşi, 1994, 253 p.), etc.

Institutul asigură cititorului un fond bogat de carte, variat ca tematică şi întemeiat pe izvoare credibile. Inspiratorul şi susţinătorul acestei orientări, sănătoase şi de perspectivă, istoricul Gheorghe Buzatu, ajutat de colaboratorii săi, printre care se distinge doamna Stela Cheptea, nu agreează moda recentă a re-scrierii istoriei, după „canoane” şi la comandă, cu intenţii ideologizante, care nu aparţin domeniului ştiinţei. Istoricul este un pedagog al sufletului omenesc, în general, şi al neamului său în special. El îşi justifică existenţa numai dacă se consacră adevărului vieţii, spre binele semenilor, ca şi poetul autentic ori artistul hărăzit şi devotat meseriei sale. În această privinţă, clasicii aveau dreptate pînă la Dumnezeu. Însă, din păcate, vremurile nu mai sunt aceleaşi, să poţi spune, fără reţinere ori constrîngere: „iată” adevărul! „Aşa” s-a întîmplat! Mai nestînjenit şi mai sigur de sine se exprima anonimul din mediul etnografic: „Adevărul este cum mă vezi şi cum te văd”; aşadar, nu rămîne decît să-l rosteşti în cuvinte credibile pentru toată lumea.

Acestea sunt doar avertismente. Ele arată cît de anevoioasă a devenit munca istoricului în epoca modernă, tehnicistă şi mercantilă. Chipurile omenirii iau înfăţişări dintre cele mai stranii, relaţiile dintre fiinţe, grupuri şi state  se învălmăşesc peste poate; suveranii zilei îşi asumă răspunderi catastrofice pentru toată suflarea şi existenţa pămîntească.  În mod necesar,  „atelierul istoriei” îşi multiplică mecanismele de cuprindere ale camerelor de luat vederi, ale formelor de cunoaştere, ale instanţelor de judecare, factori care decid  traiectul istoriei, cu grave urmări asupra unor generaţii în serie şi în massă. Adevărul istoric intră în grea suferinţă, documentele oficiale nu-l mai îngăduie  în pagină şi „la vedere”, tratatele dintre state îl detronează, înfăţişîndu-l în forme distorsionate. Nu este vorba doar de tratate bilaterale, cu valoare accidentală. La Yalta s-au „întîlnit” trei (poate doi?!) şefi de state. Aceştia au decis ( în secret?)  soarta Planetei pentru o jumătate de secol; la Malta s-a repetat jocul,  pentru a fi vizată încă o jumătate de secol. De data aceasta şi-au spus părerea numai doi şefi de state. Poate unul ( ?!). Cine cunoaşte adevărul gol-goluţ? În ce dosar secret stă sechestrat şi cum poate istoricul devotat şi de bună credinţă să-l cuprindă în cărţile sale, spre beneficiul moral şi intelectual al cititorului? Se poate limita la ştirile fabricate ale aşa-zişilor corespondenţi de presă? Ce fel de „istorie” o mai fi şi asta?

România a fost adesea, în epoca modernă, supusă unor constrîngeri dramatice, chiar şi atunci cînd s-a aflat în toiul evenimentelor şi în slujba umanităţii. La pacea de la San Stefano, spre exemplu, ţara noastră n-a fost îngăduită la masa tratativelor, deşi dăduse jertfe considerabile pe cîmpul de luptă. Cîştigase simpatia generală a opiniei publice europene, nu şi înţelegerea supraputerilor aflate în conflict, Rusia şi Turcia, ca şi cum numai ele s-ar fi înfruntat la Plevna, Griviţa, Smîrdan. Scria de pe front un ziarist de la „Der Östen” – Viena, la 9 octombrie 1877: „România liberă şi independentă va ocupa cu mîndrie un loc în concertul european şi măreaţa ei faptă împreună cu numele ei vor fi imprimate  în inimile generaţiilor viitoare”. De asemenea, corespondentul de la „Gazeta de Chicago” (7 august, 1877), martor şi el la faţa locului: „Niciodată n-aş fi crezut atîta bravură la o trupă care pînă atunci n-a cunoscut focul…”. La San Stefano n-a fost o simplă întîmplare.  Eliminatoriu s-a procedat şi la Pacea finală de la Berlin (1 iulie, 1878), prezidată de Bismarck. Au luat parte „reprezentanţii marilor puteri”. În schimb, Ion C. Brătianu  şi Mihail Kogălniceanu, reprezentanţii „de drept” ai României, una dintre cele două ţări învingătoare, „au fost primiţi la o singură şedinţă, cînd au putut citi şi depune un memoriu”. Nici n-au fost luaţi în seamă; mai mult, românii s-au ales cu numeroase acuze  din partea unora care nu aveau nici o legătură cu subiectul zilei, cu războiul şi cu pacea. Procedura eliminatorie era veche încă de pe atunci. La Pacea de la Adrianopole, de asemenea se hotăra soarta românilor (pe termen lung-scurt?), fără să se ţină seama de ei, întrucît se urmărea, ca şi în secolul fanariot, stabilirea sferelor de influenţă  între Est şi Vest. Cu acel prilej, „se hotărăşte libertatea absolută a navigaţiei şi a comerţului  pe Dunăre şi pe Marea Neagră”, iar Principatele „vor rămîne sub ocupaţie rusească”. Drept urmare, ni se aplică Regulamentul organic, un fel de „integrare” în Imperiu. După războiul Crimeii (1853), tot o pace între „ei”, de la Paris (30 martie 1856) se pronunţa în legătură cu Gurile Dunării: cine să le stăpînească. Rusia a primit „o grea lovitură”.  A fost nevoită să retrocedeze Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, ceea ce a însemnat îndepărtarea  de la Gurile Dunării. Asta a durat doar pînă la războiul din 1877, cînd Kremlinul şi-a însuşit din nou cele trei judeţe, răpindu-le în văzul lumii şi fără jenă, de la aliaţii lor, românii. Păguboasă, în multe privinţe, a fost şi pacea care a urmat primului război mondial, ca să nu mai pomenesc de diktatul de la Potsdam, care ne-a adus comunismul şi toată sfîşierea; pentru păturile superpuse, „eliberare”; pentru  români, înrobire.

Nimic nu este mai greu, nici măcar punerea în funcţie a unei navete spaţiale nu întîmpină dificultăţi tot atît de draconice, pe măsura celor care stau în faţa istoricului modern de bună credinţă. Institutul de Istorie şi Civilizaţie Europeană este, cum se spune, un „atelier” de lucru. Dar nu în accepţia ludică şi carteziană a lui François Furet: se ţese pînza fir cu fir, se aşază bob cu bob elementele „adevărului” după gustul şi stilul rafinat al maestrului, spre satisfacţia privitorului care admiră strălucirea produsului de la distanţă. Scrie autorul francez, pe înţelesul tuturor: „În spaţiul relativ vast  în care oscilează astăzi disciplina, preferinţele mele, după cum indică textele ce urmează, merg spre o istorie intelectualistă, care să-i construiască explicit datele  pornind de la probleme elaborate conceptual. Progresele disciplinei îmi par a veni dintr-o atenţie mult mai mare  acordată formulării şi reformulării problemelor, şi dintr-o separaţie mai clară între partea documentară şi partea interpretativă”. Se vede că „documentul” deranjează. El poate fi urnit din loc, trecut pe plan secund, prin ideologizare şi prin „ruptură”. Iată cum ajungem la Yalta – Malta şi la revoluţiile „de catifea”.

Institutul de Istorie şi Civilizaţie europeană este, într-adevăr, un „atelier”, dar el şi-a impus ca scop şi raţiune de a fi să restaureze evenimentul de referinţă în litera şi în datele lui originare, aşa cum arheologul reface piesa ceramică în laborator, dîndu-i înfăţişarea  (pe cît posibil) autentică, de la începuturi. În nici o instanţă nu se poate discuta cu folos decît cu „cărţile pe masă”. Dar, înainte de toate, ele trebuie să existe întregi, nedeformate, nevirusate. Pacea de la San Stefano este pomenită în manualele de istorie, însă într-o manieră care-l nelinişteşte pe cititor. Dacă ar fi un caz singular, situaţia ar trece oarecum neobservată. Cum s-a văzut de la Yalta pîn’ la Malta, lucrurile nu se opresc aici, fapt ce-l nelinişteşte şi mai tare pe cititor. În asemenea condiţii, cartea adevărată este mai necesară şi mai hrănitoare decît „pîinea noastră cea de toate zilele”.                

Iată rostul Institutului de Istorie şi Civilizaţie Europeană, ca şi oportunitatea seriei Românii în istoria universală. Cititorul obişnuit are încă de pe acum la dispoziţie o listă completă de lucrări de specialitate, asigurîndu-i-se calea bună în dorinţa de a cunoaşte trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat al neamului său şi a-şi explica propria-i existenţă, starea de anormalitate în care se găseşte România de astăzi. El învaţă s-o iubească, şi la bine, şi la rău ; s-o ajute în ceasuri grele, cu dăruire de sine, nu să se depărteze cu ruşinare şi dispreţ, cum îndeamnă, tacit, „manualele alternative”. La rîndul lor, tinerii studioşi au la îndemînă modele de cercetare destinate pregătirii  temeinice, învăţînd să discearnă bine şi să preţuiască judecata de valoare, aceea care asigură succesul şi recunoaşterea pe termen lung în cariera profesională. Însăşi cariera profesorului Gheorghe Buzatu reprezintă un model pentru tînăra generaţie. Istoricul a înţeles la vreme  că în epoca modernă discursul ştiinţific nu stă la îndemîna oricui. El se supune unui statut aproape neverosimil, elementele lui trebuie extrase din surse prea adesea înşelătoare, iar conţinutul, elaborat după lungi strădanii şi sacrificii, poate trezi rezistenţă, dacă nu chiar duşmănie din partea celor atraşi de aventură şi de parvenitism. Gheorghe Buzatu, asemenea unui adevărat om de ştiinţă, a făcut îndelungată ucenicie în spaţiile greu accesibile ale „atelierului”. A ştiut în ce cotloane să caute ca să dobîndească materia primă a ştiinţei istorice iar aceasta a rodit în cărţi care îi poartă puternic amprenta. Volume precum Românii în arhivele Americii. Vol. I, Comunismul trece Nistrul . 1944 – 1947. Studii, documente, comentarii (Iaşi, 1992, XVIII + 182 p.), Românii în arhivele Kremlinului (Bucureşti, 1996, 393 p.), Aşa a început holocaustul împotriva poporului român (Bucureşti, 1995, 60 p.), Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial, I – II  (Bucureşti, 1988 – 1995, 390 + 475 p.) etc., arată direcţia prioritară a cercetărilor. Dacă generaţiile anterioare puneau accent pe ideea prezenţei românilor în conştiinţa europeană (N. Iorga), uneori pînă la limita protocronismului (Edgar Papu), istoricul Gheorghe Buzatu se situează pe celălalt versant, ca o completare firească, scoţînd la iveală interesul străinilor manifestat faţă de români, fie cu intenţii paşnice, de colaborare, fie de acaparare a teritoriului, oamenilor şi avutului. Sunt teme mai puţin obişnuite în istoriografie şi suplimentează capacitatea de funcţionare a „atelierului” într-o manieră incomparabil mai credibilă şi eficientă.

Noutatea şi curajul definesc sigur şi clar comportamentul intelectual al istoricului în această bătălie a cărţii, necurmată, deceniu după deceniu. În anii formaţiei ştiinţifice o temă ca România şi trusturile petroliere internaţionale pînă la 1929 ilustra tendinţa generală de a situa istoriografia în spaţiul modern al interdisciplinarităţii, altele reuşeau, în aceeaşi măsură, să atragă grupuri tot mai largi de cititori: Ultimatum-ul Molotov şi destinul Basarabiei, Corpul generalilor români în zodia holocaustului roşu, Războiul marilor spioni, etc. Dacă volumele de documente, studii, comentarii, ediţii readuc în actualitate probleme devenite permanente ale istoriei românilor: Istorie interzisă, Titulescu şi strategia păcii, Problema ucrainiană în lumina istoriei (ediţie Ion I. Nistor), Nicolae Iorga. Omul şi opera (trei volume), Eminescu. Sens, timp şi devenire istorică; cu siguranţă, apariţii editoriale mai noi precum Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu (în colaborare cu Stela Cheptea şi Marusea Cristea), Antonescu. Hitler. Stalin  (trei volume), depun mărturie în legătură cu dubla calitate  a cărţii de istorie: documentară şi juridică.

Centrul de Istorie şi Civilizaţie europeană este pregătit să răspundă apelului lansat de Paul Goma, în Săptămîna roşie, pentru declanşarea mondială a unui prea mult aşteptat Nürnberg II.

Petru Ursache

SPATII CULTURALE, nr. 28/mai-iunie 2013 / CONVORBIRI LITERARE

Sursa: Ziaristi Online

Gasiti aici din cartile Profesorului: Cărţi Online – CICE-IASI

Cititi si: Ultimul mesaj al Profesorului Gh. Buzatu: A sosit, netăgăduit, momentul Adevărului. Iar acesta se produce pe Internet

Blandul Profesor Gh. Buzatu a plecat spre ceruri, la regasirea cu marii istorici ai neamului romanesc. A murit un cavaler neintrecut al Adevarului absolut si un mare luptator pentru cauza nationala. Expresia desavarsita a nationalismului sublim

Testamentul Profesorului Gheorghe Buzatu: ISTORIA SA JUDECE!

Ziua Profesorului Gh. Buzatu. A plecat cel mai bun dintre noi

Pierderea unui titan al Istoriei Romaniei. Larry Watts, Ilie Badescu, Ioan Scurtu si Cristian Troncota despre prezenta perena a Profesorului Gheorghe Buzatu

Institutul de Istorie de la Iasi ar trebui sa poarte numele ilustru al Profesorului Gheorghe Buzatu. Şerban Alexianu, Dinu Săraru, Petre Ţurlea şi Alexandru Moraru despre Mareşalul Adevărului Istoric

Dacă nu era Gheorghe Buzatu, minciuna și-ar fi făcut de cap nestingherită în România. IN MEMORIAM PROFESORUL GHEORGHE BUZATU

Dosarul de Securitate al istoricului Gheorghe Buzatu. Victor Roncea: Uriasa personalitate a Profesorului nu va putea fi stirbita niciodata

Profesorul Gheorghe Buzatu alaturi de un evreu, un mason si un istoric, despre Maresalul Antonescu, la Ion Cristoiu. VIDEO. ANTONESCU, ALTFEL

Ambasadorul Dumitru Preda: Icoana Patriei se intregeste cu Profesorul Gheorghe Buzatu

Profesorul Gheorghe Buzatu despre “Documentele din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu”: “De abia de acum si de aici incepe cercetarea istorica privind fenomenul Miscarii Legionare”.VIDEO/DOC

Academicianul Gheorghe Buzatu, o viata daruita istoriei adevarate a românilor si idealului national. VIDEO: Profesorul Gh. Buzatu despre Eminescu, Antonescu si Miscarea Legionara

Moartea unui mare istoric: Profesorul Gheorghe Buzatu. Ultimele aparitii publice: la Targul de Carte de la Barlad si la lansarea lui Larry Watts de la Iasi. VIDEO

Ne mor istoricii emblematici. Gheorghe Buzatu (6 iunie 1939 – 20 mai 2013)

IN MEMORIAM. Profesorul Gheorghe Buzatu omagiat pe ultimul drum de Presedintele Romaniei, Traian Basescu, Academia Romana si personalitati din intreg spatiul istoric si etnic romanesc. VIDEO/FOTO

Profesorul Buzatu recitându-l pe Radu Gyr: “Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s. Adevăratele înfrângeri, sunt renunţările la vis.” Profesorul Gheorghe Buzatu şi rostirea românească a adevărului istoric. EVOCARI

DEPORTĂRILE SOVIETICE ÎMPOTRIVA BASARABIEI ŞI BUCOVINEI – DESPRE INDIVID ÎN FAŢA RĂULUI ABSOLUT. In Memoriam Profesorul Gheorghe Buzatu


Lacrimi din Ceruri pentru Profesorul Gheorghe Buzatu de ZiaristiOnlineTV

6 comments

  1. anonim

    Ar trebui sa ne intre bine in cap ca NU EXISTA INFRANGERE, ci doar o alta batalie – pana la victorie. Fortareata ISTORIE nu va fi pierduta, chiar daca unii fac valuri, ii stim care sunt, incepand cu zoe, djuwa, boya si alti cativa, cu siguranta mai pregatesc un alt esalon in pivnitele mordorului.

    Nu ne mai putem permite greseli, nu este de ajuns buna-credinta, este nevoie de strategie. Capul de pod de la Cluj a fost pierdut din naivitate. Adversarii trebuiesc studiati cu atentie, astfel incat sa le anticipam fiecare miscare. Fara pripeala. Reflectoarele trebuiesc fixate pe regenta sireata a mordorului =barba rosie+liliceanu+kriticon zavera= Cei din cetatea pe care a pus mana zavera si oamenii lui= refuzati colaborarea, pentru moment e de ajuns!

    Nu va scoateti coifurile dupa nicio victorie! Repliati-va, in liniste, pe aliniamentul urmator!

  2. Pentru Domnul Profesor Ursache si Dvs, ca ati facut cunoscut Omagiul Marelui Profesor Gh. Buzatu.
    Imi lipseste vocea sa calma, bine informata si de invatatura pentru toti.
    Sa ne dea Cel de Sus sanatate, vointa de munca a desavarsi cele transmise de Marele Profesor Gheorghe Buzatu.
    Si Dumnezeu ne va ajuta. Nu ne-a uitat. nNmai ca ne transmite misiunea ce avem de facut. Si pe spinarea noastra va fi pacatul daca ne vom trada parintii.

  3. Personalitatea acestui cercetator al documentelor istoriei moderne ne va urmari peste ani si ani. Odata, intr-o conferinta de presa la PRM Valcea, mi-a spus: sa nu-ti fie frica de ceea ce este scris negru pe alb si sa combati minciuna nu cu interpretari sau supozitii, ci cu documente. Nimeni nu are ce-ti face. Era de fapt urmarea unor editoriale scrise de mine,vis-a-vis de subiectul maresal Ion Antonescu. Mare pierdere, mare pacat. Niciodata nu voi uita blajinul grai moldovenesc si filosofia istorica a acestui om!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare *