Înşelătoria sovietică şi evaluările occidentale

Capitolul 16

Fereste-ma, Doamne, de prieteni

Larry L. Watts

Crearea căilor de acces: coridoare şi aplicaţii militare comune

Presiunile sovietice pentru a-şi asigura mijloacele militare prin care să controleze România au continuat fără reţinere în toată această perioadă. Pe lângă condamnarea clară a invaziei, România a refuzat să acorde drept de tranzit forţelor bulgare participante la agresiune, împiedicând astfel o operaţiune desfăşurată sub umbrela Tratatului de la Varşovia şi accentuând importanţa faptului că România controla singura cale terestră care lega Bulgaria de stăpânul sovietic.[1]

Nu este deloc surprinzător că una dintre solicitările Moscovei se referea la o carte blanche pentru drepturile de tranzit către Bulgaria. Această solicitare, precum şi încercarea de a câştiga indirect controlul asupra teritoriului României,  prin „extrateritorialitate”, se conforma întocmai politicii ţariste din 1878 şi politicilor Moscovei din perioada celor două războaie mondiale. Ea a constituit o temă recurentă a discuţiilor bilaterale sovieto-române – invariabil critice cu atitudinea Bucureştiului faţă de proprii ei aliaţi – care ar fi oferit un prilej excelent pentru introducerea trupelor Pactului de la Varşovia pe teritoriul  României, cu aprobarea  oficială a conducerii partidului.

Pe lângă privilegiile de tranzit, Moscova a continuat să facă presiuni pentru a beneficia de privilegiul neîngrădit de a-şi desfăşura trupele pe teritoriul unui stat membru al Tratatului, în baza unui vot majoritar al membrilor săi, insistând ca România să găzduiască trupele ţărilor membre cât mai curând posibil. La sfârşitul lunii septembrie, Ceauşescu declara că orice decizie legată de iniţierea de operaţiuni militare sau desfăşurarea de trupe impunea necesitatea unanimităţii. Aceasta l-a determinat pe şeful Statului Major al Forţelor Armate Unificate ale Tratatului de la Varşovia, Generalul Ştemenko, să intervină brutal şi să-l acuze indignat pe conducătorul român că încearcă să introducă „dreptul de VETO”, ceea ce şi făcuse Ceauşescu. Deloc impresionat de răbufnirea generalului, Ceauşescu a subliniat că, din raţiuni politice, românii solicită să cunoască în amănunt şi în întregime „motivele pentru care îşi trimiteau soldaţii la moarte”; că, din punct de vedere juridic, unanimitatea era o cerinţă a relaţiilor internaţionale; iar din punct de vedere tehnic, nici o altă abordare nu era de luat în calcul:

Desfăşurarea unei armate într-o ţară străină nu este o călătorie de plăcere (deoarece implică probleme de transport, cheltuieli etc.). Trebuie reglementată printr-un acord clar care trebuie respectat întocmai. Fără un acord clar care să stipuleze obligaţia guvernelor în această chestiune, trupele nu vor avea nici o garanţie a securităţii. (Ca exemplu, el a enumerat ce ar trebui să asigure Republica Populară Bulgară trupelor Republicii Socialiste România  – cazare, mâncare, asistenţă medicală, transport etc.)[2]

Apoi, Ştemenko a cerut imperios să ştie ce trebuie să facă Bulgaria vis-à-vis de desfăşurarea trupelor în alte ţări membre ale Tratatului. „Nimic”, a replicat Ceauşescu, „dacă vorbim despre relaţiile bilaterale. Totul, dacă este vorba de acţiunile derulate sub jurisdicţia Tratatului de la Varşovia”.

Manipularea percepţiilor occidentale asupra rezistenţei României

Acţiunile de dezinformare promovate de sovietici la adresa României pot fi considerate ca un succes fără precedent al acestei perioade. Extrapolând evoluţiile reale şi erorile logice, efectul dezinformării era menit să transforme lipsa demonstraţiilor publice şi încercările de a reduce discuţia la un compromis de substanţă şi conţinut, printr-o diminuare a manierei retorice şi conciliante. Printre temele diseminate cu insistenţă în perioada Războiului Rece, se numărau următoarele: România a ezitat să adopte o poziţie contrară intervenţiei, în timp ce alte state membre au fost mai ferme;  condamnarea invaziei de către România şi susţinerea cauzei celor de la Praga au fost de scurtă durată; România nu s-a confruntat cu o ameninţare reală din partea URSS dată fiind lipsa ei de importanţă strategică; România nu ar fi opus rezistenţă dacă armata sovietică ar fi intervenit într-adevăr şi, prin urmare, nu merita să fie sprijinită;  România a adoptat o opoziţie ostentativă cu privire la unele aspecte minore, în timp ce alte ţări din cadrul Tratatului s-au angajat într-o opoziţie discretă cu un conţinut mai profund, etc.

Succesul acestor teme de dezinformare a fost foarte bine ilustrat în perioada ce a urmat crizei din 30 august, când preşedintele Johnson a menţionat posibilitatea declanşării unui al treilea război mondial, în cazul în care forţele sovietice ar fi intrat în România. Într-un memorandum emis a doua zi, referitor la Posibila ameninţare sovietică la adresa României, CIA a abordat problema cu scepticism, din perspectiva: „există oare dovezi clare că se va produce invazia sovietică?”, în loc să se întrebe agnostic dacă „există indicaţii consistent cu pregătiri de intervenţie din partea sovietică”, care volens nolens ar duce la concluzia că astfel de intenţii nu au fost dovedite.[3]  Conform CIA:

În seara zilei de 30 august au fost primite câteva rapoarte alarmante care sugerează iminenţa unei intervenţii militare sovietice în România. Nu putem exclude o asemenea acţiune din partea Moscovei şi nu putem respinge posibilitatea unei asemenea invazii, dar informaţiile noastre sunt contradictorii şi nu conduc neapărat la concluzia că URSS-ul, alături de aliaţii ei, va intra în România.[4]

Aceasta reflecta mai degrabă o prejudecată instituţională decât o analiză determinată politic.  În pofida faptului că Dean Rusk a declarat ulterior că nu a crezut posibilă o intervenţie, în acel moment, el şi preşedintele Johnson s-au comportat exact ca şi cum ar fi perceput cu claritate această ameninţare. Luând măsura extremă de a ridica posibilitatea unei al Treilea Război Mondial, în cazul în care forţele sovietice ar fi pătruns în România (susţinuţi şi de măsurile luate de liderii chinezi, britanici şi vest-germani, ca şi de măsurile defensive româneşti), efortul de descurajare a intervenţiei militare sovietice a fost, în final, încununat de succes.

Memorandumul continua apoi să combată indiciile unei ameninţări armate.  De exemplu, memorandumul CIA menţiona propriile descoperiri – legate de: „existenţa unor manevre militare în regiunile Kiev şi Odessa, în vecinătatea României; „mişcarea unui larg convoi” de trupe „în partea centrală a districtului militar Carpaţi”, înspre graniţa cu România; şi concentrări de „trupe de transmisiuni şi logistice în nord-estul Bulgariei”, de-a lungul frontierei cu România (inclusiv deplasarea a 107 avioane bulgăreşti) – dar lista cu rapoartele „despre concentrările de trupe sovietice şi bulgăreşti” era precedată de menţiunea: „informaţii de presă neconfirmate.”[5]

Ca un contra-indiciu important, memorandumul cita „rapoartele ataşaţilor militari occidentali din Ungaria” care, în ciuda „frecventelor deplasări la frontiera ungaro-română”, nu au găsit „nici o dovadă a vreunei acumulări de forţe sovietice în zonă.”[6] Deşi unii ataşaţi militari occidentali furnizau adesea informaţii militare preţioase, nici unuia nu i s-a permis accesul liber  la frontiera vreunei ţări membre a blocului, aşa cum sugera raportul, ei constituind ţinta primară a operaţiunilor de dezinformare. De aceea, autoritatea acestor rapoarte era de fapt mult mai redusă decât se sugera în analiză.

De abia la punctul 5, memorandumul aborda existenţa unui potenţial pentru o intervenţie a Pactului de la Varşovia:

5. În vestul URSS există suficiente trupe terestre şi aeriene disponibile în cazul în care sovietici şi aliaţii din Pactul de la Varşovia decid să intre în România. Există cel puţin şase divizii terestre în districtul militar Odessa, adiacent României şi cel puţin opt divizii în districtul militar Kiev, din nord. De asemenea, există câteva divizii în districtul militar Carpaţi, care  nu au fost deplasate în Cehoslovacia şi ar putea fi disponibile. …

6. În Ungaria sunt patru divizii sovietice, pe lângă cele şase divizii maghiare. Bulgaria are 12 divizii …

7. Trei armate tactice aeronautice, una în Ungaria şi câte una în districtele militare Odessa şi Carpaţi, ar putea oferi acoperire aeriană adecvată operaţiunilor terestre din România.[7]

Conform memorandumului CIA, cea mai „elocventă indicaţie” a fost considerată aceea că înşişi diplomaţii români „nu îşi imaginau posibilitatea intervenţiei sovietice în ţara lor”, iar „ministrul de externe [Corneliu] Mănescu le-a comunicat oficialităţilor americane că guvernul său nu era îngrijorat în legătură cu posibilitatea intervenţiei ruseşti.”[8]

Două zile mai târziu, CIA confirma că „activitatea militară din Bulgaria” se „intensificase” prin „începerea unor exerciţii ale forţelor terestre ale armatei bulgare, în zona de est a ţării” şi de-a lungul frontierei româno-bulgare.[9] Preocupată de majora criză est-vest, provocată de invadarea Cehoslovaciei, CIA nu a considerat ca indiciu al unei ameninţări iminente faptul că Bulgaria a iniţiat manevre militare în apropierea frontierei cu România – zonă la care se făcea repetat referirea într-un raport CIA ca fiind „nord-estul Bulgariei” fără să se menţioneze că se afla la graniţa cu România –  în care erau implicate câteva divizii bulgăreşti şi forţe aeriene semnificative (precum şi manevre navale importante, încă ne-reflectate de rapoartele care au fost declasificate până în acest moment) şi care au durat mai mult decât orice alt set de manevre bulgăreşti  de la momentul rupturii Tito-Stalin.[10] Iar la două zile după aceasta, pe 4 septembrie, CIA raporta:

Sovietici au refuzat să acorde permisiunea pentru deplasarea unui ataşat militar al SUA care urma să viziteze diverse locaţii din sud-vestul URSS, inclusiv la Chişinău şi Odessa. Ambele oraşe se află în districtul militar de la graniţa cu România.[11]

Acest raport, în substanța sa (cel puţin partea care nu a fost ştearsă), nega raportul – despre care se afirma că provenea de la români – şi pe care ministrul de externe iugoslav îl înmânase ambasadorului SUA de la Belgrad, referitor la mişcările suplimentare de trupe sovietice, în Bulgaria şi Ungaria. În loc să analizeze dacă cele 2-3 divizii bulgare erau angajate în manevre de intimidare prin traversări ale fluviului şi exerciţii de asalt la frontiera României sau dacă cele 4-5 divizii maghiare continuau aplicaţiile similare de-a lungul graniţei comune, memorandumul a deplasat discuţia spre întrebarea dacă divizii sovietice suplimentare intraseră în Bulgaria şi Ungaria (mişcări care oricum nu ar fi fost necesare pentru o invazie în România, dată fiind dispunerea de la acel moment a trupelor sovietice).  Ambasadele americane din ambele ţări au negat categoric acel aşa-zis raport românesc – ambasada americană de la Budapesta raportând că „prin supravegherea continuă şi sistematică din partea ataşaţilor militari occidentali, de la începutul lunii august nu s-a putut confirma prezenţa nici măcar a unei singure divizii sovietice adiţionale în această ţară. ”[12]

On the other hand, US military intelligence noted that Soviet troops continued to move western from the various military districts towards (and into) Eastern Europe, and particularly that the “only division” to withdraw from Czechoslovakia was the Soviet Southern Group of Forces 35^th Guards Motorized Rifle Division, which returned to Hungary where it now stood “within 100 km of both Rumania and Yugoslavia.”[13] Moreover, an auxiliary airfield at Mezokovesd, Hungary had been activated, while the westward Soviet troop movement indcated “a continued build-up of forces in the forward area.” Among the factors that indicated or favored “Warsaw Pact offensive action” in the near future, US military intelligence noted the following:

1. All major Soviet units – with the single exception of the 35^th GMRD – were still deployed (and none had “returned to the USSR”);
2. Far more units remained in Czechoslovakia than were needed;
3. The logistics and supply pattern was “consistent for sustained operations”;
4. Reservists continued to be called up “with only limited indications” that any were released;
5. There would be “good operations weather for at least one more month”;
6. The “lack of NATO reaction to the Czech invasion”;
7. The US was preoccupied with Viet Nam and the Free World was split over it; and
8. The “ease of the Czech occupation due partly to Dubcek’s urging compliance with the Soviets.”[14]

La mijlocul lui septembrie, comunitatea informativă a SUA căzuse de acord că Moscova va tolera „recalcitranţa” României în problemele Tratatului de la Varşovia pentru că aceasta nu ameninţa politica şi planurile sovietice din Europa, în timp ce „trădarea sau chiar lipsa de cooperare a unui stat mai nordic ar submina chiar fundamentul  acelei politici şi, deci, nu putea fi tolerată.[15] Reducând varietatea ameninţărilor pe care Bucureștiul le prezenta pentru URSS doar la „naţionalismul românesc”, estimarea National Intelligence presupunea că Moscova îl privea ca pe un „păcat ce putea fie iertat” spre deosebire de „cel mortal” reprezentat de „liberalizarea regimului cehoslovac.”[16] În acest fel, din moment ce serviciile de informaţii americane minimalizau importanţa strategică a României şi considerau politicile sale naţionaliste lipsite de semnificaţie, ameninţarea sovietică a fost considerată nulă.

Caracterizări negative similare ale acţiunilor României sunt prezente şi în documentul de strategie pentru scenarii posibili, întocmit la începutul lunii octombrie 1968 de grupul de experţi seniori ai Departamentului de Stat (SIG: Senior Interdepartmental Group). „Principalul scenariu” era acela al unei „invazii de tipul celei care s-a petrecute în Cehoslovacia”, dat fiind faptul că:

Capacitatea sovietică de a invada România cu orice efectiv sau cu orice mijloace militare venite din oricare sau din toate cele patru direcţii – Ucraina, Moldova, Ungaria (plus forţele dislocate în Cehoslovacia), Bulgaria şi Marea Neagră  – este impresionantă.[17]

Un al doilea scenariu, o „lovitură de stat orchestrată de URSS”, era considerat de grupul de experţi ca fiind probabil cel mai eficient mod de a reinstaura controlul Moscovei, din moment ce SUA şi aliaţii acestora nu prea ar mai fi avut ce face dacă s-ar fi confruntat cu o schimbare internă a conducerii, iar noile autorităţi s-ar fi opus acordării de asistenţă. Un al treilea scenariu se referea la „dezmembrarea României”, prin care forţele armate conduse de sovietici ar fi „desprins Transilvania şi ar fi predat-o Ungariei loiale.”[18] Ajutorul non-militar acordat de SUA ar fi putut fi extins numai în cazul unei invazii de tipul celei din Cehoslovacia şi numai cu două condiţii: ca România să-l solicite şi ca ea să opună rezistenţă  intervenţiei militare sovietice. Admiţând că românii ar trebui ajutaţi dacă rezistă, atunci ajutorul ar fi condiţionat şi de modul în care au rezistat, specificând că ar fi nevoie de o „rezistenţă neaşteptat de fermă din partea românilor.” Planul prevedea că o asemenea rezistenţă impunea acordarea ajutorului:

Nici capacitatea militară românească, nici experienţa istorică a românilor nu indică posibilitatea unei rezistenţe militare prelungite, a unui război de gherilă sau chiar, a unor şantaje de tipul celor făcute de cehoslovaci la începutul invaziei sovietice.[19]

Pentru a se ajunge la o concluzie, decizia de a lupta luată de conducerea României pe plan intern şi exprimată public în faţa unei populaţii care în mod cert o susţinea, şi care a convins Beijingul, Belgradul, Bonnul, Londra şi Budapesta, a fost respinsă ca fiind nerealistă.  În mai puţin de şase săptămâni, dezinformarea sovietică concertată a reuşit să remodeleze imaginea foarte populară a României, care sfida deschis Moscova, în cea a unei ţări fragile şi gata să capituleze. Şi a reuşit să vândă această imagine celor mai înalţi experi din Departamentul de Stat al SUA.

Lansarea stereotipurilor

Trebuie subliniat faptul că atacurile propagandistice la adresa atitudinii ferme a României fuseseră lansate de conducerea ţaristă în timpul războaielor ruso-turce şi al primului Război Mondial şi, ulterior, de conducerea sovietică, ca o modalitate de izolare a ţării de ajutorul şi atenţia Occidentului.[20] Conform unor direcţi observatori occidentali şi turci, intervenţia României salvase Rusia de la înfrângere în războiul ruso-turc.   [21] În acelaşi timp, capacitatea României de a-şi reveni după o înfrângere aparent catastrofală, în timpul primului Război Mondial, şi să menţină linia frontului împotriva forţelor combinate ale puterilor centrale, în „ultima mare bătălie de pe frontul de este”, în 1917 a fost considerată un miracol militar atât  de adversarii germani şi austrieci, cât şi de aliaţii francezi, englezi şi americani.[22] Numai numărul victimelor, 335.000 de morţi pe câmpul de luptă şi aproape 400.000 de morţi din rândul civililor, indica o rezistenţă mai mare decât îşi puteau imagina experţii americani din SIG.[23]

Când a fost întrebat „care dintre trupele ne-aparţinând Germaniei” – finlandezii, croaţii sau ungurii – „erau cei mai buni soldaţi” din cadrul Axei, fostul general al Wehrmachtului şi ulterior Şef de Stat Major NATO, Hans Speidel a răspuns: „Niciunii. Românii. Daţi-le nişte ofiţeri de treabă şi sunt cei mai buni soldaţi pe care îi puteţi avea.”[24]

Speidel nu a fost singurul care a făcut o astfel de apreciere. Fostul comandant german din Creta, generalul Heinrich Kreipe, care condusese o divizie de pe frontul din Kuban, unde îi văzuse în acţiune pe români, şi-a exprimat aceeaşi părere remarcabilă despre performanţa militară a României, ca răspuns la întrebarea similară a unui ofiţer britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al nemţilor:

A, românii, desigur! Au fost neînfricați în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie erau ca nişte câini de pază! Rezistau uneori până la ultima suflare. [25]

Autorităţile sovietice s-au străduit din răsputeri să discrediteze public capacitatea românilor de a lupta, într-o asemenea măsură încât o puneau în opoziţie  cu pretinsa performanţă a ungurilor, diametral opusă de declarațiile ofiţerilor germani care serviseră pe frontul de est. Hrușciov, spre exemplu, afirma că trupele româneşti se prăbuşiseră la „prima lovitură”, în timp ce ungurii „rezistaseră cu încăpăţânare.”[26] De asemenea, istoriografia militară sovietică a făcut tot posibilul să caracterizeze contribuţia românească la cauza Alianţei, din timpul ultimelor nouă luni de război (peste 538.000 de combatanţi) ca fiind şovăielnică, insignifiantă şi ineficientă, în principal pentru a justifica refuzul Moscovei de a-i acorda României statutul de cobeligerant. [27] Dar chiar şi admiţând că Speidel şi Kreipe ar fi exagerat, faptul că România a avut peste 167.000 de victime în lupta de partea Aliaţilor (sovietici), cu peste 50% morţi, indică din nou o disponibilitate mai mare de a intra în luptă decât susţineau experţii americani sau acţiunile de dezinformare sovietice.[28] Numai URSS-ul, Marea Britanie şi SUA au suferit, în ultimele nouă luni de război, pierderi mai mari pentru cauza aliată, decât pe parcursul întregului război.

La mijlocul lunii octombrie 1968, ministrul de externe al lui De Gaulle, Michel Debre, s-a gândit că ar fi util să încerce să-l convingă pe Secretarul de Stat Rusk că ar fi o deosebire fundamentală „între o acţiune sovietică îndreptată împotriva României şi orice altă acţiune asemănătoare împotriva Berlinului de vest, împotriva Iugoslaviei sau a Austriei.” Debre susţinea că o invazie a României avea o importanţă minoră şi că nu era cazul să fie considerată motiv de îngrijorare disperată şi de reacţii riscante. Recunoscând că există această diferenţă, Rusk a arătat că „intervenţia sovietică în România ar putea fi foarte bine plănuită pentru a pregăti o eventuală intervenţie împotriva Iugoslaviei” şi şi-a exprimat neîncrederea sa faţă de convingerea lui Debre că sovieticii „nu vor interveni deoarece pun preţ pe dezgheţarea relaţiilor (deténte)”, exact argumentul care făcuse Occidentul şi America să închidă ochii şi să desconsidere ameninţarea la adresa Cehoslovaciei.[29]

Realitatea contrastantă din spatele acestor afirmaţii includea pregătirile militare sovietice constante, dublate de ofensiva secretă extinsă a serviciilor de informaţii din ţările membre ale Tratatului.  Până în octombrie 1968, ca parte a eforturilor coordonate de sovietici, departamentul de informaţii externe al  Stasi  – HVA (Hauptverwaltung Aufklärung) – a transformat statutul României de partener „comunist, prieten, chiar fratern” într-unul de stat duşman şi şi-a înfiinţat „un post sub acoperire legală” la Ambasada Germaniei de Est, la Bucureşti.[30]  România devenea astfel „singura ţară din sfera de influenţă sovietică unde HVA a decis să-şi înfiinţeze un post prin care să desfăşoare activităţi de spionaj, în timpul Războiului Rece.[31] Până la sfârşitul lunii octombrie, Stasi făcea liste cu toţi cetăţenii Germaniei de Est care aveau relaţii cu România, cu menţiunea „dacă persoanele respective ar putea fi recrutate sau făcute colaboratori neoficiali” pentru operaţiunile derulate acolo. [32]

Între timp, autorităţile sovietice din RSS Moldova şi Ucraina s-au aliat împotriva impactului „distructiv” pe care îl reprezenta România în regiune, prin modelul ei independent şi influenţa subversivă exercitată prin „publicaţiile şi mass-media contrarevoluţionară şi anti-sovietică”.[33] În octombrie, prim-secretarul moldovean, Ivan Bodiul, a condamnat conducerea României pentru „poziţia dăunătoare faţă de un larg set de probleme importante pentru mişcarea muncitorească şi comunistă internaţională” şi pentru „opoziţia fermă faţă de măsurile luate de cele cinci state socialiste pentru a stopa contrarevoluţia din Cehoslovacia.”[34] Faptul că „presa românească publica materiale şi declaraţii ale unor autori români şi străini care erau ostile Uniunii Sovietice şi celorlalte ţări socialiste şi republica materiale anti-sovietice din presa străină, inclusiv din organele de presă burgheze”, a fost considerat deosebit de condamnabil.[35]

În consecinţă, în lunile august-noiembrie, ziarele româneşti au fost „reţinute şi distruse” de autorităţile sovietice pe motivul că propagau „dezinformări care induceau în eroare cititorii şi dăunau eforturilor de a promova punctul de vedere comunist în rândul populaţiei din republică.” Solicitările repetate ale  Bucureștiului pentru „retragerea imediată a trupelor celor cinci state” din Cehoslovacia, apărarea constantă  a „corectitudinii poziţiei româneşti faţă de invazie şi comparaţia  periculoasă cu Ludovic al XIV-lea a marxiştilor care clamau „Marxisme c’est moi” (marxismul sunt eu), precum şi nenumăratele discursuri împănate cu teme „de un naţionalism veninos” erau considerate deosebit de „ofensive”.[36]

Intervenţia britanicilor şi a NATO

La începutul lunii septembrie, subliniind caracterul complicat al relaţiei sale cu Moscova şi cu Bucureştiul, Tito a întrebat Londra ce măsuri va lua „dacă România va fi invadată, Iugoslavia angajându-se să vină în ajutorul vecinei sale.”[37] Pe 6 septembrie, premierul britanic, Harold Wilson, ministrul apărării, Denis Healy, şi ministrul de externe, Michael Stewart, au luat în discuţie planurile de a trimite „unităţi militare britanice de genul celor utilizate în cel de-al doilea Război Mondial pentru a-i ajuta pe partizani, dacă Iugoslavia va fi direct ameninţată.” Healy şi Stewart „au convenit cu premierul că o invazie rusească în România putea foarte bine reprezenta prima etapă care ar precede o astfel de ameninţare.”[38]

Astfel, în luna septembrie, au început o serie de discuţii „disperate” între Wilson, Stewart şi Ceauşescu, determinate de „mişcările constante de trupe sovietice la graniţa României”, care au generat motive serioase de îngrijorare la Londra şi Washington. La începutul lunii octombrie, Londra a informat Washingtonul că este de părere că acest Nervenkrieg împotriva României şi Iugoslaviei este parte a unui plan militar sovietic în care „trupele se vor deplasa din Ungaria prin România pentru a ocupa Belgradul şi podurile principale de la Novi Sad şi Panchevo.” [39] Ajungând la concluzia că o invazie în România ar fi dezastruoasă pentru britanici şi pentru interesele NATO la zona Mediteranei, Londra monitoriza îndeaproape misiunile sovietice la frontieră.

În a doua săptămână a lunii noiembrie, mişcările trupelor sovietice şi ale ţărilor Tratatului precum şi traficul semnalelor din România au început să capete o formă alarmantă. Concluzionând în septembrie că era necesară o poziţie clară a NATO, pentru a proteja nu numai Iugoslavia şi alte ţări neutre, dar şi pe membrii NATO din Sud, Londra a convins Washingtonul să convoace o întâlnire urgentă a Consiliului de strategie şi apărare a NATO şi a Consiliului ministerial. [40] Întâlnirea programată pentru mijlocul lui decembrie a fost devansată pentru mijlocul lui noiembrie.

Întrunirea de urgenţă a Consiliului de strategie şi apărare a NATO din 14 noiembrie, urmată de sesiunea ministerială pe 15-16 noiembrie au trimis un „avertisment explicit URSS” privind „situaţia gravă generată de intervenţia armată în Cehoslovacia şi ocuparea acesteia de către forţele Uniunii Sovietice şi de patru dintre aliaţii din Tratatul de la Varşovia.”[41] Liderii URSS, ai Poloniei, Germaniei de Est, Ungariei şi Bulgariei încălcaseră în mod deliberat legislaţia internaţională şi plasaseră intenţiile URSS şi eventuala recurgere la forţă şi în alte cazuri care se dovedeau „periculoase pentru securitatea europeană” într-un con de incertitudine îngrijorătoare. NATO a subliniat că orice intervenţie sovietică în Europa sau în zona Mediteranei „va genera o criză internaţională cu grave consecinţe” şi va determina aliaţii să treacă imediat la acţiune.

Berlinul a fost direct invocat într-un comunicat NATO, iar Iugoslavia indirect, dar faptul că presiunile militare, politice şi economice sovietice erau îndreptate în principal împotriva României făcea să fie evidentă care era cauza proximă a avertismentului. În discuțiile din cadrul alianţei Atlanticului de Nord, care au precedat comunicatul,  Dean Rusk a specificat că „o ameninţare din partea Pactului de la Varşovia contra României, Iugoslaviei sau Austriai ar constitui o ameninţare pentru NATO.”[42] Totuşi, dat fiind comportamentul sovietic din trecut, britanicii aveau dubii privind eficienţa acestuia. „Poziţia URSS în Europa de Est este atât de solidă”, conchideau serviciile secrete britanice câteva zile mai târziu, încât „este de aşteptat ca URSS să poată acţiona împotriva României fără teamă de consecinţe, în ciuda recentului comunicat al NATO.”[43]

Evaluări contradictorii: viziunea britanică şi cea  americană asupra ameninţării la adresa României

În timp ce serviciile secrete britanice consemnau în continuare că erau indicii privind o acţiune împotriva României la începutul toamnei, americanii respingeau aceste informaţii ca nefiind credibile. Aceste percepţii atât de diferite se datorau, parţial, surselor relativ puţine pe care CIA le deţinea în estul Europei. CIA nu a avut agenţi în România în 1968 sau în 1988-1989 (în afară de şeful misiunii de la Bucureşti care, în ultimă instanţă, s-a dovedit a fi şi agent sovietic).[44] În consecinţă, o mare parte din rapoarte proveneau de la ataşaţii militari ai SUA. Iar ţările gazdă controlau strict mişcările ataşaţilor, în timp ce serviciile de informaţii se străduiau să le manipuleze percepţiile, adesea în coordonare cu eforturile „partenerilor apropiaţi”.[45]

Pe de altă parte, din 31 august până în noiembrie, CIA (şi comunitatea informativă a SUA, în întregul ei) au repetat că sovieticii nu vor interveni în România datorită lipsei de semnificaţie strategică şi lipsei de consecinţe a comportamentului acesteia. Aceasta face aprecierile informative ulterioare susceptibile la o patologie informativă comună, cunoscută ca „prejudecată retrospectivă”, prin care concluzii precedente, chiar şi cele bazate pe informaţii eronate, sunt incorporate din obişnuinţă în noile analize.[46] În timp ce britanicii au perceput  pregătirile militare împotriva României, SUA luaseră o decizie politică total opusă, influenţând analiştii de informaţii americani să evite astfel de interpretări. Comunitatea de informaţii a SUA, în Analiza Naţională pe Probleme de Informaţii, din 7 noiembrie 1968, aprecia că:

Presiunile exercitate asupra României, incluzând şi indicii privind misiunile militare şi pretinsele mişcările de trupe suplimentare ale ţărilor Tratatului de la Varşovia pe teritoriul românesc, vor continua probabil atât timp Bucureştiul va insista să se comporte independent şi, uneori, să fie chiar ostil. Probabil că sovieticii nu au în vedere nici o acţiune militară directă împotriva României, parţial din cauza calculelor privind costurile politice şi pentru că nu consideră că România are aceeaşi importanţă strategică ca şi Cehoslovacia.[47]

Astfel construită, concluzia a canalizat analiza spre interpretarea indiciilor legate de misiunile militare şi mişcările de trupe suplimentare ale ţărilor Tratatului de la Varşovia pe teritoriul românesc ca fiind, în final, menite mai curând să exercite presiune ca răspuns la comportamentul deranjant al României, decât ca mijloace de realizare a intervenţiei militare. Urmând această logică, absenţa lor indica o renunţare la politica independentă a României. În acest fel, NIE confirma fără voie două teme ale dezinformării sovietice. Prima, că rezistenţa militară românească era exclusă (observând că Moscova s-a răzgândit numai din cauza „costurilor politice”, ignorând eventuale complicaţii militare) şi a doua, că Moscova considera această ţară şi atitudinea ei ca fiind atât de lipsită de importanţă din punct de vedere strategic, încât nu avea nici un interes să intervină. [48] În realitate, Bucureştiul îşi anunţase public decizia de a rezista, care fusese întâmpinată cu un suport popular covârşitor, şi luase măsurile necesare pe plan militar. Iar, conform surselor cehoslovace, poloneze, bulgare şi GRU, Moscova plănuia de ceva timp o acţiune militară directă împotriva României.

Pe 18 noiembrie 1968, serviciul secret olandez a primit informaţii privind o iminentă invazie a României, de la o sursă de încredere din Polonia şi a făcut cunoscute aceste informaţii partenerilor britanic, german şi american, la sediul NATO. Sursa olandeză, un dactilograf civil angajat la Statul Major al Armatei Populare Poloneze, informa că: „Săptămâna trecută s-au dat ordinele pentru invadarea României de către trupele sovietice, poloneze şi ungare, pe 22 noiembrie la ora 4.”[49] Dactilograful a furnizat, de asemenea, informaţii concrete privind contingentul polonez, inclusiv mijloacele de transport folosite şi numele comandantului.[50] Interogată în detaliu, sursa a infirmat dezinformarea sovietică prin care se susţinea ideea că trupe ale Tratatului de la Varşovia se pregătesc pe teritoriul României şi sunt în alertă pentru sfârşitul lunii noiembrie, menţionând că, „ordinele se referă la o invazie şi nu la manevre militare”.

Serviciul de informaţii militare olandez a raportat faptul că „invazia este confirmată” de către un lector al Academiei Militare Poloneze care era prieten cu sursa. Delegaţia britanică la NATO a raportat ulterior la Londra că:

Trupe sovietice, ungare şi poloneze, în număr total de 150.000, vor pătrunde în România pe 22 noiembrie, ora 04:00. În compunerea contingentului polonez intră: un batalion de tancuri, şase companii de semnalizare, 3 companii de poliţie militară, două regimente aeropurtate.” [51]

La rândul lor, românii identificaseră 235.000 de militari doar la graniţa de nord-est cu URSS.

În ciuda asigurărilor olandeze că sursa „s-a dovedit de încredere în trecut”, cu precizarea că sursa avea tendinţa să greşească cifrele, raportul a fost considerat neverosimil de către SUA.[52] Bucureştiul, care începuse de curând să facă schimb de informaţii privind mişcările armatei sovietice cu aliaţii NATO şi care nu dorea să-şi pună în pericol legăturile la nivelul serviciilor de informaţii ale armatei poloneze, în cadrul Tratatului de la Varşovia, nu a transmis informaţiile privind planurile de invadare. Totuşi, chiar dacă sursele britanice şi americane nu au confirmat intenţiile sovietice (de precizat că SUA avea foarte puţine surse HUMINT în Europa de Est), informaţiile primite au generat convingerea JIC (Comisia reunită de informaţii din Marea Britanie) că Moscova se pregătea să intre în România.

Motivul principal pentru care raportul a fost „slab cotat” (în 24 de ore de la primirea raportului original) a fost acela că „nu se cunoaşte  motivarea dactilografului de a face cunoscute acele informaţii confidenţiale” şi „dacă ar fi fost reale, ar fi furnizat şi alte informaţii decât cele citate.”[53]  Necunoscând raţionamentul urmat de evaluator, pare ciudat că motivarea unei surse deja dovedită credibilă, poate fi pusă la îndoială numai din cauza insatisfacţiei faţă de mulţimea detaliilor oferite de informator. Desigur, aprecierea comportamentului uman este mai mult artă decât ştiinţă, dar problemele ridicate nu păreau a fi de genul care putea fi respinse atât de categoric. Motivaţiile par mai puţin misterioase în cazul unei dactilografe însărcinată să transcrie ordinele referitoare la o operaţiune care fusese obiect de speculaţii timp de săptămâni şi care puteau provoca un război. În orice caz,evaluarea informativă din surse deja verificate pe subiecte de interes imediat este condiţionată de consideraţii de poziţionare şi acces. Odată ce credibilitatea a fost stabilită, chestiunea esenţială este dacă sursa (sau vreo sub-sursă) era sau nu în poziţia să obţină acel gen de informaţii.

De fapt, evaluatorul a ignorat chestiunile de natură motivaţională şi s-a concentrat exclusiv pe problema accesului, atunci când a decis să nu ia în consideraţie informaţiile de la cea de-a doua sursă:

Lectorii Academiei Statului Major General nu au acces la asemenea informaţii, dar „confirmarea” sa se poate referi la discursul lui Jaruzelski ţinut în faţa Academiei pe 26 august, în care a spus că şi alte ţări (altele decât Cehoslovacia) trebuie să se conformeze sau să suporte consecinţele.[54]

Din nou, obiecţiile ridicate par exagerate, mai ales că evaluatorul nu cunoştea identitatea lectorului. Deşi principala sursă era un civil, având în vedere că cea de-a doua era profesor în cadrul Academiei Statului Major General a unei ţări comuniste, exista probabilitatea ca lectorul să fie un ofiţer polonez cu experienţă, relaţii şi prieteni, ceea ce înseamnă că se afla în apropierea celor care aveau „acces la astfel de informaţii”. Chiar dacă nu era autorizat pentru deţinerea acestor informaţii, un ofiţer superior care preda la Academie nu putea fi considerat un outsider, mai ales că toată lumea recunoaşte că practica vorbelor aruncate pe coridor este universală.

În sfârşit, analistul a sugerat un scenariu conform căruia lectorul a deformat o remarcă mai inocentă atunci când a citat din discursul ministrului apărării Iaruzelski, unde se făcea referire la „alte ţări”; evitând faptul că avizat în special România, singura din Pactul de la Varșovia care a condamnat invazia. Remarcile lui Iaruzelski nu au fost făcute în faţa unui auditoriu intern, format numai din subordonaţii săi din armată, ci se adresau unei delegaţii la nivel înalt a comandamentului Tratatului de la Varşovia, în timpul unei gale de celebrare a succesului invaziei comune.[55] Este rezonabil să presupunem că ministrul apărării dintr-o ţară membră a Tratatului de la Varşovia, o ţară care a avut cea mai mare contribuţie cu trupe la invazia Cehoslovaciei, după cea a URSS, nu ar fi făcut astfel de afirmaţii gratuit.

Iaruzelski a pretins ulterior că el nu făcuse parte din celula de planificare a invaziei, din cadrului Pactului de la Varşovia. Însă, conform documentelor din arhive, făcute publice după războiul rece,  Iaruzelski fusese recrutat de GRU, în 1943, sub numele de agent WOLSKI şi a fost considerat îndeajuns de loial ca să conducă rezidenţa GRU din 1946, continuându-şi activitatea pentru spionajul militar sovietic, cel puţin până la începutul anilor 70.[56] Deci, este foarte probabil ca ministrul apărării polonez să fi ştiut exact despre ce era vorba, iar cuvintele sale să reflecte întocmai planurile Pactului de la Varşovia.

Pe 19 noiembrie, CIA a transmis mesajul că existau zvonuri că „militari sovietici intră în România”, menţionând că „rapoartele provin din diferite zone din Europa şi afirmă că trupe sovietice şi ale Tratatului de la Varşovia, cu un efectiv de 150.000 de membri, vor intra în România pe 22 noiembrie.” [57] Cifra de  150.000 provenea, evident, din raportul olandez, unde fusese menţionată ca un număr al efectivelor sovietice, maghiare şi poloneze, cu menţiunea că cifrele precise erau  „călcâiul lui Ahile” pentru sursa în dezbatere. Raportul olandez nu considera posibilă participarea Germaniei democrate sau a Bulgariei, deşi, de exemplu, cea din urmă dislocase deja 2-3 divizii în apropierea frontierei cu România, încă din luna august, şi avea încă 9-10 disponibili.

Evaluări britanice şi americane contradictorii – noiembrie 1968

Lipsa de informaţii la nivelul CIA privind dispunerea trupelor faţă de România, cuplată cu dezinformările conform cărora aceasta bătea în retragere au determinat ignorarea semnalelor că sovieticii urmau să invadeze ţara. Conform memorandumului din 19 noiembrie 1968:

Ordinele miliare actuale şi mişcările politice din URSS nu indică o ameninţare imediată la adresa României … pregătirile militare necesare pentru o intervenţie de tipul celei din Cehoslovacia nu au fost identificate. Credem că o invazie condusă de sovietici în România este puţin probabilă în acest moment. Deşi în perioada crizei cehoslovace o serie de trupe sovietice au fost mobilizate la graniţa României, [şters] probele obţinute la jumătatea lunii septembrie nu demonstrează un potenţial suficient pentru o intervenţie militară, iar de atunci nu s-au obţinut informaţii şi din alte surse care să confirme ipoteza.[58]

Această concluzie era oarecum diferită de avertizarea generalului Wheeler, din septembrie, că trupele amplasate în apropierea frontierelor cu România, în districtele militare Odessa, Kiev şi Carpaţi,  ar putea intra în ţară în decurs de două-trei zile, fără prea multe „avertismente din partea serviciilor de informaţii”.[59] De asemenea, părea să fie diferită şi de propriile concluzi ale CIA, din 31 august, că sovieticii „ aveau suficiente forţe terestre şi aeriene disponibile la graniţa vestică a URSS”, dispersate în districtele militare Odessa şi Carpaţi, pentru „a intra în România”, la care se puteau adăuga până la cinci divizii maghiare (a şasea fiind amplasată în Cehoslovacia) şi douăsprezece divizii bulgăreşti (pentru că la invazie participaseră numai două regimente).[60] Fiecare dintre cei trei vecini aveau cel puţin câteva divizii amplasate permanent, la o distanţă de două ore de graniţa cu România, nefiind necesară comasarea acestora la frontieră.

La începutul lui septembrie, analizele CIA au început să insiste pe rapoartele ambasadelor din zonă şi mai ales ale ataşaţilor militari care urmăreau amplasările de trupe la frontiera cu România. De exemplu, despre ataşaţii occidentali din Ungaria se aprecia că asiguraseră „o acoperire permanentă şi sistematică” a frontierei maghiaro-române unde nu văzuseră nici o „dovadă” a vreunor pregătiri militare ostile, la sfârşitul lui august-începutul lui septembrie.[61] La sfârşitul lui noiembrie, ataşaţi militari occidentali neprecizaţi au fost citaţi de CIA în aprecierea că „nu exista nici o dovadă a vreunor concentrări de trupe la frontierele cu România” nici în Ungaria, nici în Bulgaria.[62]

Ataşaţii occidentali ai apărării, aflaţi în acea perioadă la post în ţările din blocul sovietic, aveau în subordine puţin personal, reprezentat de o mână de oameni care observau cum puteau mai bine evoluţiile militare şi detaliile acestora – număr de unităţi, dimensiuni, deplasări. În special în Ungaria, practic toate frontierele sale cu URSS, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Austria prezentau interes în perioada crizei, iar cea mai mare atenţie era îndreptată spre primele două graniţe. Fizic, ataşaţii apărării erau incapabili să asigure acoperirea sistematică pretinsă de ambasada SUA.

De fapt, în pregătirea amplei aplicaţii RODOPI a Tratatului de la Varşovia, din Bulgaria şi Marea Neagră, din anul anterior, contrainformaţiile bulgare au declanşat o operaţiune specială – MULNIA (TRĂSNETUL)– destinată să neutralizeze acţiunile de strângere de informaţii ale ataşaţilor militari ai NATO, din zonele în care urma să aibă loc aplicaţia.[63] În consecinţă, ataşaţii militari ai Marii Britanii, Greciei, Italiei şi Turciei au fost supravegheaţi îndeaproape şi intoxicaţi cu informaţii „inexacte”.[64] Raportul despre operaţiunea TRĂSNETUL se încheia cu concluzia că:

Datele strânse de partea inamică şi aprecierile lor referitoare la începerea aplicaţiei, forţarea Dunării, paraşutările din zona Ruse şi Sarafovo şi ziua Z, din Sozopol sunt foarte departe de adevăr. … Chiar şi acum ataşaţii militari  nu ştiu mai nimic despre importantele operaţiuni aeriene de la Kondofrei şi Bezmer…[65]

Înaltul nivel de încredere acordat de CIA gradului de acoperire asigurat de ataşaţii militari a fost la fel de nemeritat şi în privinţa Ungariei. Spre exemplu, la mijlocul anilor 80,  Moscova şi-a sporit trupele din Ungaria cu 35% – aproximativ cu două divizii – „într-un secret aproape absolut”.[66] Deci deplasarea câtorva divizii a scăpat observaţiei ataşaţilor militari ai NATO şi capacităţilor occidentale SIGINT şi IMINT în timpul unei perioade liniştite, fără crize, când atenţia nu era concentrată în alte zone, sub presiunea evenimentelor.

Pentru că învăţase din experienţă, doisprezece ani mai târziu, CIA a adoptat o poziţie interpretativă diferită în timpul crizei din Polonia, când SUA au avut un sistem de  alarmare  şi avertizare mult mai bine pus la punct. După trecerea crizei iniţiale şi cu toate că „măsurile de alertă” din cadrul armatei sovietice se relaxaseră, CIA a subliniat că „activităţile recente legate de mobilizare şi pregătirea elementelor unei potenţiale forţe de invazie au îmbunătăţit pregătirea generală şi capacitatea să răspundă rapid unor evoluţii ulterioare”, iar pregătirile recente au demonstrat dorinţa Moscovei de a „interveni militar”.[67] Aceleaşi condiţii existaseră evident şi în noiembrie 1968.

Editura Rao, Bucuresti, 2012 via Ziaristi Online